![[Youniverse] Vlad Eftenie: Îmi place să privesc oamenii în timp ce le sunt invizibil, să caut noi moduri de a privi ceea ce știu deja sau tot ceea ce vedem cu toții](https://media.iqads.ro/2021/06/a1-c-cover-850.jpg)
Nu există scurtături. Nu poți face următoarea poză dacă nu le-ai declanșat pe celelalalte sute de mii dinaintea ei. Fiecare declanșare o face posibilă pe următoarea. Vlad Eftenie știe asta acum. La început nu știa. La început nu știa nimic, recunoaște el. Își privește primele fotografii și este încântat: erau abstracte, ermetice aproape, centrate pe viziunea asupra subiectului. Erau pure, rezultat al unei explorări făcute de dragul explorării. Apoi au intervenit cunoașterea și experiența. Profunzimea și creativitatea. E nevoie de drumul acesta, spune Vlad Eftenie: de căutare, experiment, încercare, descoperire și, uneori, e nevoie și de pauză.
Scurtăturile nu ajută o creștere personală, răspunsurile altcuiva nu sunt mereu și alte tale, la fel ca și provocările. Media ne-a deformat să căutăm "breaking news", totul trebuie să fie de acum. Ori, magia fotografiei constă tocmai în faptul că reușește să transforme "acum-ul" în "pentru totdeauna", că o imagine poate fi mai valoroasă mâine, decât astăzi.
Ascultarea chemării, șlefuirea aptitudinilor, lucrul intensiv și perseverența sunt esențiale în formare, în orice domeniu, crede Vlad Eftenie. Aventura lui în fotografie începe și se termină cu emoția și magia. Vorbim cu el în cadrul seriei [Youniverse], dezvoltată în parteneriat cu DELL XPS. O serie în care urmărim inspirația și formele ei, ajungem în universul intim al creatorilor și descoperim felul în care își creează propriul univers, devenind la rândul lor surse de inspirație pentru ceilalți.
Ceea ce nu se vede
Îmbinarea armonioasă a utilului cu plăcutul este preocuparea mea constantă de mai mult timp. Încerc să fac cu placere tot ceea ce fac, spun "nu" cu încredere atunci când simt că locul meu nu e potrivit într-o anumită situație. Pe lângă activitățile de la facultate, îmi doresc să călătoresc cu scop, cu curiozitate și fascinație, să explorez noi trăiri și emoții, să fiu eficient în tot ceea ce fac.
Las foarte liberă organizarea timpului liber, mă las dus de instinct, cu cât mai redusă este planificarea, cu atât mai bine. Am un rucsac mereu pregătit de drum, baterii încărcate. Fară să programez prea mult, am ajuns mereu unde trebuie, am fost uimit de aflări și am păstrat amintiri minunate. Instinctul este cea mai buna busolă, chemarea interioară îți spune mereu precis ce nevoi ai de fapt și te conduce pe calea împlinirii lor.
Cu toate astea, prima parte a lui 2021 m-a ținut mai mult ocupat "la sol", am călătorit foarte puțin, am fost foarte ocupat cu multe activități creative foarte interesante, ceea ce mi-a dat însă șansa să pot contura unul dintre proiectele de suflet, care necesită stat intensiv la calculator și multă atenție. Așa am reușit să fac posibilă apariția cărții-suport de curs având ca subiect metoda de abordare a fotografiei, așa cum o predau de 11 ani, deja. E foarte greu să stau și să scriu, sunt extrem de dinamic, am nevoie de mișcare. Dar am investit întreaga energie pentru că această carte să iasă perfect. Primul tiraj s-a epuizat în primele două săptămâni după lansare, la începtul lunii mai. Așa că acum e gata de lansare ediția a doua, revizuită.
Un alt proiect care este în lucru chiar în acest moment este un derivat al cărții despre care povestesc, o chintesență pe care am denumit-o "Codul Fotografiei: observare, spatiu, lumină, timp, emoție, moment de grație". Foarte curând o voi prezenta sub formă de serial, pe siteul meu, în șase capitole, la final întreg conținutul va fi disponibil gratuit pentru descărcare. Aflați aceste lucruri în premieră.
