[Pe limba noastra] Laura Sandu: Cred că nu cunoșteam puterea cuvintelor. Nu-mi dădeam seama în ce măsură limba „cultă” este construită în jurul unei subiectivități privilegiate

Limbajul produce și întărește inegalitățile. Limbajul perpetuează structurile de putere și stereotipurile de gen. Limbajul discriminează, agresează, marginalizează. Limbajul poate contribui la menținerea realităților, dar are și potențial emancipator, acela de a contribui la schimbarea radicală a realităților. Într-o lume plină de dezechilibre, utilizarea limbajului îi poate ajuta pe cei aflați la margini să schimbe paradigma. Ceea ce propune activista, cercetătoarea și traducătoarea feministă Laura Sandu este o intervenție. O perturbare a regulilor de joc existente, stabilite, produse și reproduse de cei privilegiați.

"Cred că nu cunoșteam puterea cuvintelor. Nu eram pregătită să accept, cu toate că mi se întâmpla din plin și mie, că unele cuvinte rănesc, adâncesc traumele celor care aparțin unor grupuri marginalizate istoric. Și că noi, cele care lucrăm în domeniile producătoare de discurs, putem contribui la vindecare".

Ea mai spune că conștientizarea și vigilența, atunci când vorbim despre cei invizibili, marginali și marginalizați, se poate manifesta în orice acțiune producătoare de discurs. Laura Sandu susține, împreună cu lingvista Ruxandra Vișan, un atelier de traducere queer, care a început pe 26 iunie. Proiectul este inițiat de Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române și durează 12 săptămâni. Scopul atelierului este acela de a găsi soluții inovative de translatare a conceptelor queer în limba română.

Persoana, profesiile și ideile

Cel mai probabil nu ne putem defini cu adevărat printr-o singură activitate, nici măcar atunci când punem în ea mai multă energie decât în altele. Chiar dacă obișnuiesc să mă prezint ca traducătoare, cercetătoare sau activistă feministă, mă gândesc de multe ori că e vorba de fapt despre un proces continuu și nu despre o esență; mai mult despre ce „facem” decât despre ce „suntem”. Cred că unitatea și coerența activității mele e dată nu de o profesie unică, și cu atât mai puțin de o carieră, ci mai degrabă de ideile pe care le promovez prin mai multe mijloace, chestionându-le constant, precum și de scopurile pentru care lucrez împreună cu alți oameni. Iar aceste idei și scopuri țin, în mare măsură, de crearea unei viziuni, a unei poziții de cunoaștere situate, queer-feministe, critice la adresa capitalismului, decoloniale, crescute din locul, timpul și corpurile în care trăim. Am început să traduc în 2007-2008, cu sentimentul că mi se oferă o mare șansă. M-a atras poate și pentru că mă fascinaseră anumite traduceri, cărți care păreau că fuseseră scrise direct în română! (Mă gândesc, de exemplu, la volumele de literatură rusă apărute în anii 60, 70, 80.) Pe urmă, sigur că am citit și eu Borges, și acela a fost un moment important. Eseul său despre 1001 de nopți, în care așază traducerile într-un context foarte larg istoric și cultural, mi-a deschis mintea. În fine, am simțit și simt în continuare că traducerea te pune în fața unei provocări: în primul rând, trebuie să înțelegi textul, profund, în detaliu, renunțând puțin la tine, în sensul că nu ești chemată să înțelegi doar ce te interesează, nu ești chemată să selectezi. În al doilea rând, trebuie să dai mai departe ce-ai înțeles: adică să faci în așa fel încât să devină inteligibil și pentru alte persoane. Și nu doar inteligibil, ci și plăcut! Trebuie, adică, să poți transfera în traducerea ta nu doar înțelesul, ci și energia cu care autoarea sau autorul a infuzat textul original. Cred că exercițiul acesta de trecere a sinelui în plan secund și de generozitate, de dăruire, pe care îl presupune, este punctul de pornire al discuției despre potențialul politic, radical transformator pe care îl are activitatea de traducere.

Cuvintele și subiectivitățile

Cred că nu cunoșteam puterea cuvintelor. Nu cunoșteam viața lor în diverse spații, în dinamica pe care o creează cu diverse subiectivități. Nu-mi dădeam seama în ce măsură limba „cultă” este construită în jurul unei subiectivități privilegiate, care își manifestă, inclusiv cu ajutorul acestei limbi, puterea. Nu eram pregătită să accept, cu toate că mi se întâmpla din plin și mie, că unele cuvinte rănesc, adâncesc traumele celor care aparțin unor grupuri marginalizate istoric. Și că noi, cele care lucrăm în domeniile producătoare de discurs, putem contribui la vindecare. Folosirea cuvintelor care rănesc sună de multe ori „natural” pentru că am integrat perspectiva celor puternici, modul lor de a simți (sau de a nu simți) și de a înțelege lumea. Există însă posibilitatea de a ne dezvăța, de a chestiona și a deconstrui „naturalețea”, de a crea noi forme de expresie și chiar cuvinte noi. Al doilea pas în discuția despre potențialul politic, radical transformator al activității de traducere este, cred, conștientizarea propriei poziționări: a apartenențelor tale și a senzațiilor pe care ți le provoacă anumite cuvinte/imagini (dacă te simți jignită, respinsă, împuternicită etc.); crearea unui dialog cu textul sursă și curajul de a ne păstra integritatea în fața oricărui discurs. Punerea sinelui în plan secundar nu înseamnă renunțarea la discernământ, cu atât mai puțin la cel politic. Putem avea dialoguri cu textele pe care le traducem: prin alegerea asumată a unor termeni, prin note de subsol, prin comentarii sau articole unde să vorbim despre efortul pe care l-am făcut în traducere.

