[Pe limba noastra] Iulia Dromereschi: De multe ori nu traducem, nu transpunem, ci de-a dreptul rescriem. E un transfer cultural

În cartea sa, “Le Maitre Ignorant”, filosoful francez Jacques Rancière foloseste exemplul lui Joseph Jacotot, un profesor de franceză de la sfârșitul secolului al 18-lea, care preda în Belgia fără cunoștințe de flamandă. Chiar dacă operele sale nu sunt preocupate de utilizarea limbajului, ci mai degrabă de structurile de putere din cadrul societății, Rancière încearcă să demonstreze că oamenii sunt capabili să facă asocieri, să decripteze sensul unui text, fără noțiuni propriu-zise de limbă/cuvinte, văzând accesul la cunoaștere ca esențial pentru dezvoltarea socială. Despre cât de eliberatoare poate fi lectura pentru indivizi, dar și despre rolurile traducătorului în a oferi acces la conținut cultural, am vorbit cu traducătoarea și activista Iulia Dromereschi, fondatoarea și președinta Asociației Informale a Vocilor pentru Incluziune.

"Când am început, traduceam poate 1-2 cărți/an, pentru că era un side job, ceva ce făceam de plăcere, pentru că visasem să ajung acolo, printre documentele despre betoniere și dosarele DIICOT. Acum, ritmul este mult mai susținut, traduc din mai multe limbi, intervine tot mai apăsat senzația de burnout și supraîncărcarea din perioada de apogeu a pandemiei... ", povesteste Iulia

Pentru Iulia, limba are o valoare imensă în recunoașterea unor drepturi, în trasarea unor parcursuri egalitariste, în afirmarea unor necesități, deși este adesea mult prea politizată. Mai multe, în materialul de mai jos.

Freelancing, singura opțiune

Mereu glumesc doar pe jumătate când povestesc cum am avut eu revelația despre ce-aș dori să mă fac „când voi fi mare”. Eram în clasa a cincea sau a șasea, în plină epocă a mini-seriilor italiene regizate de Lamberto Bava & co. PRO TV difuza ceea ce-au tradus ei drept „Peștera monstrului sacru”, ce-i drept, o adaptare a titlului englez The Cave of the Golden Rose (no comment!), cu toate că originalul se numea, simplu, Fantaghiro (protagonista). Maimuțăream și eu replicile din italiană și le „traduceam” pe loc în franceză, limba mea străină de bază, pe care o învățasem din grădiniță, și-i spuneam mamei, uite, ce asemănare, ca să vezi! Și, din una în alta, cred că undeva într-un colț de subconștient mi-a rămas imprimată ideea. Eu eram la liceul de artă, evident la gimnaziu, dar tot aveam ateliere de desen și pictură și modelaj, și ore de istoria artei; aveam în minte alt parcurs. Lucrurile s-au schimbat prin clasa a zecea, după ce-am cochetat cu arhitectura (wrong turn!) și m-am transferat înapoi la artă. De fapt, am atestat în pictură monumentală și pot preda desenul la gimnaziu, ca fapt divers, însă am ales Facultatea de Limbi Moderne Aplicate din Cluj, plecând din Botoșani, din celălalt capăt al țării, fiindcă povestea cu arta a început să-mi scârțâie și aveam varianta asta ca backup. Câștigam concursuri de recitare și de scriere în limbi străine prin liceu, și pricepeam repede și ușor.

Un rol important l-a jucat fotbalul, când am început să mă uit profesionist, să notez zeci de comentarii în agende și să urmăresc tot ce se putea, aveam la dispoziție posturile și ziarele românești (hm...) sau Domenica sportiva și ce găseam online, în italiană, în catalană etc. Evident că alegeam internetul, sau televiziunile din afară, mare parte din interesul meu fiind pentru echipe din Bundesliga și din Serie A. Au fost vremuri bune. Mi-am scris lucrarea de licență, în franceză, despre vocabularul comparativ în presa sportivă din Franța și România, cu studiu de caz pe fotbal, de altfel. Freelancer am devenit organic, nu cred c-a existat alternativă vreodată. Noi am fost pregătiți încă din facultate să ne gestionăm singuri și majoritatea profesorilor cu experiență practică lucrau așa. În plus, eu am început să prind contracte încă din anul II, cu ajutorul unei prietene care lucra ca traducătoare în Franța și îmi oferea subcontracte. Așa mi-am finanțat singură câteva scurte călătorii prin Europa, pe care altfel nu mi le-aș fi permis. Ziua mergeam la facultate, noaptea munceam, o poveste de altfel clasică pentru mulți studenți, nu doar în perioada aceea. În 2009, când eram în anul II la Masteratul European de Interpretariat de Conferință, mi-am deschis PFA. Trebuie de zis că eu literatură am început să traduc târziu - am cochetat nițel cu o carte pentru copii, în versuri, din limba germană, în facultate, însă restul au venit începând cu 2012. Pregătirea mea universitară este de traducător-terminolog în afaceri-comerț, așa zice pe diplomă! Iar eu am lucrat și, parțial, încă lucrez, ani de-a rândul, cu clienți români și străini, făcând traduceri „tehnice”, cum le zicem noi: medicale, de mecanică, de electronică, de construcții - de la studii de fezabilitate pentru magazinele Lidl și Kaufland la manuale de utilizare a instrumentarului stomatologic.