Vreau să împărtășesc acest mod simbolic, filosofic de abordare a fotografiei, întrucât, în mediul nostru de învățare, domeniul este abordat aproape exclusiv din punct de vedere tehnic, sec și practic. E mult mai ușor să vorbești despre cifre și date tehnice, despre echipamente, și mult mai greu să abordezi ceea ce nu se vede, planul emoțional, fără de care o fotografie nu ajunge să miște ceva în privitori.
Energia bună
Mă simt împlinit atunci când fac bine ceea ce fac, când un student îmi spune că l-am ajutat să fie mai bun, când un client e mulțumit de munca livrată, când cineva necunoscut îmi zâmbește pe stradă. Faptul că mulți oameni au fost interesați de cartea recent lansată, din toate colțurile țării, că unii dintre cei care au luat-o mi-au trimis o poză în timp ce o lecturau, dintr-o curte sau de pe plajă, toate acestea m-au bucurat enorm, energia bună s-a întors înapoi și mi-a dat încredere să continui.
Ce te inspiră acum
M-ați prins într-un moment în care fac un scurt exercițiu conștient de pauză creativă. M-am implicat foarte intens într-un proiect fotografic personal, o comparație a imaginii urbane a Bucureștiului din 2011 și 2021, fix după un interval de 10 ani.
Pe scurt, acum 10 ani, pe la jumătatea lui aprilie, fară niciun scop anume, am ieșit să fotografiez marile bulevarde. Lucram pe film atunci. Cele 22 de filme developate ar fi solicitat mult timp pentru scanare, atunci, așa că am amânat aducerea cadrelor la lumină. Anul acesta mi-am dat seama că a trecut o sumă rotundă de ani de atunci și mi-am propus să dau curs scanării.
Am regăsit orașul, în imagini, după această buclă temporală. Din peste 750 de imagini am ales 37 de cadre, simbolic, câte alcătuiesc un film, și am ieșit înapoi exact în aceleași locuri, cu aceeași încadrare, aproape în aceeași perioadă. A fost mult mai solicitant decât am crezut inițial, am produs câteva mii de cadre, am stat mult timp oraș, selecția a fost și ea solicitantă. Dar rezultatul a fost extrem de interesant și a incitat vii discuții și observații pe rețele, după ce l-am prezentat.
Apoi am simți nevoia să fac o pauză. Altă dată aș fi fost impacientat de această stare, acum o înțeleg și o îmbrățișez. Aștept să mă reîncarc și să ascult inspirația, încotro mă conduce.
În general mă inspiră lumina, vibrația unui loc. Am o hartă personală pe care o parcurg zilnic în oraș, între Izvor și Herăstrău, cale de peste 20k de pași. Îmi place să privesc oamenii în timp ce le sunt invizibil, să caut noi moduri de a privi ceea ce știu deja sau tot ceea ce vedem cu toții. Orașul așteaptă să fie descoperit, admirat, explorat, parcurs. Observarea atentă și prezentă trezește noi straturi cuantice ale realității cotidiene. "Că să poți să vezi, trebuie întâi să crezi", spune frumos poetul. Cred că e mereu ceva de aflat împrejur, cu privire pătrunzătoare și curiozitate, cu încredere.
Nu știam nimic
Cred că am mai povestit, visam să fiu mecanic de locomotivă. Am încă de mic o fascinație pentru trenuri și gări, pentru mirosul de cale ferată, pentru privirea în lungul șinei. Tata îmi lua trenulețe electrice, iar mama avea răbdare și stătea în gări cu mine - cea din Predeal era preferata mea.
Adoram să mă uit la manevre, nu mă desprindeam de acolo, nu aveam mai mult de 4-5 ani. Și acum fac cu mâna conductorilor, iar ei îmi răspund cu un țignal scurt și un salut zâmbitor. Am avut șansa să pot călători în locomotivă, cu ocazia unui proiect foto, și de acea dată am răspuns eu copiilor care făceau trenului cu mâna. S-a tras mult țignalul cu ocazia acelui drum, călătorii nu au știut de ce. Dar eu am zâmbit permanent, a fost magic :).
