![[Viață de ONG-ist ] Alexandra Toderita: Este loc pentru oricine vrea să contribuie la ”un pic mai bine”-le școlii, străzii, orașului în care trăiește, la orice nivel și prin orice mijloace](https://media.iqads.ro/2021/06/44197886-10158463969704815-4018147960758992896-n-cover-850.jpg)
Alexandra Toderita a luat contact cu lumea ONG-ului la doar 15 ani, când a făcut voluntariat într-o fundație locală. A fost prima experiență care a ajutat-o să înțeleagă că acest domeniu e frumos și cu sens. Iar acestea erau elementele esențiale pe care și-a propus să le respecte în munca ei. Acum lucrează la Centrul Român de Politici Europene (CRPE) de care a dat întâmplător, în timp ce citea un articol din Dilema Veche. Își amintește cu drag de căutările de la început, când abia învăța ce presupun termeni precum Gantt Chart, plan de comunicare sau implementarea unui proiect.
În România nu de puține ori societatea civilă și ONG-urile fac munca statului, acolo unde acesta eșuează lamentabil. Și nu sunt puține domenii, suntem pe locul I în Europa la prea multe capitole negre: mortalitate infantile, accidente rutiere cu victime, infecții intraspitalicești, analfabetism functional, violență în familie, număr de wc-uri exterioare locuinței etc etc, spune Alexandra
În seria Viața de ONG-ist vorbim cu oameni pasionați de ceea ce fac, exact așa cum e Alexandra care ne-a povestit despre importanța ONG-urilor pentru o țară cum e România, proiecte dragi, dar și provocările și momentele grele care vin la pachet cu satisfacțiile aduse de lucrul în domeniul nonguvernamental.
Întâlnirea cu domeniul ONG
Aveam 15 ani, eram în Bacău la liceu și proaspătă membră a unei trupe de teatru pentru adolescenți – cea mai frumoasă experiență a acelor ani. În acea vară coordonatorii Școlii Americane de atunci, care găzduia drama club-ul, au organizat o tabără de vară de teatru cu actori din State la care noi, copiii, aveam ocazia să participăm fără costuri dacă făceam câteva săptămâni de voluntariat într-un ONG local. O idee absolut wow pentru educatia începutului de ani 2000 într-un oraș de provincie.
Așa am interacționat eu prima oară cu un ONG – mai exact cu Fundația de Sprijin Comunitar din Bacău. În acea vară am ajutat pret de cateva ore pe zi copii de scoala primara din familii fara posibilitati la lectii, am facut mici treburi de birou si am decis ca ONG-ul - acest ”animal ciudat” despre care auzisem doar la lectiile de educatie civica si unde nu lucra nici unul dintre adultii pe care-i cunosteam - e misto.
Din pasiune în meserie
A fost un proces de decantare, eliminare si mult noroc. Mi s-a cristalizat destul de devreme ideea că îmi doresc ca munca pe care o voi face sa se înscrie minim într-una din cele două mari categorii – frumos și/sau util, cu sens. Ideal în ambele, ceea ce apoi s-a dovedit că de multe ori se bifează în ONG, cel putin pentru mine.
Am mai realizat și că am nevoie de noutate și diversitate, un job care să-mi ofere deschidere către lumea asta mare și posibilitatea de a explora fizic și intelectual locuri, domenii și oameni.
Apoi, încă din facultate mi-am dat seama că mi se potrivesc mai degrabă organizațiile mai mici, cu ierarhii mai plate, agile și în care ”everybody knows your name”, ca-n Cheers. Experienta de la 20 de ani a lucrului timp de două saptamani intr-un call center in care intr-un open space imens lucrau si zumzaiau zeci de oameni m-a semi-traumatizat la momentul respectiv. Am plecat înainte să se termine perioada de probă.