Pasiunea transformată în job

Am o regulă: nu citesc traducerile publicate. Sau mi-am propus să le citesc, dar la zece ani de la publicare, așa că, exceptând primele încercări despre care pomeneam, prima ar intra la rând abia în 2022. Mai e puțin. Dar cred că experiența ajută mai ales în evaluarea textului: cum e, cât e, în ce fel mă provoacă. În estimarea timpului, mai puțin. Când am început, traduceam poate 1-2 cărți/an, pentru că era un side job, ceva ce făceam de plăcere, pentru că visasem să ajung acolo, printre documentele despre betoniere și dosarele DIICOT. Acum, ritmul este mult mai susținut, traduc din mai multe limbi, intervine tot mai apăsat senzația de burnout și supraîncărcarea din perioada de apogeu a pandemiei... cum zic și mulți dintre scriitorii cu care discut, când pasiunea se transformă în job, trebuie să duci permanent o luptă cu tine. Trebuie să te disciplinezi, ori mie îmi este spre imposibil să o fac, fiindcă încă mă entuziasmează când primesc o ofertă.

Transferul cultural al traducerilor

Circulă mult vorba asta, că un traducător bun este invizibil. Sunt nițel în dezacord cu ea, mai ales pentru că mi se pare că am devenit tot mai vizibili, în sensul în care lumea începe să ne perceapă existența, și, încet, încet, și pe a redactorilor, corectorilor și celorlalți oameni ai cărții. Încep oamenii să înțeleagă că o carte tradusă este un produs colectiv, că traducătorul (+ echipa) este și co-scriitor, printre altele. Mi-a spus asta recent o autoare „de-a mea”, Katrine Engberg, într-un scurt interviu pe care i l-am luat pentru promovarea unei cărți numite „Păzitoarea crocodilului”, recent apărută la Crime Scene Press, și mi-a venit s-o îmbrățișez prin ecran. Are mare dreptate, nu suntem invizibili. De multe ori nu traducem, nu transpunem, ci de-a dreptul rescriem; asta nu înseamnă că ne luăm libertățile pe care le-am remarcat la traducătorii de limbă engleză, de exemplu, dar că, de fapt, oferim cartea pe limba cititorului. E un transfer cultural, mai mult decât lingvistic. Mă duce cu gândul la cursurile de Teoria traducerii, din anul IV, și îmi dau seama cât de mare dreptate avea o teoreticiană precum Mona Baker, de exemplu. Chiar contează pentru cine traduci, la fel cum contează pentru cine scrii. 

Genurile preferate

Eu am început cu Fantasy, fiindcă așa a fost conjunctura, dar și fiindcă s-a potrivit cu interesele mele literare din perioada de atunci. Am tradus din „greii” genului - Gaiman, Sanderson, Nix, Brett sunt doar câteva dintre nume. Apoi am început să variez și multă lume cred că mă știe drept traducătoare YA, ceea ce nu mă deranjează, deși nu-i tocmai corect, fiindcă YA este un gen cu multe subgenuri și mereu descopăr ceva nou la el. Am tradus și traduc și literatură polițistă, și erotică, și non-fiction, și SF, cred că așa, câte puțin din toate. Chiar și poezie am avut ocazia să traduc, de obicei în colaborările cu festivaluri de teatru, unde apar adesea inserții poetice, sau unde teatrele au decis să organizeze și recitări, mai ales în timpul pandemiei, în mediul online. Am tradus film, serial, documentar, spectacole lectură. Sunt omul care nu prea știe să spună nu. 

