[Spre Gopo] Alma Buhagiar: Filmul are un mare potențial terapeutic, atât pentru cei ce-l compun, cât și pentru cei ce privesc

În liceu, Almei i-a venit din senin ideea de a organiza serate cu prietenii în care se întâlneau ca să vorbească despre filme. Tot atunci s-a apucat să scrie primul ei scenariu, deși interesul pentru film pare să se fi născut mult mai devreme, încă de când făcea primele ei benzi desenate în încadraturi rudimentare la 8 ani. După liceu, UNATC-ul a fost pasul firesc pe care l-a făcut în concretizarea pasiunii sale și în cadrul căruia termină deja primul an de master.

Pentru Alma, e important ca filmele pe care le creează să ridice întrebări, să ofere răspunsuri sau să prezinte o problemă dintr-o perspectivă diferită față de cea a receptorului.

"Filmul permite universalizarea unor dileme sau metehne personale, pe care le transcenzi, într-un fel sau altul cu ajutorul poveștii. Poveste care, mai departe, poate servi și celorlalți în feluri neașteptate."

După acest principiu s-a născut „Împreună”, filmul ei de licență care explorează condiția copilului față de soarta lui externă și la baza căruia au stat întrebări personale ridicate de o experiență specială. Acest film i-a adus Almei o nominalizare la categoria Tânără Speranță din cadrul Premiilor Gopo, aflate la ediția a XV-a. Gala de premiere va avea loc pe 29 iunie. În întâmpinarea evenimentului, am vorbit cu Alma despre surse de inspirație, etapele care au adus-o aici și procesul creativ:

Drumul spre regie

Nu cred că există un răspuns pe care să-l pot formula foarte clar aici. Mă gândesc că un regizor, ca orice om de altfel, este suma trăirilor, întâlnirilor, carților citite sau necitite, împlinirilor, eșecurilor, amăgirilor și dezamăgirilor sale, deci am putea spune că "drumul meu spre regie" a început de când am devenit o ființă aptă să se impregneze de lumea înconjurătoare. Eram în liceu, aveam vreo 16-17 ani, trăiam din plin moment de rebeliune, dacă putem să-l numim așa. În orice caz, mergeam împotriva curentului, cel puțin față de ai mei. În interiorul acestui haos se mai nășteau aceste momente de respiro - să le numim așa - când veneam acasă mai devreme și petreceam timp cu mama și cu soţul ei, Eugen Ciocan, care îmi punea filme. Făcea asta de când eram mică.

A continuat mai apoi și în perioada adolescenței. Îmi arăta multe ciudățenii, sau așa le percepeam eu pe atunci. Cred că a fost destul important pentru mine, pentru că m-a făcut foarte curioasă în legătură cu filmul ca unealtă de exprimare. Tot undeva tot în perioada adolescenței am găsit niște benzi desenate pe care le-am făcut undeva la opt, nouă ani. Povesteam acțiunea, iar lângă desenam ce se întâmplă. Ulterior realizasem că le schițasem sub forma unor încadraturi rudimentare. Undeva tot în clasa a XI-a m-am apucat să scriu un scenariu. Nu aveam nici cea mai vagă noțiune despre producție, sau vreun plan de atac. Am adunat câțiva prieteni, care făcuseră actorie prin liceu, pe care îi distribuisem și cu care făceam serate în care ne întâlneam și vorbeam despre film. Nu eram în vreun cineclub, nu aveam prieteni din domeniu. Pur și simplu, așa mi-a venit.

Decizia concretă și inevitabilă de a face regie de film a venit la sfârșitul clasei a XII-a, după șocul de a lua bacalaureatul cu 9,50. Eu credeam că nu îl voi lua deloc. Odată scăpată de pericolul de a deveni rușinea familiei, mi s-au deschis o infinitate de posibilități pentru viitor. Mi-am dat seama ca filmul e în continuare domeniul care mă interesează cel mai tare și am dat la UNATC. Am simțit cum filmul are un enorm potențial: ca e un mediu de exprimare prin care poți descoperi părți din tine, pe care altfel poate nu ai avea curajul sau ocazia să le explorezi. Cu ocazia asta, poate că reușești și să deschizi un dialog comun cu cei din jurul tău.