Fotografia a apărut târziu în preocupările mele, abia după ce am terminat facultatea, în 2003. Am încercat să fiu performant, ca student arhitect, uneori am reușit, dar prețul lucrului intens și intensiv este că nu prea apuci să ai o viață personală, să te descoperi, să afli cine ești. Cu această stare am rămas după terminarea facultății, iar fotografia a apărut exact când eram pregătit să o îmbrățișez, ca instrument pentru explorare și cunoaștere. Exact așa cum o și predau.
Nu am știut absolut nimic la început, sunt autodidact. Am pornit de la zero și am învățat să îmi ascult chemarea, vocea interioară, intuiția, să fiu mai curajos cu aparatul în mână, să capăt un scop, o țintă și un sens, oriunde m-aș afla în lume. Am învățat pe parcurs tehnica și istoria fotografiei, cu google în față.
Exersarea compoziției mă încântă, aflarea unui punct de stație unic, a momentului optim, îmi oferă senzația că fac bine ceea ce fac. Cu fotografia am ajuns în multe colțuri ale lumii, am ajuns la oameni. O prețuiesc, iar ea știe acest lucru și e un bun aliat. M-a ajutat să capăt un mod de viață conștient și creativ, cu scop, mereu aflat explorare, să îmbin plăcutul cu utilul, să fiu plătit pentru ceea ce îmi place să fac, să am un mesaj relevant, să fiu ordonat și disciplinat, dar liber, în același timp.
Amintirea începutului
Îmi amintesc că fiecare declanșare se simțea într-un fel particular, că nu existau limite în explorare, că "am tras" de primul aparat digital atât de intens, încât am simțit că l-am epuizat și că pot trece la o altă etapă, după zeci de mii de cadre. Atunci am descoperit filmul, aparatele pe film, istoria fotografiei. Apoi a apărut fotografia de stradă.
Făceam totul fară să stiu nimic, erau instinct și reacție spontană pură. Rezultatul mă uimea de fiecare dată, imaginile erau mereu surprinzătoare, arătau mai bine decât credeam eu că vor ieși. Și, culmea, cel mai interesante erau exact acelea despre care nu aveam nici cea mai mică idee cum le făcusem. Închisesem gândurile și apăsasem pe buton. Conțineau magie.
Aceste lucruri i-au uimit și pe ceilalți, și așa a apărut întrebarea "Cum faci asta?". Așa au apărut primele prezentări, apoi workshopurile. Apoi profesorul meu îndrumător de la facultate a văzut dipticul de la "blănărie" și a exclamat admirativ "...după imaginile astea poți face o teză de doctorat!".
Ceea ce am și făcut, inovând în domeniul cercetării în arhitectură și urbansim. Apoi a apărut cursul de fotografie pe care îl susțin la Arhitectură, apoi alte și alte lucruri minunate. Ascultarea chemării, șlefuirea aptitudinilor, lucrul intensiv și perseverența sunt esențiale în formare, în orice domeniu, cred eu. Și chiar și atunci când simți că nu simți, e un moment perfect pentru un reset emoțional și pentru începutul unor noi și noi drumuri.
De dragul explorării
Privesc imaginile de la început și mă încântă faptul că erau abstracte, ermetice aproape, centrate pe viziunea asupra subiectului, predominant alb negru. Erau pure, rezultat al unei explorări făcute de dragul explorării. Nu știam nimic.
Între timp a apărut cunoașterea, care apasă întrucâtva creativitatea. Dar acum există o altă profunzime. Nu poți face următoarea poză, dacă nu le-ai declanșat pe celelalalte sute de mii dinaintea ei. Fiecare declanșare o face posibilă pe următoarea, nu există scurtături, desi experiența șlefuiește instinctul și aptitudinile.
Acum îmi place faptul că am un filtru creativ mult mai larg, mă las impresionat atât de poezia unei reflexii pe un val, la mare, cât și de o panoramă urbană în lumina de aur a dimineții sau înserării. Am învățat să mă bucur de mult de lucrurile simple, care inspiră calm și contemplare, percepția e mai cuprinzătoare acum.
Nu concepeam să lucrez color, la început, acum culoarea face parte organic din experiența mea senzorial fotografică. Mă bucur să văd mai mult, să fiu interesat de mai multe teme și subiecte. Orașele arătau altfel acum 10-15 ani, oamenii arătau altfel, societatea arăta altfel înaintea apariției rețelelor de socializare.
