[Profesori altfel] Doru Căstăian: Cred în profesor ca releu prin care să circule către elev energii bune, îndemnuri la autocercetare. Cred în profesorul ”călăuză”

Avea 23 de ani când a început să predea. Prima provocare a fost cum să își croiască drum, prin zgomotul vârstei liceenilor, către atenția celor care erau aproape de-o seamă cu el. A găsit calea să-i câștige printr-o discuție în care s-a dezbrăcat de haina autorității și li s-a aratat fix așa cum era, cu temerile începutului în meserie la vedere.

Profesorul Doru Căstăian găsește importantă chimia dintre dascăl și discipoli, chiar dacă trăim în era inteligenței artificiale, însă consideră că rezultatele nu vin doar din charisma profesorului și din modul cum acesta se apropie de elevi.

Învăţarea cere mai mult de atât. Cere ca această admiraţie, simpatie sau apropiere de profesor să transmute aproape alchimic într-un flux interior substanțial de motivaţie. Întâlnirea fericită cu un profesor poate declanşa uneori reacţia de fisiune în lanţ care să pună un tânăr pe drumul lui. Dar lucrurile sunt în general mult mai complexe decât crede majoritatea oamenilor

Doru Căstăian s-a angajat în învățământ la catedra de științe socio-umane a Liceului de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați imediat după ce a terminat Facultatea de Filosofie. Și a rămas acolo, chiar dacă între timp a început să predea și în alte locuri.

Din teorie și din practica sa consistentă povestește în continuare cu har despre elevii noilor generații. Și prezintă datele ”ecografiei” la care învățământul românesc a fost expus, fără programare, în pandemie. Într-un fel este bine, pentru că au mai ieșit la iveală niște boli ascunse ale sistemului. Rămâne de văzut ce urmează după interpretarea rezultatelor. Un tratament adecvat instituit de specialiști sau ne prefacem cu toții că a fost doar o perioadă grea și că boala nu există?

Din biografie

Sunt Doru Valentin Căstăian, fiul lui Iosif şi al Mariei Căstăian. Da, ştiu, am un prieten care mă numea “rabi”. :)

Am terminat Liceul “Emil Racoviţă” din Galaţi, apoi am obţinut, în ordinea asta, licenţa, masteratul şi doctoratul în filosofie. Licenţa si masterul la Cluj, la Facultatea de Istorie si Filosofie din cadrul UBB, doctoratul la Universitatea de Vest din Timişoara. Sunt profesor din 2003. Mă pasionează lectura, educaţia, sportul şi ocazional, arta culinară. M-am făcut profesor dintr-o întâmplare şi dintr-o intuiţie. Primul meu job a fost de jurnalist. Mi-a plăcut, dar nu a fost să fie. Am spus că merită să incerc să fiu profesor. Intuiam că-mi va plăcea şi aşa a fost. Am dat examenul, am luat nota maximă şi n-am mai plecat de atunci din şcoală.

Primii ani la catedră

Eram tânăr. Îmi amintesc mai multă vitalitate, acum realizez şi că eram foarte naiv. Sigur, îmi dă târcoale nostalgia, dar ştim că memoria este în mare parte confabulare şi idealizare a posteriori. N-aş vrea să fac asta, adevărul e că nu aş mai putea recrea azi fidel în minte primii ani. Am fost mereu prea leneş ca să ţin un jurnal, iar acum regret. Întâmplări inedite au fost destule, nu toate glorioase. Nu uiţi uşor prima ţigară fumată cu elevii şi nici primul scaun care s-a rupt cu tine în mijlocul orei.

Învățamântul românesc - atunci și acum

Învăţământul românesc era în anumite privinţe exact la fel acum 18 ani. S-au schimbat în bine anumite lucruri, avem o bază materială mai substanţială şi de mai bună calitate (măcar în marile oraşe), elevii merg mai des în proiecte internaţionale, pot vedea cum se fac alte lucruri în alte părţi ale lumii. Relaţiile cu profesorii sunt mai destinse, a trecut prin noi un val de ultrademocratizare facilitat şi de retelele de socializare.