Libertate editorială și ajustare

Cred că singurele cerințe care-mi mai dau de furcă sunt cele referitoare la normele de redactare. Am câteva povești simpatice legate de faimoasa liniuță de dialog, care-i într-un fel pentru unii, în alt fel pentru alții. Uneori dau peste redactori de la care învăț, cu care am discuții foarte utile, alături de care am impresia că ajungem să construim o poveste și niște personaje mai închegate. Alteori, nu primesc cine știe ce feedback, și pot înțelege, pentru că ritmul de lucru într-o editură este infernal, și al meu la fel. Ce le deosebește este, firește, genul cărților, poate și limba-sursă, condițiile contractuale peste care trebuie să mă uit mereu cu atenție când se schimbă editura din prezent. Și tot așa. 

Comunicarea cu autorul

Cu autorii fac mai des interviuri (din perspectiva jurnalistei culturale) sau Q&A-uri, după lansări, și rareori mi s-a întâmplat să fie nevoie de clarificări pe parcurs. De obicei, cunosc dinainte autorii pe care-i primesc, sau pe mulți dintre ei, i-am mai citit, le știu stilul. Dar mă bucur când sunt deschiși și propun ei, spun ei, uite, dacă ai întrebări mă găsești aici. Acum, se ajunge mult mai ușor la ei/ele decât înainte, sunt la un clic distanță pe Instagram, pe Facebook, pe e-mail. Nu toți, firește, cu unii este necesar să treci prin agenții lor literari, sau prin editurile lor, însă rar s-a întâmplat să nu primesc un răspuns. 

Dilema volumului prost scris

A depins foarte mult de dinamica textului și de unde mi s-a părut că ar cădea accentul. Dacă era vorba despre personaje out of character, sau despre acțiuni lipsite de logică, n-am intervenit. Sunt erori pe care cred că trebuie să și le asume autorul. Stilistic, da, mai intervin. La confuzii de timpuri verbale, la repetiții - urăsc repetițiile, dacă nu-s făcute dinadins - la caracterizări seci. Dar subtil, să nu se simtă. Reformulez mult, în special când traduc din germană. Sensul se păstrează, da, însă ordinea cuvintelor într-o frază nemțească nu este la fel ca într-una românească, și trebuie calibrată să aibă savoare. Să nu ridice semne de întrebare.

Language activism și politizarea limbii

Dacă nu punem la socoteală contradicțiile ocazionale de pe Facebook, în care mai argumentez în favoarea folosirii lui „ca” în locul lui „decât”, pentru a evita ceea ce eu numesc „dedefonii”, care mă deranjează mai tare decât cacofoniile, pe care, să fiu sinceră, le cam las să curgă, mai ales dacă sunt niște întâlniri vocalice acceptabile, pentru că mi se pare că îngustează rău ruta parcursă spre o exprimare fluidă, nu prea mă consider vreo activistă. Nu sunt genul care corectează pe față, nici care lasă comentarii cu *așa se scrie corect. Mă distrez și eu de erori candide, mă oripilez de greșeli absurde, dar nu le mai arăt cu degetul. Într-o vreme, mai scriam postări despre greșeli de subtitrare, erau favoritele mele; când am început să lucrez și eu în domeniu, am înțeles că, parțial, sunt cauzate de termenele imposibile în care se lucrează. Asta nu le scuză, firește, doar că eu tind să fiu tolerantă și indulgentă, mai ales fiindcă sunt sigură că dau și eu cu oiștea-n gard. Ce mă supără sunt erorile celor care n-ar trebui să le comită; mai ales jurnaliști, prezentatori, comunicatori. Profesori. Cât despre rolul limbii, mi se pare adesea că este mult prea politizată. Recunosc că are o valoare imensă în recunoașterea unor drepturi, în trasarea unor parcursuri egalitariste, în afirmarea unor necesități. Dar când se face prea mult caz de o expresie, când se despică firul în patru și se pierde esența comunicării, pentru că lumea nu mai vede pădurea din cauza copacilor, mi se pare prea mult.