Etapele care te-au adus aici

Oricât de nespectaculos ar suna, copilăria în casa bunicilor de la Brăila, copilăria în casa bunicilor din București, și o anumită înclinație către zona de ficțiune, pe care sunt destul de sigură că mi-a indus-o bunica mea care mi-a citit povești până la o vârstă chestionabil de înaintată sunt etape pe care le percep, momentan, ca fiind importante. Bineinteles, au fost și niște întâlniri pe care le-am avut în copilărie, adolescență, și mai apoi ca tânăr adult, care cred că au contat mult. Am avut șansa să am în preajma mea oameni care au calitatea de a ști cum să evadeze din real, sau care mi-au inspirat un alt fel de a percepe realul. M-a ajutat foarte mult că am fost și la Let’s Go Digital! în clasa a XI-a. Acolo am aflat o serie de lucruri total noi, la vremea aceea, pentru mine. A fost foarte important că ni s-a cerut să facem exerciții observaționale - adică să ne alegem o bucățică din realitatea care tocmai se întâmplă, și să o filmăm. Atât. Să observi, fără să influențezi în vreun fel sau altul. Descoperi, astfel, multe. Te uiți dreapta - stânga, sus - jos și afli, de fapt, câte straturi de conținut și sens poate ascunde acea bucată aleatorie din cotidian, pe lângă care treci tot timpul grăbit sau nepăsător.

Sursele de inspirație

Nu știu cât de clar pot delimita aici o serie de elemente concrete. Cred că primele gânduri care m-au obsedat ușor-ușor și care au continuat să reapară în mintea mea provin din senzații pe care l-am trăit în copilăria timpurie, adică un soi de tentativă de introspecție, amestecate cu un București poetic pe care îl vedeam cu mama mea și cu o serie de întâmplări de care mai auzeam, adică o curiozitate stârnită de un univers extern mie. Asta, alături de lucrurile care m-au marcat cel mai tare, întâmplări pe care le-am trăit în mod direct eu, sau oamenii din jurul meu. Din perspectiva copilului, respectiv adolescentului care eram, au fost diverse evenimentele din viața mea - mai mult sau mai puțin stranii - care au devenit mai târziu un material generos pentru câteva dileme pe care ulterior am ajuns să le transpun în scenarii de film. Sunt în faza în care încerc sa fac filme despre ce cunosc, ce m-a marcat, sau despre ce văd în jur și îmi activează emoția.

Cred foarte tare că filmul, printre altele, are un mare potențial terapeutic, atât pentru cei ce-l compun, cât și pentru cei ce privesc. Filmul permite universalizarea unor dileme sau metehne personale, pe care le transcenzi, într-un fel sau altul cu ajutorul poveștii. Poveste care, mai departe, poate servi și celorlalți în feluri neașteptate. Poate acolo se creează o întrebare, poate apare un răspuns, sau poate cine vede filmul, pentru câteva secunde, vede și cealaltă parte a problemei, la care nu se gândise înainte. Și tot așa, ca într-un joc de Domino.

De la pasiune la meserie

La început a fost un soi de inconștiență ghidată de curiozitate și adrenalină. Nu aveam neapărat habar exact ce implică o astfel de decizie. Din fericire, acest pas, poate periculos, se face de obicei la o vârsta la care ai senzația ca ai în desagă tot posibilul din lume, și nu ești deloc conștient de lipsa totală de entuziasm cu care lumea e pregatită să îți recepteze "opera". Între timp am văzut pe pielea mea mostre din cum stau lucrurile, am văzut că roșul covorului e mai degrabă un gri murdar și ca e nevoie de multă muncă pentru a obține un rezultat cât de mic. Totuși, cred că și neîncrederea alor mei în capacitatea mea de a mă mobiliza și de a-mi transforma aspirațiile într-o profesie m-a ambitionat. Asta, și faptul că-mi place al naibii de tare ce fac.