Și, desigur, experiențele de voluntariat din prima tinerețe – începând cu cea de la Bacău, descrisă mai sus, dar mai ales cele din timpul facultății, interacțiunea cu oamenii din ONG-uri care mi se păreau atât de interesanți, intenși și motivați în munca lor – toate acestea s-au cernut astfel încât atunci când am terminat școala și îmi căutam un drum profesional am știut la ce uși trebuie să bat.
Prima expriență într-un ONG
Primul (si singurul) ONG in care am lucrat efectiv și încă lucrez este Centrul Român de Politici Europene (CRPE).
In facultate am fost membră a două organizații studențești brici – AEGEE și apoi Voluntari pentru Idei și Proiecte (VIP). Aici am învățat ce este acela un Gantt Chart, un plan de comunicare, cum se gândește un proiect de la stadiul de concept până la ultima virgulă de implementare. Am lucrat in proiecte diverse – de la campanii de comunicare implementate împreună cu agenții de publicitate la școli de dezvoltare personală pentru studenți.
Lucrurile se făceau și se fac și azi foarte profi în aceste organizații de tineret, reprezintă o școală valoroasă pentru viitori oengiști de profesie și nu numai.
Apoi, întoarsă de la master, am făcut câteva luni voluntariat la Fundația Regală Margareta a României, în cadrul programului lor de atunci dedicat vârstnicilor abandonați de familiile lor. Mergeam de câteva ori pe săptămână la un batrânel iubitor de pictură în Berceni, stateam cu el la povești si-i umpleam sifoanele.
În ultimii ani înainte de concediul de maternitate am fost voluntar în programul Ajungeți Mari, care se ocupă de educația copiilor din centre de plasament. Am rămas cu o prietenie absolut specială.
Etapele care te-au adus unde ești astăzi
Dupa facultate am lucrat timp de un an intr-o companie din zona financiara si m-am pregatit in paralel de un master in domeniul relatiilor internationale si al studiilor europene in Franta. În 2010, după absolvire m-am întors în țară și am început căutările de job. Într-o seară am citit în Dilema Veche (sunt mare fan încă din liceu) că unul dintre dilematicii pe care îi citeam cu mare plăcere, Cristian Ghinea, tocmai construise impreuna cu alti politologi, jurnalisti si diplomați un think-tank specializat pe cercetare și advocacy în afaceri europene. Bingoo! A doua zi am trimis scrisoare de intentie la primul apel de internship al CRPE. După 2 luni eram deja angajată ca și cercetător și asistent de proiect. Începând cu 2012 am coordonat proiectele CRPE în domeniul dezvoltării rurale, incluziunii grupurilor vulnerabile, învățământului profesional și tehnic. În 2016 am devenit presedinte și director executiv al CRPE, dupa retragerea membrilor fondatori care si-au asumat poziții guvernamentale si apoi politice.
Cel mai aproape de suflet proiect
Cel mai drag este și cel mai longeviv proiect al meu, început în 2012, pe tema asocierii în cooperative a fermierilor mici și mijlocii din România. Mi-am petrecut mare parte din copilărie la bunicii mei la țară, am o sensibilitate aparte față de lumea satului cu toate ale ei, bune și rele.
Niște oameni deștepți de la Romanian-American Foundation – un finanțator aparte în peisajul filantropiei din România - și-au pus acum aproape zece ani întrebarea cum ar putea mulții și micii noștri agricultori (suntem țara cu cele mai multe ferme din Europa, majoritatea de semi-subzistență) să se dezvolte, să se profesionalizeze și prin ei să se oprească declinul demografic, social și economic al comunităților rurale. Un posibil răspuns, validat de experiența agricultorilor din Vest, era asocierea în cooperative, care la noi erau atunci asociate cu experiența traumatică a comunismului.
