A fost o vreme, în trecut, când limba rusă era foarte prezentă în școlile românești. Apoi, sistemul politic s-a schimbat, iar noile generații au părut să întoarcă spatele trecutului, dar și unei limbi și unei culturi care a avut atât de mult impact asupra societății noastre. Cu timpuri diferite, vin limbi diferite, dar procesul este același. Învățăm cuvinte, care capătă sens, avem acces la cultură, care are un impact asupra vieții noastre. Când nu putem accesa o cultură din cauza barierei lingvistice, există traducători care fac această lume accesibilă.
Despre mișcările din societate, capcanele textelor și câtă creativitate ar trebui să aibă un traducător atunci când lucrează cu materialul altcuiva, vorbim cu Antoaneta Olteanu, etnoloagă şi profesoară dr. la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Departamentul de Filologie rusă şi slavă, autoare a numeroase cărţi din domeniul culturii şi civilizaţiei ruse.
"Chestia asta cu creația mie nu îmi place. Eu cred că traducătorul trebuie să fie un servitor umil al scriitorului, de fapt, al textului pe care îl traduce. Nu trebuie să fii recognoscibil în traducere în calitate de traducător. Trebuie să fii fidel textului, în primul rînd, mai apoi să găsești variantele potrivite în română. Nu trebuie să sacrificăm nici imagini, nici stil (prea mult) din ceea ce este scriitorul".
Cărţile publicate de Antoaneta Olteanu sunt, pe de o parte, legate de istoria, civilizaţia şi cultura rusă – Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea, Sovietland, 4 volume – Utopia eşuată, Ţara gulagului, Patria omului sovietic, Triumful vieţii private, iar, pe de altă parte, de domeniul etnologiei comparate – Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Şcoala de Solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spaţiului în credinţele româneşti, Dicţionar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile şi demoni. Calendar şi mitologie populară rusă/ bulgară etc. Literaturii ruse i-a consacrat două volume de critică – Proza rusă contemporană (Alei bifurcate. Poetica postmodernismului rus), precum şi peste 75 de volume de traduceri din limba rusă. La care se adaugă numeroase studii consacrate literaturii distopice şi antitotalitare.
Colaborarea cu Fundația Calea Victoriei
A pornit dintr-o joacă și de atunci am ținut mai multe serii de cursuri despre magia și mitologia populară românească. Interesant este că participanții sînt oameni foarte serioși, cu lecturi la bord, ceea ce face ca discuțiile cu ei să fie efectiv interesante pentru ambele părți. Subliniind partea bună a pandemiei, mă bucur că au avut ocazia să participe mulți cursanți din afara țării, români sau străini, pe care altfel nu aș fi reușit să-i întîlnesc.
Parcursul profesional
M-am format ca filolog, cu specializarea rusă – română, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine. La facultate am venit ca preparator la șase luni de la absolvirea facultății, așa că partea de predare a intrat în acțiune destul de repede. Ceea ce pentru mine era un mare hobby – cercetarea științifică, mai ales în domeniul etnologiei române – s-a dezvoltat în paralel, mai ales după ce m-am înscris la doctorat. După susținerea tezei, în anul 1995, au urmat destul de repede mai multe cărți de etnologie românească consacrată magiei și mitologiei românești în principal, cu un puternic accent comparat slav, care s-a dezvoltat mai apoi într-un domeniu puternic pe care nu l-am mai părăsit niciodată. Au urmat cărțile consacrate culturii și civilizației ruse, literaturii ruse, scrise în principal pentru studenți, dar nu numai. De traduceri m-am apucat tîrziu, pentru că mi se părea că pierd timp serios de la activitățile mele principale. S-a dovedit că nu era așa – fiecare dintre cărțile traduse au fost reale surse de inspirație, apărînd, ca un făcut, pentru domeniile în care făceam chiar eu cercetări. Cînd mi-am dat seama că, prin eforturile mele, am dat ocazia multor cititori să facă cunoștință cu noua literatură rusă, și această activitate a intrat pe unul dintre locurile importante din viața mea.