Sinele pe plan secund

Din punctul meu de vedere, o traducătoare bună este cea care se angajează în procesul de actualizare a potențialului politic al activității de traducere. În primă fază, punându-se pe sine în plan secund, încercând să înțeleagă neselectiv textul, în toate aspectele lui, indiferent dacă anumite aspecte o interesează mai mult sau mai puțin. În a doua fază, intrând într-un dialog, adică conștientizându-și poziționarea, apartenențele și dinamicile în care intră cu textul, dar și cu anumite cuvinte din limba în care traduce. Asumându-și alegerile și/sau comentând pe marginea traducerii.

Criteriile de evaluare

Am suficientă încredere în mine ca scriitoare. Criteriul după care judec textele, ca scriitoare, nu este însă unul estetic, ci unul în primul rând politic: un text scris „prost” este unul care întărește aceleași structuri – relaționale, emoționale etc. - care ne țin prizoniere. Scris prost e un text care vrea să ne convingă că inegalitatea, ierarhiile, relațiile de putere abuzive, toxice etc. sunt „normale”, acceptate de toată lumea, și că dacă vrem să schimbăm asta, ceva nu e în regulă cu noi. Din punctul meu de vedere un astfel de text nu e doar nociv, ci și extrem de plictisitor. Dacă am de ales, nu traduc așa ceva. Dacă doar anumite părți mi se par problematice, mă gândesc cum aș putea să-mi exprim opinia: poate neimprimând prea multă energie în traducere, poate prin note de subsol, prin articole separate etc. Desigur, aceste opțiuni nu sunt mereu la îndemâna oricui. Deseori alegerile acestea sunt greu de făcut. Pentru persoanele care trăiesc din traduceri, sau se bazează foarte mult financiar și pentru CV pe această activitate, relațiile cu editurile sunt importante. Nu e ușor să scrii comentarii sau opinii care contestă cărțile pe care editurile cu care colaborezi vor să le vândă. Traducătoarele se află într-o poziție deosebit de vulnerabilă, oricum, atunci când au doar contracte de colaborare. Deci respingerea unui text „prost scris” (plictisitor, conservator, nociv și cinic) sau intrarea în dialog cu părți din el nu sunt opțiuni la îndemână pentru toată lumea, în special din cauza acestui sistem foarte restrictiv, care are ca fundament transformarea cărților în marfă. Oricât ne-am dori noi să fim oameni care produc discurs artistic și cultural, adevărul e că dacă traducerea e activitatea noastră principală, suntem mai degrabă lucrătoare în fabricile în care se produce această marfă – cartea, care apoi este vândută pentru profit. Munca noastră este plătită prost (tarifele sunt în continuare foarte mici), relațiile noastre de muncă sunt vulnerabile, deci libertatea noastră și autonomia gândirii noastre sunt afectate. De obicei, dacă depindem de această activitate, suntem nevoite să performăm cât mai „corect”, cât mai „normal”, adică în spiritul dorit de firma (editura) cu care colaborăm, pentru a ne asigura că vom mai colabora și-n viitor.

Asumarea femininului

Militez pentru revendicarea limbajelor – artistice, specializate, colocviale etc. Pentru revendicarea puterii noastre de a interveni, împreună, pentru a ajunge să ne simțim prezente, văzute, capabile să exprimăm adevărurile vieților noastre, așa cum le trăim, în aceste corpuri. Chiar și atunci când nu suntem specialiste în lingvistică, traducătoare profesioniste, scriitoare etc. Cuvintele sunt ale tuturor, militez pentru acest adevăr. Apoi, folosesc femininul, așa cum poate ați observat, când vorbesc, de exemplu, despre ce înseamnă să fii o „traducătoare” bună. Nu înseamnă că mă adresez numai femeilor sau că mă refer doar la femeile care traduc, ca la un caz particular; folosesc în mod asumat femininul încercând să-i activez potențialul de incluziune. Și mai ales încerc să provoc bărbații și persoanele preponderent masculine să învețe să se simtă incluși și incluse în această reprezentare verbală feminină. Am observat că în română forma masculină e folosită ca și cum ar numi universalul, neutrul, ca și cum ar fi complet înglobantă. Dar de ce este așa? Și ce consecințe are acest lucru și cu ce relații sociale îl putem asocia? Ce (re)afirmăm de fapt când spunem, poate chiar despre prietenele noastre, că „Ana este un traducător bun” sau că „Oana este un scriitor excelent”? Ce (re)afirmăm de fapt când considerăm că masculinul include pe toată lumea? Nu cumva reafirmăm vizibilitatea, centralitatea, poziția privilegiată și deci puterea masculinității (asociate bărbaților, dar și femeilor, uneori) în societate? De ce nu am putea considera că pluralul feminin este la fel de înglobant? De ce să nu le folosim alternativ?
Sau: de ce să nu inventăm forme noi, neutre, cu un mai mare potențial subversiv la adresa sistemului de gen binar și cu capacitate de reprezentare asumată pentru persoanele non-binare și neconforme cu genurile tradiționale?