Scurtmetrajul ,,Împreună"

Aveam ideea scenariului pentru ,,Împreună" de ceva vreme, despre această condiție a copilului față de soarta lui externă. Până la o vârstă, uneori foarte înaintată, viața i se întâmplă unui copil cumva în afara liberului său arbitru, și este determinată de alegerile pe care părinții sunt nevoiți să le facă, constrânși la rândul lor de întâmplări ale vieții care sunt peste puterea lor de control. Acest mers al lucrurilor, de altfel natural, poate creea pe o perioadă nedeterminată, printre altele, și confuzie.

Mai apoi a fost un Crăciun, să-l numim special pentru mine, în urma căruia am rămas cu câteva întrebări. Prima persoană pe care mi-a venit să o sun, cu toate că pe atunci nu aveam o relație apropiată de prietenie, a fost Iulia Lumânare. Lucrasem cu ea la ,,Alge", filmul de peliculă pe care l-am făcut în anul doi de facultate și unde descoperisem, prin ea, interesul pentru psihanaliză, și cum poți lucra cu asta într-un scenariu pe care mai apoi să-l transformi în film. Adică un proces de terapie care are potențialul să devină și un act de creație. M-am văzut cu Iulia și i-am povestit cum mă simțeam în legătură cu cele întâmplate și cum nu știu ce să fac cu acest maldăr de emoții. În seara aceea, când am ajuns acasă, am luat schița pre-existentă de scenariu și am început să-o combin și să completez cu elemente mai apropiate sau mai ficționalizate, dar legate direct de ce trăisem, ce auzisem că au trăit alții, cu ce credeam că simt, ce observasem, și ce îmi imaginasem că s-a întâmplat. Iulia m-a învățat, după ce i-am prezentat apoi un prim draft complet, să scriu un scenariu. M-a ajutat să pot să-mi pun în pagină ideile structurat, articulat și corect din punct de vedere a gramaticii filmului. Apoi a urmat, timp de un an aproape, o serie de draft-uri. Apoi am avut câteva sesiuni de repetiții cu actorii, în buza filmării. A fost și acolo un proces important pentru a mă putea apropia mai organic de nucleul filmului.

Temerile din realizarea acestui film

Concret, pre-producția filmului a început undeva în decembrie 2019. Am căutat câteva luni locație, actori, tot tacâmul. Pe 10 martie eram în locație, cu colegii mei de clasă, care se oferiseră să dea o mână de ajutor. Vopseam pereții, aranjam mobila și props-urile. Voiam să filmăm în două săptămâni, și aveam acest gând să repetăm cu actorii chiar acolo. Pe toate canalele de știri, facebook, instagram se vorbea despre un posibil lock-down. În seara aceea, terminasem mare parte din treabă, trebuiau doar să se mai usuce niște pereți. Undeva pe 13 martie au început, treptat, și restricțiile. Știm cu toții ce a urmat. Ceva luni bune nu am știut ce se va întâmpla cu noi ca studenți în an terminal, dacă apucăm să ne dăm licența sau dacă o să filmăm anul ăsta. Se punea problema să ne înghețăm anul.

Datorită unei conjuncturi favorabile, următoarea dată când am intrat în locație a fost 10 iulie. Reușisem să repet, între timp, și am început, pe repede înainte, să-i dăm bice cu pregătirile. Așa că am apucat să filmăm la finalul lui iulie. Cam asta a fost cea mai grea parte, că n-am știut decât până în ultimul moment dacă putem filma. Sigur, temerile nu au dispărut nici după ce am tras ultimul cadru din film. Există mereu, undeva, gândul acesta (uneori parazitar, alteori de mare ajutor), că poți sau că ai fi putut să zici lucrurile mai bine ori în alt mod, ori că poate de fapt trebuia să spui altceva. Până într-un punct ai o plajă largă în perimetrul căreia poți varia, însă cu cât te apropii mai mult de ziua filmării devine greu să te mai întorci din drum și trebuie să mergi înainte cu deciziile pe care le-ai luat, mai ales când ai o echipă alături de tine.