În 2012 a început un program pilot în care organizații cu expertiză în dezvoltare rurală, munca cu fermierii, facilitare comunitară au experimentat în câteva sate din toată țara un proces de informare, consiliere și sprijin tehnic pentru agricultori, pentru ca aceștia să se asocieze în cooperative moderne. Programul a fost un succes, iar eu împreună cu colegii la CRPE am documentat ce s-a întâmplat în toate etapele procesului, cum s-a schimbat viața acelor fermieri și a comunităților din care fac parte și am dus toate aceste experiențe în politicile publice, pentru ca acestea să reflecte nevoile oamenilor și realitatea de la firul ierbii.
În acești ani am umblat prin toată țara, sute de fermieri ne-au primit în casele și grădinile lor și ne-au povestit despre muncă, bani, relația cu autoritățile și legile strâmbe de multe ori, dar și familie, prietenii și conflicte în cooperativă, țesutul social al comunităților lor. Am distilat aceste experiențe și transpus în zeci de rapoarte cu recomandări de ”evidence-based policy”, care au fost baza a și mai multe conversații, mese rotunde, conferințe cu oficiali de la toate nivelurile și diverși stakeholderi din domeniul dezvoltării rurale.
Rezultatul a fost că am reușit să contribuim substanțial la configurarea și implementarea unor programe naționale finanțate din fonduri europene care sprijină asocierea agricultorilor.
Proiecte și provocări din prezent
CRPE ajunge anul acesta la ”venerabila” (în peisajul ONG-urilor de la noi) vârstă de 12 ani, timp în care ne-am îndeplinit misiunea de a aduce mai multă Europa (UE) în politicile publice din România și invers, de a promova România drept un actor coerent și influent în stabilirea agendei publice de la Bruxelles.
Această misiune se declină într-un portofoliu de proiecte divers, care se pot grupa în câteva teme majore: justiție, anti-corupție și bună guvernanță, cooperare internațională și relații externe (în special cu Estul, avem un birou la Chișinău), agricultură și dezvoltare rurală, politici sociale și de incluziune a grupurilor vulnerabile, educație și tineret, drepturile omului, activism civic.
2021 este un an intens și important pentru toate think-tank-urile specializate pe afaceri europene din Europa pentru că sunt în toi consultările cu guvernele pentru configurarea arhitecturii viitoarelor programe finanțate din noul cadru financiar multianual al UE 2021-2027.
Noi la CRPE am participat activ și cu rezultate bune la consultările pentru Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și suntem partenerii ministerelor și în dezbaterile pe marginea viitoarelor Programe Operaționale din Politica de Coeziune a UE.
Subiectele de maxim interes pe care vom lucra în perioada care urmează, atât în România, cât și în republica Moldova sunt:
- îmbunătățirea guvernanței la nivel local prin activism civic – vom ajuta cetățenii să se implice în monitorizarea deciziilor autorităților publice locale, bugetare participativă pentru investiții și servicii publice mai bune;
- cooperarea pentru democrație și stat de drept în țările din regiunea Mării Negre și lupta împotriva dezinformării și fake news;
- conectarea învățământului profesional și tehnic la nevoile pieței muncii și ale economiei viitorului;
- o agricultură mai verde, asociativă și conectată la cunoaștere;
- incluziunea grupurilor vulnerabile și lupta împotriva sărăciei în mediul rural
Perspectiva de la început vs. perspectiva de acum
Nu știu dacă s-a schimbat efectiv, dar cu siguranță s-a adâncit cu trecerea timpului.
În România nu de puține ori societatea civilă și ONG-urile fac munca statului, acolo unde acesta eșuează lamentabil. Și nu sunt puține domenii, suntem pe locul I în Europa la prea multe capitole negre: mortalitate infantile, accidente rutiere cu victime, infecții intraspitalicești, analfabetism functional, violență în familie, număr de wc-uri exterioare locuinței etc etc. În ultimul deceniu sector ONG a crescut numeric, dar și calitativ, a trecut printr-o perioadă de maturizare.