Multiplele folosiri ale limbii

Funcționez pe bază de asocieri de când mă știu, vezi și exemplul inițial - italiană/franceză. Am luat un examen EMCI, la standarde europene, pentru interpretariat consecutiv și simultan din limba italiană în limba română, fără să studiez italiana nici măcar o oră, oficial. De unde până unde? Anime-uri pe Italia Uno, mini-seriile lui Bava, sutele de materiale citite și de Domenici sportive urmărite -- limba s-a fixat undeva. Are de ce să se prindă: aveam bazele puse de franceză, în fond. Sunt ambele pline de „prieteni falși”, dar să descoperi chichițele astea este fascinant! La fel a fost cu neerlandeza, când am urmat un curs intensiv de ceea ce se numea, pe vremea mea, limba D: șase ore pe săptămână, timp de un an. Cam 70% germană, 30% engleză, firește înnodate și complicate de o pronunție care, în fond, nu mă interesează; de aceea am și rămas traducătoare și mult mai rar interpretă. Pot vedea textul scris. Când văd norvegiană, știu care e structura frazei, traduc cursiv, nu înțeleg un termen, îl caut. Când aud norvegiană, atât de diferită de la regiune la regiune, mă iau cu mâinile de cap. Eu am învățat limba engleză din cărți. Am fost de râsul curcilor când, ajunsă la masterat, și având prima dată în viață cursuri oficiale în și din engleză (traducerile consecutive și silmultane), am pronunțat greșit cuvântul „flood”. Eu nu-l știam decât scris, întâmplător nu-l auzisem sau nu îmi aminteam că-l auzisem. Nu știam că este o excepție.

De altfel, în simulările de dinaintea examenului de admitere la facultate (nu la LMA, la cealaltă secție unde am candidat), luam 100% la eseu și 30-40% la gramatică, fiindcă habar de Verb Tenses am început să am doar când am dat eu însămi meditații, și când am predat engleza într-o școală particulară, adulților, timp de cinci ani. Practic, gramatica am studiat-o împreună cu participanții la cursuri. E cu totul diferită de folosirea liberă a limbii, care se depinde, nu se învață. În statisticile care măsoară cât citesc românii eu nu cred. Pe mine nu m-a întrebat nimeni niciodată. Nici pe prietenii mei. Nu știu cine le face și în ce scop, dar ce știu este că sunt în grupuri de Facebook cu mii de membri, în care lumea citește în prostie. Și scrie despre ce citește. Constant. Și sunt grupuri mai cu moț și mai elevate, și grupuri mai pentru toată lumea, și grupuri de fani și generale și, și, și. Găsești orice. Și oamenii aceia citesc. Nu doar pun poze cu cărțile lor, le și citesc și le și comentează. Citesc mai mult ca mine, citesc ce nu citesc eu, mă inspiră zilnic. Pe ei și pe ele cine le-a întrebat cât citesc? Cât despre copii, eu nu știu copii care trebuie convinși. Știu doar copii care trebuie opriți din citit, că uneori exagerează. Și ce cred că este foarte important, de fapt, este să nu ne mai uităm CE citesc și să decidem NOI dacă este sau nu „ce trebuie”.

Cred că mare parte din statistici sunt așa și fiindcă vine X și spune: trebuie să citim pe cutare și cutare, căci aceea este literatura. Serios? Nu cred. Dacă eu am citit toată adolescența Fantasy și am refuzat sistematic să mă complic cu, să zicem, Sadoveanu, asta nu mă face cititoare? Sunt eu mai prejos fiindcă am căpătat un 3 în clasa a noua și parcă un 4 în clasa a opta, fiindcă am refuzat să citesc „Baltagul”, respectiv „Frații Jderi”? Nu cred. Cred că trebuie să fim liberi să citim ce ne place, ce ne dorim, nu ce zic părinții, prietenii sau influencerii.

Polemica Amanda Gorman

Mi s-a părut amuzantă povestea, după ce, inițial, m-am revoltat. M-a enervat traducătoarea care s-a retras foarte repede, însă intuiesc că, fiind și autoare, la rândul ei, a fost sfătuită de agent că ar fi mai bine să nu rămână ancorată în polemică, pentru că asta i-ar putea afecta viitorul în lumea literară, pentru că, probabil, are o valoare mai mare ca scriitoare decât ca traducătoare. Și totuși, e un alt exemplu despre cât de mult se politizează acum orice. Din punctul meu de vedere, era ideal să fi rămas lucrurile așa și să învețe traducătoarea împreună cu poeta ce și cum, ce-a vrut să zică autorul, cum se spune. Să discute, să înțeleagă, să ducă mesajul mai departe către mai mulți. Nu includem oamenii marginalizându-i și mai mult, ori alegând pentru a traduce poemele lui Gorman o persoană care să-i fie un soi de pastișă nu are nimeni de câștigat. Ne dorim să solidarizăm, să dăm mai departe, să normalizăm un discurs, nu? 