Alte lucruri au rămas din păcate la fel: o şcoală naţională fără un proiect serios, inegală, pe alocuri foarte laxă, pe alocuri ultracompetitivă şi descurajantă pentru elevul mediu. Nu avem încă standarde de evaluare, nu avem încă o infrastructură digitală demnă de secolul în care ne aflăm. Dar cred că cel mai mult ne lipseşte un mediu serios de învăţare, ne lipseşte profunzimea şi osatura morală. Şi nouă, şi de multe ori şi copiilor. Dar ei au o scuză. Noi ar trebui să îi învăţăm profunzimea, caracterul, substanţa. Dar asta e greu. E mult mai uşor să tipăreşti şi să semnezi diplome.

Teorie și practică

Teoria contine tipare, reguli generale, principii. Viata la firul ierbii contine o cazuistica infinită. Nu se poate una fara alta, de aceea grecii credeau ca pe lângă “theoria” (termen grecesc, de altfel) este nevoie şi de “phronesis”, adică înţelepciune practică, arta dozajelor, a deciziei corecte in condiţiile realităţii. Asta e ceea ce nici o facultate nu te poate învăţa. Dar nu există una fără alta, nu există practică inteligentă și eficientă care să nu fie informată și luminată de teorie şi nici pregătire teoretică care să nu aibă nevoie să fie informată de practică.

Actul pedagogic are întotdeauna şi un sâmbure inefabil un sâmbure cvasierotic, formator, transformator (o spune George Steiner într-o carte fabuloasă, “Maestri şi discipoli”), iar pentru asta nu există teorie care să te pregăteasca deplin. Aşa cum asta e imposibil şi în iubire.

Activitatea ta din prezent

Acum predau în nu mai puţin de patru locuri. Sunt metodist al Casei Coprului Didactic din Galaţi, sunt profesor la Liceul de Arte “Dimitrie Cuclin”, la Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri” si profesor asociat la Facultatea de Filosofie, Istorie si Teologie din cadrul Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi, unde predau hermeneutică, logică si bioetică. Aşadar am elevi, studenţi, dar ţin cursuri şi pentru colegii profesori. Fiecare loc unde lucrez are specificul lui.

Elevii au venit la artă pentru că au talent, pentru că cineva i-a îndrumat, pentru că unii dintre ei produc artă compulsiv. La “Alecsandri” ajung în general copiii cu cele mai mari medii de admitere, cei mai mulţi preţuiesc performanţa şi au mari ambiţii şcolare şi profesionale. Iar profesorii… profesorii vin uneori la cursuri ca să învete, alteori doar pentru credite si adeverinţe de participare. Sper din suflet ca cei din prima categorie să fie tot mai mulţi în anii ce vin. În ceea ce mă priveşte, nu pot să spun decât că mi-am dorit mereu să trăiesc printre artişti şi filosofi. Viaţa a fost bună cu mine.

Învățăceii noilor generații

E greu să generalizez, însă aş spune, generalizând totuşi, că tinerii de azi caută în mare parte aceleaşi lucruri ca şi cei din trecut. Să le fie bine, să se simtă iubiţi si apreciaţi, realizaţi, să simtă că vieţile lor au sens. Sigur, uneori modul în care ei îşi imaginează că vor realiza toate aceste lucruri este naiv, dar aici ar trebui să intre în scenă profesorul.

Rolul profesorului

Cred foarte mult în profesor ca vector de profunzime, ca releu prin care să circule către elev energii bune, îndemnuri la autocercetare şi autodescoperire. Cred foarte mult în profesorul ”călăuză”, asa cum îi spunea un important filosofi român, Ştefan Afloroaei. Cel care arată spre lucrurile care merită urmărite în viaţa fără să impună agresiv, fără să fie demonstrativ sau agresiv.

Nu cred că un profesor trebuie sa fie un simplu funcţionar care să identifice dorintele elevilor şi să-şi facă idol din ele. Cred că la orice profesor adevărat există o dimensiune magisterială, există o asimetrie de fond chiar dacă si el învaţă din ceea ce face si de multe ori chiar de la elevi. Profesorul, o mai spun o data, e o călăuză. El ştie drumul, dar îşi lasă mereu elevul să îl descopere. Iar în acest timp, îl redescoperă si el. Iar şi iar.

Chimia profesor-elev

E important si ca un elev să îndrăgească o materie, e important şi ca un elev să îşi îndrăgească profesorul. Dar aş vrea să fie limpede că, în general, asta nu este de ajuns pentru a ajunge să înveţi temeinic, profund, transformator. Există, după cum spuneam şi mai sus, o cvasierotică a învăţării, chimia dintre discipol şi dascăl nu va fi niciodată irelevantă, chiar dacă suntem în epoca itemilor obiectivi, a inteligenţei artificiale şi a platformelor integrate. Dar învăţarea cere mai mult de atât. Cere ca această admiraţie, simpatie sau apropiere de profesor să transmute aproape alchimic într-un flux interior substantial de motivaţie.