ONG-urile construiesc spitale, oferă servicii sociale celor uitați de lume și de viață, fac o educație de secol 21 cu copiii, tin in viata democratia si statul de drept.
Perspectiva mea s-a nuanțat în timp pentru că la început îi ”vedeam” doar pe cei care lucrează fizic în comunități cu diverse probleme, care bat ulițe desfundate și ajută direct oameni în suferință. Acești oameni vor fi întotdeauna eroii mei, eu personal nu știu dacă aș avea energia fizică și emoțională să fac o astfel de muncă pe termen lung.
Dar mi-am dat seama că este loc pentru oricine care vrea să contribuie la ”un pic mai bine”-le școlii, străzii, orașului etc în care trăiește, la orice nivel și prin orice mijloace și că o contribuție importantă se poate aduce și prin celelalte abordări ale oengismului – activism civic, educație, analiză de politici publice și advocacy. Mă bucură faptul că din ce în ce mai multe ONG-uri realizează importanța scalării intervențiilor locale reușite la nivel de politică publică, fără de care binele făcut nu rămâne decât o picătură într-un ocean.
Cea mai valoroasă lecție învățată
Probabil cea mai importantă lecție învățată, din perspectiva specificului muncii într-un think-tank, ar fi vestitul citat din Maya Angelou “Hope for the best, prepare for the worst, be unsurprised by anything in between” – ”speră la ce e mai bine, pregatește-te pentru ce e mai rău și nu fii surprins de nimic între cele două”.
Într-o țară aflată încă la vârsta adolescenței democrației și care își învață rolul în construcția europeană politicile publice ca răspuns la nevoile societății sunt încă foarte volatile și dependente de jocul politic, de orientările factorului politic aflat la guvernare, în detrimentul evidențelor și a implementării unor strategii pe termen mai lung.
Astfel, mai pe șleau fiind spus, poți avea surpriza ca după ce timp de 4-6-8 ani ai pus pe agenda decidenților cifre, argumente, documentarea unor procese din realitate care au mutat cursorul unei viziuni de politică publică, totul să se ”reseteze” brusc, dintr-un mix de factori politici sau exteriori – a se vedea pandemia.
Care a fost cea mai grea experiență
Schimbarea de conducere a CRPE din 2016 de după Colectiv s-a produs brusc și a venit cu o perioada de reasezare a organizației, a stilului de leadership, redefinire și reafirmare a identității, procese care au generat si situatii mai dificile în interiorul echipei.
Am învățat atunci pe repede înainte și the hard way lucruri ce țin de management organizațional, comunicare, gestionarea conflictelor. Și ca la concursurile de frumusețe – cred ca am ieșit mai buni cu toții din acea perioadă :)
Preconcepțiile oamenilor despre ONG
Ma uimeste persistența percepției aceleia pe care o asociez cu anii ’90, vizavi de ONG-uri, ca fiind acele entități dubioase care cer bani oamenilor la colț de strada pentru cazuri sociale și apoi dispar cu ei în lume. Mă lovesc încă cu ea, chiar și din partea unor oameni ”cu pretenții” din punct de vedere al educației.
Nu contest faptul că mai există astfel de cazuri – fiecare pădure cu uscăturile ei -, dar în marea majoritate a cazurilor ONG-urile sunt populate de oameni integri, care răspund în fața legii și raportează modul în care se cheltuie fiecare leu primit din fonduri publice sau din mediul privat pentru cauzele respective.
Mai e multă muncă de comunicare de făcut în acest domeniu, în special în afara bulelor de oameni deja convinși, pentru a consolida cultura filantropiei în România, atât în rândul persoanelor fizice, dar mai ales a IMM-urilor care pot direcționa parte din taxe către proiecte ale ONG-urilor.
Viața de ongist in România
Păi e cam ca o petrecere în Berceni – ori îți place, ori te temi :))
Problema majoră este sustenabilitatea financiară – cu ce îți plătești oamenii, chiria, benzina pentru deplasări, print-urile pentru conferinte etc.