Incluziune prin intermediul limbii

Ca traducătoare, mă gândesc la vizibilitate și la centralitate. Mă gândesc: cine se simte acasă în textul pe care îl traduc? Cine se identifică? Cine se simte în apele sale în paginile acestea? Cine e reprezentat, reprezentată, reprezentatx de textul pe care îl propun? Cine rămâne invizibilă, invizibilx? Ce se întâmplă dacă să spunem că traduc un text din engleză și deși știu prea bine că naratoarea este femeie, aleg să folosesc forme masculine, acolo unde așa se obișnuiește și unde nu prea-mi vine să risc. Ce mesaj implicit transmit? Cred că unul dintre cele mai bune lucruri pe care le putem face e să ne punem întrebări și să devenim tot mai conștiente că procesele de invizibilizare, marginalizare, reafirmare a ierarhiilor sociale sunt reproduse constant inclusiv prin limbaj. Și să avem încredere că prin traducere, la fel ca prin orice acțiune producătoare de discurs, avem șansa de a interveni.

Conservatorismul și efectele lui negative

În ultimele decenii a crescut la nivel global valul conservator susținut de organizații religioase, în special, care a declarat război „ideologiei de gen” (așa cum o numesc ei). În această sintagmă, conservatorii includ feminismul și mișcările LGBTQIA+ și toate acțiunile și activitățile care li se asociază. Să ne amintim că și în România, în ultimii ani, au existat inițiative legislative de restricționare a avortului, referendum pentru modificarea Constituției pentru clarificarea definiției căsătoriei (nu între „soți”, ci „între un bărbat și o femeie”) și tentativa, tot legislativă, de a scoate studiile de gen din instituțiile de învățământ și de a interzice discuția despre diferența dintre sex și gen (un atac direct la adresa persoanelor trans). Atacurile conservatoare vor continua, cred, iar ca să le facem față trebuie să ne organizăm, să ne solidarizăm și să învățăm cât mai mult unele de la altele. Nu vrem „toleranță” – adică o lume în care polii de putere, ierarhiile și centralitățile să rămână aceleași, dar cei din pozițiile privilegiate să ne trateze cu indulgență, să „tolereze” existența noastră. Nu. Cred că pentru a face față valului conservator, e nevoie să ne solidarizăm pentru crearea unei înțelegeri comune și amănunțite a modalităților în care suntem împinse către margini. Și apoi, să ne solidarizăm pentru a critica, a submina, a tulbura și a schimba ierarhiile și modul în care este distribuită social puterea.

Crearea unui nou spațiu de expresie

Mai multe persoane și grupuri queer lucrează de ceva vreme, căutând împreună moduri de expresie, discutând despre gen, limbaj și posibilități. Găsiți aici două episoade de podcast dedicate de Gender Talk acestor subiecte: https://anchor.fm/gendertalk. Multe persoane au început să caute moduri de expresie cât mai neutre în română. Multe persoane încep să folosească sufixul „x” și în vorbire, nu doar în scris. Este un teren al experimentului, dar mai ales al muncii împreună, al căutărilor împreună: persoane care se ocupă cu scrisul, cu traducerile, dar și cu activismul lucrează deja înspre găsirea unor forme de expresie care să transforme radical spațiul limbii române. Este evident că e nevoie de cuvinte noi, iar ele nu pot rezulta decât din acest tip de colaborări.

Cum ne eliberăm de agresivitate și reducem inegalitățile

Cred că există un risc real în folosirea masivă a unui limbaj mai puțin jignitor, cinic și agresiv. Mai precis, există riscul enorm pentru persoanele care s-au aflat mereu în centrul tuturor discursurilor să piardă această poziție centrală, de unde puteau jigni și agresa, de unde puteau să-și reconfirme puterea asupra altora fără nicio consecință. Există riscul ca universul să nu mai fie organizat în jurul lor și să piardă mai ales pretenția de „firesc” care însoțea poziția lor centrală. Tocmai pentru că acest risc este cât se poate de real, aceste persoane reacționează atât de violent la încercarea transformării limbajelor și la împuternicirea grupurilor marginalizate în vederea revendicării spațiului cuvintelor. Eu, una, sper că mișcarea aceasta de împuternicire va continua, că va lua amploare și că peste câțiva ani vom vorbi, vom scrie, vom crea în sfârșit într-o limbă nouă și mai frumoasă, a eliberării.