Nu întâmplător anticii aveau numeroase exerciţii care erau menite tocmai să stabilizeze şi să dea substanţă interioară celor învăţate. Michel Foucault le numea “tehnici ale sinelui”. Întâlnirea fericită cu un profesor poate declanşa uneori reacţia de fisiune în lanţ care să pună un tânăr pe drumul lui. Dar lucrurile sunt în general mult mai complexe decât crede majoritatea oamenilor. Atunci când elevul (şi, eventual, părinţii lui) ajunge sa fie convins că orice esec se datorează lipsei de carismă a profesorului suntem în eroare şi pe un drum păgubos.

Stilul tău de predare

Eu sunt un profesor destul de nespectaculos, cel puţin în aparenţă. În parte din comoditate, în parte pentru că nu cred deloc că o oră reuşită trebuie să semene cu un spectacol de teatru (deşi componenta dramatică a predării e reală şi ar merita discutat acest lucru, poate cu altă ocazie). La clasele mai mari, în special la clasele de liceu, folosesc mult conversaţia euristică, maieutica, experimentul mental, gândirea problematizantă, scenariile contraintuitive sau contrafactuale.

Pedagogia ne-a arătat că, de-a lungul timpului, cele mai bune rezultate în învăţare sunt obţinute prin combinarea rutinei (exerciţiul) cu şocul. Minunarea aceea îndrăgostită pe care profesorii sunt chemaţi zilnic să o producă este o formă a şocului. Şocul te scoate brusc din tiparele tale ascunse şi liniştitoare. După ce este asimilat, digerarea lui produce o reaşezare interioară. Dar şocul nu este uşor de produs, mai ales membrilor unei generaţii care a crescut cu Internet, reţele sociale. Atunci când se întâmplă ceva prezumtiv şocant, în lumea în care trăim oamenii au tendinţa să facă selfie, nu să-şi rearanjeze tiparele interioare.

Pe de altă parte, nu e întotdeauna nevoie de dispozitive şi instalaţii spectaculoase pentru a produce şocul. O problemă bine pusă poate fi mult mai eficientă: ce e mai rău din punct de vedere moral: să pălmuieşti un copil sau să torturezi o pisică? Dacă legea talionului ţi se pare acceptabilă, ai fi dispus să votezi o lege care să permită existenţa unor violatori profesionişti pentru cei care au comis violuri? Ai fi dispus să ştergi pe jos într-o toaletă publică cu drapelul României?

Super-puterea ta

Super puterea mea este omenia. Bunătatea. Virtutea supremă din care decurg toate celelalte: generozitatea, atenţia la ceilalţi, compasiunea, tenacitatea. A nu se înţelege că sunt mereu omenos, bun şi atent. Sunt orb şi stupid adesea. Dar asta mă străduiesc să fiu în fiecare moment. Iar la omenie şi bunătate răspunde orice fiinţă umană. Implicit elevii mei.

Punctele forte ale școlii românești

Scoala românească are mulţi profesori buni, care ar putea da mult mai mult decât reuşesc acum dacă am funcţiona în alte condiţii. Are tineri perfect educabili care ar putea mai mult într-un sistem mai echitabil şi mai uman. Alte puncte tari nu văd acum.

Metehnele

Aici e ceva mai uşor. Deşi nu as şti exact cu ce să încep. Prea puţină autonomie, prea multe decizii se iau de la centru, ceea ce duce la multă birocraţie şi la multă ploconeală ierarhică. Duce şi la lipsa de curaj în luarea deciziilor, duce şi la perpetuarea unor tipare disfuncţionale şi păguboase pentru toată lumea. Nu are moduri de a recompensa variat performanţa didactică, performanţă care este de multe feluri. Incurajează in multe feluri mediocritatea hiperactivă, recompensând hiperactivitatea în sine, nu rezultatele în munca cu elevii. Nu are pasiune şi vlagă. Este confuză. Este un mediu care nu prea încurajează caracterul şi verticalitatea. Dar trebuie să spun în acelaşi timp că vina nu poate fi plasată exclusiv pe umerii unei “părţi”, deşi mulţi şi-ar dori probabil asta. Şcoala e parte a lumii sociale în ansamblu, nu poate fi o excepţie remarcabilă. E un dureros cerc vicios, şcoala ar trebui să aducă un plus de lipici social şi de calitate a vieţii, dar tocmai lipsa lor îi face treaba foarte dificilă.