Nu sunt enervabil, dar pot afirma că moda este enervantă, deși identificarea trăsăturilor ei efemere mă ajută să știu ce să nu fac, cum să le ocolesc, sau să setez involuntar un nou trend vizual, cum s-a întâmplat cu galbenul.
Întrebări precum "cu ce ai făcut poza", "unde ai făcut poza", "e de astăzi?" sunt, dacă nu enervante, sigur inutile. Pentru că un rezultat nu depinde de o tehnică anume, iar dacă drumurile nu te-au purtat încă în unele locuri, înseamnă că mai trebuie să cauți.
După cum spuneam, scurtăturile nu ajută o creștere personală, răspunsurile altcuiva nu sunt mereu și alte tale, la fel ca și provocările. Media ne-a deformat să căutăm "breaking news", totul trebuie să fie de acum. Ori, magia fotografiei constă tocmai în faptul că reușește să transforme "acum-ul" în "pentru totdeauna", că o imagine poate fi mai valoroasă mâine, decât astăzi.
Desigur, un răsărit merită prezentat poate mai degrabă atunci când are loc, mâine fiind altă poveste, dar unele imagini devin "mereu" și "dintotdeauna", ies de sub incidența lui "acum", iar acesta este un câștig imens, de care nu mulți își mai dau seama.
Momente esențiale
Primul, esențial, îl reprezintă cu siguranță alegerea părinților, daca este adevărată teoria. Privindu-i pe ei, fiind îndrumat spre domeniul arhitecturii, încercând să fac fata provocărilor inerente creșterii și formarii, toate au fost esențiale în devenirea mea. Nimeni nu e perfect, important e să încerci să vezi partea bună a lucrurilor și să devii cea mai bună versiune a ta.
Am șansa să îmi placă muzica bună. Încă de mic auzeam muzică bună, pe vinil, cred că muzica buna este esențială în viața de zi cu zi. Când zic bună, zic cu sens, cu melodie, cu mesaj, cu noi și noi deschideri, cu inspirație. Jazz-ul, Pink Floyd, Pat Metheny și mulți alții mă inspiră permananent. Când crești cu Beatles, Elvis și Beethoven înțelegi mai ușor de unde vine totul, și încotro se duce. Înțelegi de ce muzica bună este esențială în descoperirea de sine, în explorare. Precum este și fotografia. Ador să explorez și să ascult muzica, iar orașul în sine este o simfonie extrem de incitantă.
Mamei mele îi datorez modul organizat și structurat de a gândi și de a aborda orice situație. M-a învățat să gândesc, și nu să rețin pe dinafară, așa cum scoala impune ca mod de lucru. Importanți în formarea mea au fost acei câțiva profesori, cred că pot numără maxim 5, în cei 18 ani de școală și facultate, care erau pasionați de domeniul lor și făceau ca totul să fie interesant, atrăgător, incitant, în afara limitelor programei de studiu. Erau exigenți, dar se dăruiau cu totul. Un om pasionat mă poate deschide instant spre ceea ce face, vibrația este atât de intensă. Așa că, la rândul meu, atunci când sunt în fața cuiva, studenți, cursanți, oameni pasionați, dau absolut totul, din zona cea mai caldă dinăuntru. Să iubești ceea ce faci și să faci ceea ce iubești, cred cu tărie în acest lucru.
Am avut șansa să fiu student Erasmus în Franța, ocazie cu care am devenit fascinat de cultura spațiului public, ceva care la noi lipsea atunci cu desăvârșire, iar acum abia se conturează timid. Am avut profesori extraordinari, care m-au inspirat și m-au susținut în explorările mele teoretice și practice, fapt care a fost esențial în deschiderea către cultura urbană și întâmpinarea ulterioară a fotografiei ca instrument de studiu.
Un alt moment esențial a fost acela în care am reușit să îmi ascult instinctul și să mă las purtat întru fotografie. Era ceea ce voiam să fac zi și noapte. Poate mai important a fost momentul în care am adus împreună arhitectura și fotografia, prin cercetarea doctorală. Pe lângă inovarea în domeniu, am reușit atunci să obțin și validarea din partea tatălui meu, care o vreme nu a asimilat interesul meu profund pentru fotografie. Părea ceva care mă ține departe de domeniul practicării arhitecturii, care mă perturba de la calea mea.