Amintiri despre prima traducere
Prima traducere a fost la Editura Paralela 45 – Viktor Erofeev, Frumoasa rusoaică. Un text postmodernist extrem de greu, cu o dublă codare – în substratul poveștii este încifrată istoria de viață a autorului însuși –, plin de vulgarisme și colocvialisme de ultimă oră... Coșmar... Erau segmente întregi din propoziție în care nu se lega nimic. M-a ajutat foarte mult Sașa Beliavschi, corespondentul nostru la Radio România Actualități, trăitor la Moscova, prieten vechi, care s-a interesat în stînga și-n dreapta, de multe ori printre confrații jurnaliști, despre multe dintre întrebările mele. Chiar a cumpărat și el cartea, să priceapă mai bine. Cu siguranță că nu am surprins multe dintre capcanele din carte, dar am reușit în cele din urmă să fie o narațiune fluentă, cu sens. Fără Sașa, nu știu ce ar fi ieșit...
Greselile de început
Greșelile sînt foarte multe. Așa cum le spun și studenților mei cu care fac ateliere de traducere din rusă în română, cele mai importante pentru un traducător sînt lecturile proprii. E nevoie de un vocabular amplu, din cele mai diverse sfere, de o bună stăpânire a stilisticii limbii române. Acum, cu ajutorul internetului, capcanele “rusești” mai pot fi dezamorsate – tot dai de expresia aia pe undeva, în vreun blog sau un ziar provincial –, dar dacă nu ai cuvintele la tine pentru a traduce textul, e foarte greu.
Traducerile bune
Nu poți trece ușor peste cuvinte sau locuri la prima vedere obscure în textul pe care îl traduci. Nu poți băga sub preș (adică nu omiți) acele situații pe care nu le înțelegi, cum se mai poartă. Nici cînd în română nu-ți vine repede cuvîntul potrivit, trebuie să mai zăbovești asupra textului, să insiști pînă vei da de el. Cînd ești și tu, ca traducător, mulțumit de traducerea ta, atunci chiar s-ar putea să fie bună. Nu să fii bucuros doar că ai terminat-o.
Respectul față de cuvinte
În general, pot spune că au fost puține texte care mi-au pus probleme și care mi-au tot stîrnit iritarea în procesul traducerii. Primul e Erofeev, de care am vorbit. Apoi a fost un volum de povestiri de Tolstoi, cu subiecte militare (Husarii), mai precis din domeniul cavaleriei, care mi-a scos peri albi; apoi un text anost, sec, cu un limbaj arhaic închistat – Saltîkov-Șcedrin, Domnii Golovliov. În aceste cazuri m-am bucurat sincer că am scăpat de traducere. Viteza de lucru a fost foarte mică, mi se părea că totul sună aiurea. Apoi au fost cele două romane ale lui Mihail Șișkin, Părul Venerei și Luarea Ismailului, cu fluxul lor neîntrerupt și încălecarea planurilor narative, cu un sistem de simboluri greu de descoperit... Brrr... Cît despre elementele licențioase, nu au fost chiar așa multe. Doar la Vladimir Sorokin mai scapă cîteva imagini mai „neconvenționale”, dar textele traduse de mine sînt deja din faza tîrzie, deci mult mai bine cîntărite. Și nu am diluat nimic. Nu e normal s-o facem. Folosirea acestui tip de lexic, mai ales de către postmoderniști, are mesajul lui, așa că trebuie respectat...
Procesul de lucru
Traduc direct, de la prima lectură, fără un prim contact de familiarizare. În cazul meu vorbesc de o mai mare profesionalizare, o mai mare experiență cu textele. Și chiar cu traducerile sincron sau consecutive. Rezolv pe loc problemele de traducere, inclusiv notele de traducător, imediat ce apar. Traduc în fiecare zi pagini mai multe sau mai puține, cît îmi permite timpul și programul de la universitate. Nu am o abordare diferită de la un titlu la altul, de la domeniu la altul. Pur și simplu intru în text ca într-o lectură care mă absoarbe cu mare plăcere, de cele mai multe ori. Mă adaptez din mers stilului și încerc să surprind în română cît mai mult din original. Despre bătăi de cap am vorbit mai sus.