Reformarea sistemului

Eu as începe de la regândirea interacţiunilor sistemice. De la felul în care profesorii lucrează împreună, se raportează la ceilalţi parteneri din actul educational. Aş regândi titularizarea, aş mări autonomia şcolilor, aş introduce moduri mai eficiente de a interacţiona cu elevii şi părinţii. E greu însă pentru că e nevoie atât de schimbarea mentalităţilor, cât si de schimbarea anumitor practici instituţionale. Niciuna nu este, în sine, suficientă. Schimbările de mentalitate nu se vor petrece uşor, iar cele instituţionale nu se vor face, cum bine spunea domnul profesor Mircea Miclea, fără conflict. Cred că e nevoie de mai mulţi oameni curajoşi şi principiali în posturi cheie. Cred că e nevoie de o atitudine generală mai constructivă. În fine, va fi mai bine până la urmă, dar contează şi în cât timp.

Din pandemie

Pandemia mie mi-a arătat câteva lucruri: a arătat, aş spune destul de clar, oportunităţile legate de învătărea online, dar şi limitele ei insurmontabile. A arătat că, dacă e să fim pe deplin cinstiţi, prezenţa fizică şi interacţiunile omeneşti, normale, nu pot fi suplinite digital pe termen lung. Profesorii echilibraţi şi inteligenţi vor şti, cred, să ia ce e mai bun din ambele moduri de a face şcoală. Ar fi păcat să revenim pur si simplu la comentariile literare scrise cu creta pe tablă. Pandemia ne-a arătat mai limpede decât oricând că există o pătură consistentă care nu capătă acces la educaţie, fie deloc, fie nu la nişte standarde acceptabile pentru acest secol.

Îmi place să cred că nu vom mai ignora această “silent crowd” care ne priveşte acuzator. Tot pandemia a arătat limpede că, în acest sistem educațional, profesori exceptionali coexistă cu oameni care nu-si fac datoria elementară şi cred ca va trebui să regândim modalităţi de a face ca această diferenţă să conteze în evaluarea muncii profesorilor. Pandemia a fost ca o ecografie care ne-a arătat cauzele suferinţelor noastre. Noi vom decide dacă vom consulta finalmente un medic şi vom lua un tratament sau vom continua să ignorăm boala până ce ne va răpune.

Posibile scenarii

Sunt multe posibilităţi. Am să le iau pe cele extreme pentru a defini un spectru. In cel mai rau caz nu se va schimba nimic. Vom continua să facem lucrurile exact la fel ca înainte de pandemie, cu ceva lucruri bune şi cu destule lucruri proaste şi foarte proaste. In cel mai fericit caz, vom lua act de tarele majore ale sistemului şi vom iniţia politici care să aducă mai multă calitate şi echitate în sistem. Dacă e să fim realişti, vom avea o variant de mijloc. Rămâne de văzut dacă mai aproape de capătul negativ sau de cel pozitiv al spectrului.

Generațiile viitoare

Se poate argumenta că vor fi complet diferite. Se poate argumenta că vor fi la fel în privinţa chestiunilor esenţial umane. Ambele sunt adevărate, e o antinomie a raţiunii, cum ar spune Kant. Părerea mea e că profesorii ar trebui să fie atenţi la calitatea formării şcolare, dar nu exclusive şi poate nici măcar în primul rând. Ar trebui să fie atenţi ca din mâinile lor să iasă nu doar nişte tineri capabili de note mari la examenele naţionale, ci deopotrivă nişte tineri integri, de caracter, motivaţi, sănătoşi fizic şi emoţional. Scopul oricărui sistem de educaţie trebuie să fie acela de a produce adulţi care să simtă acasă pe lumea asta. Oameni dotaţi cu toate instrumentele pentru a-şi căuta fericirea şi împlinirea. Inserţia pe piaţa muncii este doar o parte a a acestei ecuaţii. Un om integru, deştept, motivat, curios si informat se va descurca în toate lumile posibile. Inclusiv în ţara străină a viitorului unde, da, da, ştim deja cu toţii, ne aşteaptă meserii şi provocări care nu există încă azi.