Primul contact cu scurtmetrajele

Scurtmetrajele, fie ele și dintre cele mai de soi, sunt o formulă de limbaj cinematografic pe care, de obicei, începi să o consumi și care începe să prezinte interes în momentul în care începe să te intereseze în mod concret filmul. Cel putin, la mine asa a fost. Din păcate, la noi, în cinematografele mari nu prea se proiectează scurtmetraje, doar filme de lungmetraj. Astfel de proiecții au loc doar prin festivaluri de film, în secțiuni speciale, și mai nou în cadrul câtorva evenimente organizate (fapt care mă bucură nespus). Întâmplarea a făcut ca aveam vreo 15 ani când am văzut un scurtmetraj de-a lui Paul Thomas Anderson, pe care l-a făcut la 18 ani. Mi-a plăcut la vremea aceea la nebunie. "The Dirk Diggler Story" se cheamă. Despre un star porno, care la final moare. Un mockumentary, făcut cu prietenii lui de pe vremea aceea. Cred și că acolo s-au iscat niște embrioni de interes și a inmugurit gândul ca aș putea face și eu așa ceva.

Ce face scurtmetrajele speciale

N-aș miza pe clișeul că fiecare scurtmetraj e unic. Ar fi tare bine să fie suficient că faci un scurtmetraj si așa să atingi unicitatea.:) Ca și la lungmetraje, există o infinită mare de posibilități de a face un film prost. Atât pentru necunoscători, dar și pentru cunoscători, un film bun, fie el lung sau scurt, e acela, cred eu, care îți trezește întrebări, te modifică, într-un fel pe care nici măcar nu e nevoie să-l înțelegi, rămâne în tine și după ce ai ieșit din sala de cinema sau ai închis ecranul laptopului. Mai mult, poate pare simplu sa te exprimi într-un format mai scurt din punct de vedere al lungimii, dar nu e deloc cazul. Dimpotrivă - cu cât mai scurt timpul, cu atât este mai greu să spui o idee care mai departe să poată și însemna ceva pentru spectator.

Nominalizarea la Gopo

În general, văd premiile Gopo de acasă, de la televizor, si, recunosc, mă uit, ca o persoană superficială ce pot fi, la cum s-au îmbrăcat oamenii și la cum reușește emoția să influențeze discursul unui premiant. Anul acesta, în mod exceptional, am să le vad de pe scaun, direct din incinta evenimentului, ceea ce va fi o experiență nouă pentru mine. Altfel, cred ca Premiile Gopo sunt un moment de recunoaștere al breslei, care, sper eu, îi ajută pe cei nominalizați (și nu numai), dar și pe cei premiati, să devină mai încrezători și mai creativi. Evident că se poate și fără nominalizări, și fără premii, dar aș fi ipocrită dacă aș nega că recunoașterea breslei îți dă un plus de încredere și o confirmare a faptului că limbajul tău a fost înțeles de cei care, până la urmă, au aceleași preocupări ca și tine.

Ce aduce 2021

Ca orice om în anul I de master, pregatesc filmul de an. Încă nu m-as apuca să povestesc despre ce o sa fie, pentru că sunt superstițoasă și nu-mi place sa vând pielea ursului din pădure. Încerc să-mi formulez programul astfel încât să pot face vara aceasta și câteva videoclipuri promise.

Aș vrea să reușesc, mai ales că între timp, în 2020, am și început să lucrez într-o casă de producție, să nu neglijez timpul pe care trebuie să îl acord studiului. Citit, văzut filme, mers și văzut tot felul de expoziții. Și nu numai. Timpul trece repede și nu-ți dai seama cum te ia valul. Cred că este vital să fii foarte ferm, tu cu tine, în legătură cu volumul de informație pe care trebuie să-ți faci timp să îl absorbi. E important să ai momente alocate aplecării asupra studiului, indiferent cât de încărcat îți devine programul, indiferent de domeniu și de vârstă.