Traducerea: creație sau muncă
Chestia asta cu creația mie nu îmi place. Eu cred că traducătorul trebuie să fie un servitor umil al scriitorului, de fapt, al textului pe care îl traduce. Nu trebuie să fii recognoscibil în traducere în calitate de traducător. Trebuie să fii fidel textului, în primul rînd, mai apoi să găsești variantele potrivite în română. Nu trebuie să sacrificăm nici imagini, nici stil (prea mult) din ceea ce este scriitorul. În nici un caz nu trebuie să adaptăm în română nici stilul, și nici ideile scriitorului, pentru a fi mai bine înțeles. Scriitorii care scriu colțuros trebuie lăsați așa, cei care debordează la nivel stilistic trebuie păstrați cu cît mai multe dintre imaginile lor, chiar dacă sînt obositoare. Mie, ca traducător, nu trebuie să-mi placă scriitorul din punct de vedere ideatic sau stilistic, nu trebuie să mă simt obligat „să-l ajut”; poate să-mi placă sau nu, ca oricărui cititor (doar traducătorul este primul cititor al acelui scriitor în limba în care se traduce), dar nu am nici o obligație să-l facă să arate mai bine (aici s-ar presupune „munca de creație” a traducătorului) sau mai rău...
Problemele din România
În primul rînd, plata traducătorului. Editurile îi văd cel mai adesea pe traducători ca pe o povară financiară care îngreunează prețul cărții. De aceea preferă să dea prețuri mai mici pe pagini, traducînd din engleză, în loc să apeleze la original (de exemplu, autorul SF Dmitri Gluhovski a fost tradus din rusă – Metro 2033 –, apoi volumul al doilea a apărut din engleză...) (asta în condițiile în care se știe că textul de bază din engleză poate fi sensibil deformat față de originalul rusesc). Apoi nu există o unitate serioasă de breaslă, deși există cel puțin două organizații ale traducătorilor din România. Oamenii preferă să acționeze individual, de aici divide et impera pe care îl practică editurile... În ceea ce mă privește, se remarcă o mult mai mare apetență a editurilor noastre pentru traduceri sau retraduceri din literatura rusă, implicit, și un mai mare public cititor.
Percepția asupra literaturii și societății ruse
Hei, asta este o altă problemă. Cu literatura lucrurile mai sînt cum mai sînt. Literatura clasică nu este atinsă de nici o umbră politică, din fericire. Din fericire, datorită entuziasmului unor edituri – Curtea veche, Paralela 45, All, Humanitas ș.a. – scriitorii de azi de limbă rusă sînt foarte bine prezenți la noi, avem deja cititori dedicați. Și de aici convingerea că și în literatura contemporană rușii sînt la fel de puternici, o voce de care trebuie să ții cont. Asupra societății lucrurile sînt mai complicate – accentele politice antirusești acoperă multe dintre manifestările de cultură și civilizație, aparițiile editoriale din domeniul istoriei contemporane sau a secolului al XX-lea nu-și găsesc mereu cititorii, deși realitățile istorice și culturale prezentate sînt fără parti-pris-uri.
Anii ’90 și discreditarea Rusiei
Poziția antirusească a apărut imediat după 1989 și a fost menținută cu îndârjire în școală. Eu am terminat facultatea în anul 1990 și am primit post, ca șef de promoție – a fost ultima repartiție, după aceea piața s-a liberalizat –, la școala nr. 385, în București. Școală de cartier, nouă, fără prea mari pretenții. Erau trei catedre de rusă la vremea aceea. Ca proaspăt absolventă, am dorit să am clase mici - și am predat la clasa a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a și a VII-a (la cîte două din primele patru clase). Totul a fost foarte frumos, ne jucam mereu, dar copiii au învățat alfabetul și o mulțime de cuvinte, cîteva replici de conversație. Surpriza a venit de Crăciun, cînd m-a chemat directoarea în biroul ei și mi-a spus că la serbarea pomului de iarnă nu pot participa copiii numai cu cîntece și poezii rusești, că se plînseseră învățătoarele... Eu habar n-aveam despre ce era vorba, nu știam că se organiza o asemenea serbare. Dar majoritatea copiilor din clasele mele au vrut și ei să participe la serbare cu ceea învățaseră la ore – cîntecele și poezele în rusă –, dar din păcate nu au fost lăsați. Pentru că am pierdut deja atîta timp, înclin să cred că aceste prejudecăți ne-au mîncat de tot și nu mai putem scăpa de ele...