Scopurile Asociației Informale a Vocilor pentru Incluziune

AIVI a pornit în 2012, când organizam doar un club de carte în Cluj (prima ediție a avut nouă participanți!) și un Schimb de Cărți, inițiativă pornită de bookblog.ro în București, pe care am adoptat-o eu, împreună cu o fostă colegă, în Cluj, și care este dusă mai departe și acum de voluntari ca mine, din asociație, Clujul fiind singurul oraș unde se mai practică. Am creat apoi ConvoClub @ Cluj, un program de învățare și utilizare a limbilor străine bazat pe conversație, pe jocuri, pe filme pe care le viziona și comentam împreună. Am reușit să aduc în jur de 100 de voluntari în proiect (în fine, cu toții am fost mereu voluntari, noi nu avem angajați), mulți studenți străini sau migranți, care, împreună cu voluntari români, „predau” limbile lor materne.

Am ajuns la 25 de limbi străine, printre care swahili (în urma căruia s-a născut și o frumoasă poveste de dragoste!), arabă (unde era mereu dificil, fiindcă aveam voluntari cu o practică orală diferită și nu identificam araba „literară”), ebraică sau bulgară (la Cluj nu se auzise de așa ceva) și am funcționat timp de cinci ani de excepție. Apoi, eu m-am mutat în București, activitățile cărticești, cum le zic eu, au rămas în Cluj, iar în București am pornit AIVImedia.hub, platforma de jurnalism narativ cu focus comunitar, unde scriu adolescenți și tineri pe care-i pregătim într-un program constant de formare și care spun povești din comunitățile lor.
În prezent, acestea sunt cele două direcții: cărticeala (cluburile de carte, Schimbul, newsletterul pe care-l scriu împreună cu colega mea, cealaltă Iulia, și cu invitații noștri, la care lumea se poate abona aici, podcastul despre cărți și traducătorii lor, pe care-l voi relua curând și care poate fi găsit aici) și jurnalismul (media.hub, #PoveȘtiriDeCartier și alte direcții pe care abia așteptăm să le împărtășim, curând).

Clubul de carte din Cluj

Are deja 7 ani de existență, l-am fondat în 2014. Între timp, pandemia m-a făcut să mai încep încă niște inițiative; acum avem opt, toate online, pe platforma zoom. CdC Cluj + varianta SF/F, coordonate de colegii mei, Iulia și Andrei, apoi Storia Book Quest (cu cărțile editurii Storia) - deja 13 ediții, publica.files (cu cărțile editurii Publica) - 9 ediții, Politicoteca (la al doilea sezon, început fizic în 2019 și reluat anul trecut, în toamnă), Clubul de Carte THE KING (pentru fanii Stephen King) și clubul #clandestin, la care citim și discutăm doar autori și autoare de limbă română și unde invit, în măsura posibilului, și pe cei și cele care au scris cărțile, sau măcar pe editori, pe coordonatorii colecțiilor, oameni care au pus umărul la crearea cărții. Singurul care nu e pe zoom este #listaluirory, despre care postez ocazional în grupul nostru de Facebook, Cărticeală și taifas cu Vox, și care urmărește lista de lecturi a lui Rory Gilmore, din serialul Gilmore Girls (Fetele Gilmore). Nu știu dacă e greu sau nu. Am avut cluburi cu 30+ participanți și cluburi cu trei. Avem cluburi de trei ore (!) și cluburi de o oră și un pic, cluburi la care sar scântei și lumea țipă și se contrazice, și cluburi molcome ca o adiere. Ideea este să fie acolo, iar componenta online a ajutat mult, pentru că mai toți participanții se conectează din zone diferite de țară și chiar din afara ei, acolo unde, altfel, nu ar avea asemenea oportunități și nici cu cine să discute despre cărțile cu pricina. Deși eu încurajez mereu oamenii să își creeze propriile comunități și să înceapă proiecte asemănătoare, fiindcă tot ce facem noi e departe de spiritul academic. Nu suntem critici și nu organizăm cenacluri, ci povestim despre cărți, ca între prieteni.

Transpuneri din ficțiune în realitate

Aș vrea niscai puteri magice. Sau măcar un buzunar temporal, care să-mi ofere câteva ore de somn pe zi, ore pe care ceilalți să nu le simtă trecând. Sau o clepsidră precum cea a Hermionei Granger, pe care s-o întorc și să pot fi în mai multe locuri, în același timp, și totuși nu. Cred că așa aș reuși să îmi respect termenele de predare!