În viața oricărui om, validarea din partea părinților este esențială, în orice etapă a vieții s-a afla, știm asta din cărțile și din filmele bune. Momentul în care am demonstrat profunzimea relației dintre arhitectură și fotografie, prin prisma metodei de cercetare propuse, a avut darul de a deschide noi și noi porți, de a naște noi aripi creative, de a mă elibera de orice umbră de îndoială. Am adus emoția, poezia și subiectivitatea percepției în discursul științific, mă joc, încerc noi moduri de abordare, prin prisma faptului că arhitectura în sine este o proiecție a umanității, cu multiple moduri de exprimare, de la obiectul construit, și până la senzație, la memorie.
Cred în ascultarea chemării, în formarea continuă, avem mereu ceva de aflat, de învățat, de perfecționat. Formarea a desenat un drum drept, frumos, pe cursul căruia nu aș schimba nimic. Ca devenire, poate lecția cea mai importantă pe care o avem de învățat cu toții este să ne deschidem întru iubire, să iubim, să oferim, să știm să și primim, să ne iubim propria persoanaă încât să nu devenim teren de experimentare pentru agresorii emoționali.
Am cunoscut în timp natura umană, slăbiciunile, pasiunile și tăriile acesteia. Atât cât am reușit. Am devenit mai profund, cu fiecare experiență și aflare, cu fiecare zâmbet, tristețe și dor. Iubesc oamenii, încerc să ajut cum pot, atunci când pot și este locul meu acolo. Ar fi multe de spus, aici. Am nevoie de o distanță minimă, pe care să o pot regla așa cum simt. Aparatul foto este un medium extraordinar, în acest sens.
Dezamăgiri și stări de grație
Că să fii dezamăgit, întâi ar trebui să te amăgești. Atunci când iubești ceea ce faci, există riscul să te implici emoțional și să resimți intens anumite obstacole. Atunci când dai totul, nu prea ai de ce să te temi de greșeală. Din greșeli înveți, desigur, dar e important să fii unde trebuie, când trebuie, așa apare armonia.
Un obstacol poate avea dublu rol: fie să îți confirme că nu te afli unde trebuie, fie să îți testeze determinarea. Am învățat din greșeli să îmi ascult instinctul și să spun "nu" atunci când simt că locul meu nu e potrivit undeva.
Vreau să mă simt liniștit cu opțiunile pe care le iau. Nu întorc spatele provocărilor, este ceva diferit. Prin provocări, creștem. Dar când înveți să iți antrenezi și să asculți simțurile, e greu să te lași tentat de anumite situații în care poate nu ar trebui să fii. Am învățat să evit politicos clienții care nu ar înțelege ce fac, care nu ar prețui efortul din spatele activităților. Dacă altcineva ar fi mai potrivit decât mine, chiar fac eu recomandări.
În continuare, cu toată experiența acumulată, mă surprind la finalul unor joburi când văd că totul a ieșit mai bine decât am prevăzut, și mă bucur când constat acest fapt. Aleg acele joburi în care să pot livra la performanță maximă, care să mă ajute să cresc, să învăț ceva nou, să mă simt bine și creativ, realizându-le. Nici nu aș lucra altfel, ar fi pierdere de vreme și resurse. Un client care este mulțumit la final sau revine la tine și vrea să continuați consitutie oglinda cea mai bună a unei cărți de vizită profesionale.
Dincolo de aspectele vieții profesionale, apreciez o privire caldă de la un necunoscut, în trecere unul pe lângă celalalt, pe stradă. Are ceva enigmatic și pozitiv care mă lasă zâmbind, o vreme. Sau când cineva îmi spune, "uite, am mers și eu acolo, am făcut și eu asta, și mi-a plăcut".