Majoritatea banilor din sectorul neguvernamental vin de la Uniunea Europeană, de la puținii donatori internaționali rămași pe piață, din cotizațiile membrilor, din donații și din cota direcționată de 2% din impozitul pe venit. Există și câteva companii private care oferă grant-uri într-un mod strategic, dar mult prea puține pentru nevoile sociale pe care le acoperă ONG-urile. Competiția este acerbă, iar lipsa de predictibilitate face ca oamenii buni să migreze în sectorul privat sau guvernamental, iar proiectele să sufere de lipsa continuității. Acest aspect este critic pentru ONG-urile grassroots, pentru care relația cu o comunitate este totul – trebuie să faci ce ai promis oamenilor și mai ales într-un ritm susținut.
Dar pentru mine încântările sunt mult mai multe decât problemele. Din primul moment în CRPE mi s-a parut absolut fantastică ideea că pot explora atâtea aspecte ale societății, că pot aduce un plus de înțelegere și niște soluții din perspectiva orânduirii și guvernanței pentru problemele cetății și mai ales că pot interacționa cu o diversitate atât de mare de oameni faini în acest demers- de la agricultori în fâneață la politicieni în ministere.
Mă încântă actualii și foștii colegi, zilele care sunt tot timpul diferite și ne-egale unele cu altele, biroul nostru de lângă Conservator și conversațiile din bucătăria mică și colțuroasă unde ne intră pe geam eufonia de instrumente și soprane, Ninja, pisica noastră neagră care ne toarce pe tastaturi. Și revenind în plan abstract – acel ”sense of possibilities” – nu găsesc un echivalent suficient de bun în română.
Schimbări în bine
După cum spuneam, nenorocirea de la Colectiv și atacurile împotriva statului de drept în anii care i-au urmat au constitut un declic pentru cetățeni, au creat o emulație civică și o implicare sporită în sectorul asociativ. Pandemia apoi a afectat negativ foarte multe ONG-uri, care au trebuit să renunțe la anumite proiecte în comunități, să încetinească motoarele pe altele sau să renunțe la personal. Acum cred ca tot sectorul este într-o perioadă de reconstrucție.
Corelat cu problema finanțării tratată mai sus, mi-ar plăcea să văd o mai mare deschidere a autorităților de la nivel local – de la orașe mari la cel mai mic sat – de a se consulta și lucra cu ONG-urile din comunități. Conform unor studii de acum câțiva ani, finanțările de la bugetele locale și județene pentru furnizarea de servicii sociale de către ONG-uri a reprezentat la nivel național puțin peste 10% din totalul veniturilor acestora, iar doar 35% dintre acestea au primit astfel de fonduri. Ar trebui să existe un dialog mult mai fluid și o cooperare mult mai mare între sectorul guvernamental, administrativ și cel neguvernamental la nivelul care contează cel mai mult, la finalul zilei – cel local.
Apoi mi-aș dori să văd mai multe programe de creștere a capacității și profesionalizare a ONG-urilor mici, aflate la început de drum. Oameni valoroși se implică în acest sector, dar pentru a construi organizații viabile și sustenabile ai nevoie nu doar de bani, ci și de know-how organizational: cum faci fund-raising, cum îți gândești politica de salarizare, cum atragi și păstrezi resursa umană de calitate etc.
Lucrurile acestea se învață printr-o combinație de învățare clasică, mentorat și lucând și făcând. Sper ca marii finanțatori să introduce/reia astfel de programe.
Dacă România ar fi un organism, ce organ ar fi ONG-urile ei
Aș zice ficatul, cred că e o metaforă bună din multe puncte de vedere. Ca și acest organ, sectorul ONG este o uzina complexă a societatii, metabolizeaza numeroase procese, “cerne” nutrienții valoroși și ajută la eliminarea unor externalități negative, ”toxine” din viața organismului.