Penetrarea limbii ruse în școlile românești
Evident, în perioada comunistă, de ideologizare forțată. Evident, nu aprob această măsură. Mi se pare normal să se fi făcut rusă în școli, dar nu cu forța, nu în detrimentul altor limbi sau al opțiunii. Așa s-a născut această încrîncenare care e prezentă și azi. Din fericire, atunci au fost și profesori adevărați, care i-au făcut pe mulți să le placă limba, în afara presiunii ideologice exacerbate.
Limba și crearea miturilor
De multe ori, prin așa-numita etimologie populară (după ureche), multe nume sau realități capătă un contur mitic, o poveste-legendă care scormonește după acel illo tempore în care au fost create lucrurile banale din mediul nostru înconjurător. Pe de altă parte miturile, texte sacre, inițial transmise unor inițiați, mai apoi decăzute și transformate în basme sau anecdote, se bazează și ele pe limbă. De aici și tabuurile în a spune pe nume unor personaje demonice – lupului, de exemplu (Vorbești de lup și lupul la ușă – interdicția numirii, pentru a nu-l chema astfel pe lupul nedorit; sau denumirea Ielelor/ Dînselor – duhuri ale aerului responsabile pentru afecțiuni grave ale membrelor, responsabile de paralizii etc., al căror nume adevărat nu- cunoaștem din cauza groazei de a nu le invoca involuntar, de aici numirea lor prin eufemisme: ele/ dînsele (acelea), Nepomenitele, Frumoasele, Măiestrele etc.).
Cum străbat miturile frontierele (de limbă)
Miturile, ca și sistemul mitologic sau chiar magic de a explica și controla întregul univers, sînt făcute de oameni organizați în colectivități și deci ele funcționează în cadrul colectivităților. Ca orice specie folclorică, ele nu pot exista în afara comunității respective – e nevoie de cineva care să creadă în ele, în puterea lor, de cineva care să fie convins că, respectîndu-le, va fi protejat, că-i vor aduce ușurare și sănătate în momente critice etc. Și acești cineva sînt și cei afectați, pacienții, și cei ce se ocupă de protecție sau tămăduire – solomonari, strigoi vii etc. Faptul că sînt asemănătoare și se întîlnesc la mai multe popoare ne arată că sînt sisteme de credințe foarte vechi, dintr-o perioadă îndepărtată din istoria omenirii în care toți strămoșii noștri trăiau la un loc și împărtășeau aceleași convingeri. Latura lor preponderent religioasă a făcut ca, și după separarea din familia unită de la început, popoarele să ducă mai departe aceste credințe și să le păstreze pînă în zilele noastre (cum se întîmplă adesea și în multe locuri din țara noastră, în care vedem că ele sînt extrem de vii).
Mitul ca discurs
Așa cum am mai spus, mitul este o formă de cunoaștere, de putere prin cunoaștere asupra lumii din jur. Chiar dacă la origini a avut o formă exclusiv sacră, în forma completă accesibil unui mic număr de inițiați, formele aduse la cunoștința marii majorități a oamenilor le-au oferit acestora noțiunile de bază despre formarea universului, despre legile ce-l guvernează, despre instituțiile sociale ș.a.m.d. Prin toate variantele lor, miturile sînt legi primare învăluite în cheie simbolică.
Legătura dintre argou și miturile urbane
Latura noir a multor mituri urbane le apropie, cred eu, de subsolurile argoului. Limbajul pentru inițiați fără doar și poate că a dat naștere și unor mituri noi, pentru alți inițiați. Cert este că fenomenul este mai degrabă de domeniul antropologiei decît etnologiei: nu mai avem comunități tradiționale de oameni ce trăiau împreună toată viața lor; mediile obscure presupun o viețuire mai redusă în același climat, de aici o mai mică ritualizare a lor. Realitățile noi generează mistere noi și, prin urmare, și mituri noi. Pentru spațiul românesc nu pare a fi un fenomen viu, ci mai degrabă adus din cultura (sub)urbană occidentală.