Probabil cele mai importante momente pozitive au fost întâmpinarea călduroasă a studiului doctoral, validarea lui. Metoda propusă fiind personală și sinteză a experiențelor mele de viață și a explorărilor, există un risc să fiu puțin pe câmpuri. Dar a fost bine. Apoi, câștigarea un premiu important în cadrul Sony World Photo, în 2014, cu o fotografie de stradă, la categoria "low light", a avut darul de a-mi compensa într-o măsură efortul depus, consumul fizic, emoțional și de resurse investite în timp în fotografie. Am căștigat atunci în fața altor 140 000 de imagini înscrise, e o distincție destul de greu de obținut. Includerea în galeria "Forbes Heroes" mă onorează. Fiecare invitație pe care o primesc, de a vorbi, de a prezenta ceva, de a explora, de contribui cu ceva, mă bucură nespus, fiecare zâmbet și mesaj de la cineva pe care l-am ajutat cu ceva sau care a aflat inspirație.
Rolul fotografiei. La început și acum
Așa cum am spus, nu știam nimic. Dar fotografia m-a adus în fata oamenilor, mi-a oferit vizibilitate, scop și sens, relevanță. Iar pe acestea le intuiam ca menire, în sinea mea, dintotdeauna. Doar că nu știam calea, nu știam cum voi ajunge să le împlinesc.
Încerc ca prin tot ceea ce fac, în fiecare moment, să le țin treze, vii, să le hrănesc din interior. Iubesc fotografia, o respect, încerc să o cresc, iar ea cred că simte toate acestea și îmi e un aliat de nădejde. Cu fiecare nouă declanșare, cu fiecare nou proiect împlinit, sau activitate bine dusă la capăt, cu fiecare workshop sau seminar care schimbă ceva bun în ceilalți, îmi împlinesc menirea, ceea ce mă face să mă simt fericit, atunci.
Ce înseamnă pentru tine să fii bun în ceea ce faci
Sufăr în sinea mea de perfecționism și mă iau prea în serios. Dar conștientizez aceste lucruri. Tot din copilărie, o proiecție supradimensionată a așteptărilor celorlalți legate de performanțele mele. Îmi sunt cel mai aspru critic și adesea îmi setez standarde de exigență înalte. Din fericire există undeva un senzor care mă ajută să știu când fac bine ce fac și când să mă opresc.
Vibrațiile interioare se aliniază când facem bine ceea ce facem, iar aceasta se simte palpabil. Și nu mă opresc decât când stiu că nu puteam face mai bine de atât. Și mereu iese mai bine decât mă așteptam eu, sau altcineva, din fericire. Aceasta observație a rămas o constantă, până astăzi.
Cred că merită să facem lucurile cât de bine putem, investesc tot ceea ce stiu și simt în ceea ce creez sau realizez. Altfel nu aș face ceea ce fac. Desigur, contactul cu lumea dimprejur este câteodată debusolant, când am de-a face cu oameni complet detașați, neimplicați, superficiali, vulgari, care sunt departe de a face ceva care îi interesează, de la ghișeul unde depui dosare, și până la cine știe ce alte situații de viață.
Cred că dacă mai mulți dintre noi ar afla ce le place să facă, dacă ar fi pasionați de ceea ce fac, dacă ar iubi ce fac, dacă s-ar cunoaște mai bine, lumea ar funcționa mai bine. Atunci când pot în sfârșit să colaborez cu cineva implicat în ceea face, totul iese foarte bine, parcă de la sine, se nasc scântei creative și zâmbet.
Suntem buni în domeniul nostru atunci când lăsăm lumea mai frumoasă, mai bogată cu o trăire, cu un gest, cu un fapt, cu o aflare, când putem ajuta pe cineva sau ceva să fie mai buni decât înainte, când inspirăm.
Linia care delimitează meseria de viața personală
Tocmai faptul că meseria și viața personala se întrepătrund mi se pare un câștig. Pot fi eu însumi în ambele instanțe, fară să fie nevoie să fac un efort anume sau diferit într-una dintre direcții. Sunt plătit pentru ceea iubesc să fac, și am grijă ca orice fac să aibă și o latură în care să mă bucur de ceea ce aflu, de ceea ce învăț nou.
Mult mai interesantă mi se pare linia de demarcație pe care o stabilesc pe rețelele sociale. Nu prea vorbesc acolo, totul se bazează pe postări de imagini. Foarte consistente, imaginile spun povestea a ceea ce am trăit și simțit în momentul realizării lor. Cine vrea să afle, le vede. Nu fac selfie-uri, nu povestesc ce mănânc și ce aventuri trăiesc, nu critic pe nimeni și nu bârfesc pe nimeni, nu intru în situații unde nu este treaba mea.
Am grija de energia mea, simt organic nevoia să stau departe de zgomot, de bruiaje, de un consum inutil, să mă opun modelor, să îmi ascult chemările, să nu depindă de nimeni îndeplinirea lor. Cu grijă, răbdare, clarviziune, calm și puțin umor, linia personală este în siguranță.
Timpul liber
Este o întrebare foarte bună. Am primit des această întrebare, din afară pare că fac non-stop ceva. Poate că așa și este. În afara vacanțelor normale, nu am avut timp liber până la absolvirea facultății. Școala, liceul, studiile de arhitectură mi-au aborbit complet preocupările și întreg timpul disponibil. Mai mult, în facultate am exersat nopțile nedormite, pentru a reuși să termin totul la timp, zilele erau prea scurte. Toate acestea au fost un antrenament extraordinar pentru a câștiga eficiență. Sunt momente în care fac multe lucruri deodată (recent mi s-a întâmplat, aveam corecturi cu studenții, de făcut niste jurizări, de participat la o emisiune online, de prelucrat fotografii și de centralizat niste fișe de cercetare, și încă mai primeam mailuri cu noi cereri și proiecte) și am pretenția să le fac foarte bine, câteodată sufăr de epuizare.
Atunci când faci ceea ce îți place, timpul liber și ocupat nu au o linie de demarcație precisă, și nici nu o caut. Am învățat să folosesc cu maximă eficiență timpul latent, în care poate părea că nu fac ceva anume. Dinăutru însă, e timpul sedimentării, liniștirii simțurilor, reflecției, clarificării, aprofundării. Nu pot sta. Oricât mi-aș fi propus vreodată să mă închid și să dorm, sau să nu fac nimic, nu suport să nu fac ceva.
Cel puțin mă plimb. Dacă tot mă plimb, observ, iar dacă observ, fac poze. Și dacă tot le fac, le și folosesc, fie la prezentări, cursuri, conferințe sau pur și simplu pentru rețele sociale. Fac asta aproape în fiecare zi (în care nu plouă), a devenit o rutină creativă, un mod de viață. Nu înțeleg ideea de plictiseală, nu ai cum să te plictisești când sunt atea lucruri de aflat, de explorat, de gândit, de simțit, de elaborat, de făcut.
Restartul
Epuizez o energie creativă, pentru a-mi da ocazia să mă reîncarc apoi cu o nouă energie. Unii înțelepți spun că asta nu e bine, că trebuie să ai grija de energia ta. Eu simt că devin mai mult eu însumi cu fiecare nou val de energie creativă consumată și apoi regenerată. Și dacă așa simt, am încredere în această cale.
Mă încarc cu liniște, cu o muzică bună. Acum mă fascinează niște canale de Youtube unde afli de ce anumite melodii sunt geniale, explică armoniile și codul lor ascuns, interviuri cu muzicienii. Mi se iscă un zâmbet pe față, imposibil de șters. În fiecare zi încerc să fac o plimbare liniștită, de minim 20k de pași. Plimbarea este esențială pentru mine și devine un scop în sine. Majoritatea oamenilor nu se plimbă de dragul plimbării, nu cred că orașul poate fi admirat dezinteresat, le trebuie motiv, scop și un plan dinainte făcut. Pentru realizarea căruia iau, desigur, mașina :). Apoi dau like pozelor mele și mă întreabă cum le-am făcut, unde și cu ce. Eu mă plimb doar pe jos, ca pieton.
Îmi place să văd totul de aproape, la pas, mă opresc și o iau în ce direcție simt și mă conduce lumina sau intuiția. Caut prezența apei, mă ajută. De la Dâmbovița și până la Herăstrău, le caut și fotografiez soarele la apus, reflectat în luciul apei. Întâmpinarea răsăritului, întotdeauna când sunt la mare, contemplarea apusului, aproape în fiecare zi a anului, atunci când pot și este vreme bună, toate acestea fac parte din viața mea de zi cu zi, le prețuiesc și încerc să le fac posibile cât mai des, indiferent ce și câtă altă treabă aș avea.
Câteodată îmi place să fiu în mijlocul oamenilor, să îi observ, fară ca ei să mă vadă. Cu aparatul în mână sunt invizibil, e foarte ușor atunci. Am mare grija de cine mă apropii, pentru cât timp, simt energia oamenilor și îmi e ușor să îi cunosc, fară să fie nevoie să și interacționăm prea mult. După cum spuneam, am învățat să am mai multa grijă de mine, în timp, iar acest fapt mă ajută să fac mai eficient și mai bine ceea ce am de făcut. Am grija să îmi organizez activitățile încât să fiu maxim eficient și să nu mă consum inutil.
Relația cu tehnologia
Probabil camera foto este cea mai utilizată iconiță de pe ecran. Apoi cea pentru editare, folosesc Snapseed, am și făcut câteva workshopuri de editare mobilă. Este un program extraordinar de util și intuitiv.
Telefonul mobil mi-a schimbat foarte mult percepția și însăși tactilitatea face acum parte integrantă din viață cotidiană. Îți vine să dai click oriunde :) Gândiți-vă că vin de la utilizarea unor aparate foto complet manuale, unde ești nevoit să măsori expunerea cu un exponometru extern, să faci clarul, să armezi, să setezi valorile timpului de expunere și diafragmei, totul manual. Apoi urmează developarea, apoi scanarea, editarea minimală și abia după acești pași o imagine poate fi prezentată, fie online, fie în expoziții.
De când telefoanele mobile au devenit atât de performante, prin conectivitate și tehnologia extrem de avansată și accesibilă oricui, suntem aproape în direct. Adesea fac o poză, o editez și o lansez pe rețele aproape instant. Apelul la "acum" este seducător și imersiv.
Din fericire, din când în când revin la film, la lucrul clasic, și îmi aduc aminte ce frumos se simte când e nevoie să ai răbdare, să nu poți vedea rezultatul pe loc, să simți mai intens ca să compensezi ceea ce nu vezi. Dar e altceva acum, cu o altă direcție de utilizare (vezi proiectul București 2011 vs 2021, despre care am vorbit mai sus).
M-am obișnuit să editez tactil, cu degetele pe ecran, să simt setările și valorile lor. Când merg pe calculator și încerc o editare clasică, cu mouse-ul și câteva taste, parcă nu sunt la fel de eficient sau de inspirat. Mi-am dat seama că nu îmi mai vine să folosesc aparate cu vizor, că m-am obișnuit prea mult să privesc un ecran, ca al telefonului, iar aparatele mirrorless sunt atunci o opțiune mai bună. Evoluăm odată cu tehnologia, și ea odată cu noi.
Folosesc desigur și aplicațiile retelor de socializare, și încerc să o fac cu măsură, chiar dacă asta îmi iese cam rar :).
Ce aplicație ai vrea să se inventeze
O aplicație care să elimine orice mască a oamenilor, orice sclipici, să le arate esența, cu bune și cu mai puțin bune. Puși față în față cu ei înșiși, poate vor încerca o conectare reală cu sine. Doar că asta ar presupune un efort infinit mai mare decât aplicarea instantă a pistruilor falși, sau a privirii de căprioară. O aplicație aflată la polul opus față de orice pornire și obișnuință de acum, unde spațiul virtual conține atâtea eu-ri imaginare și atent construite, substituind realitatea. Probabil producătorii ar da faliment imediat, dar, cum spuneam, prefer să mă uit în direcția opusă trendurilor.
De ce ți-e teamă. Ce te încântă
Că de obicei, mi-e teamă să nu plouă prea mult, sau ca nu cumva să nu am timp suficient pentru explorări și drumuri noi, pentru aflări și fotografii noi. Cu răbdare și încredere, totul are un rost și drumul se deschide în fața călătorului.
Din fericire, am fost și am rămas sănătos, ceea ce vă doresc și vouă și cititorilor. Mă încântă faptul că oamenii apreciază mai mult aerul curat, natura, valorile locale, apusurile și marea. Și că ușor-ușor revenim la normal, ne reapropiem și ne reluăm obiceiurile bune.
Energiile creative se reîncarcă prin alte energii creative.
Acesta e motorul performanței. „XPS - Best in Show” Dell Technologies susține provocarea status quo-ului și depășirea limitelor, încurajează performanța. #XPS #BestInShowRomania #Youniverse
