[Spre Gopo] Teona Galgoțiu: Temerile sunt aici, ocupă mult spațiu, dar decid constant să mă lupt cu ele, ca să pot să mă concentrez pe lucru

Când nu se implică în organizarea de festivaluri precum Super, o platformă de educație prin artă dedicată adolescenților, Teona Galgoțiu scrie poezii pe care le puteți citi în volumul ei de debut, "Mă uit înapoi și dispare", care explorează puterea amintirilor noastre. Tot această temă apare și în scurtmetrajul regizat de ea cu același nume pentru care, alături de docu-ficțiunea Elefant departe, a fost nominalizată la secțiunea “Tânăra speranță” în cadrul Premiilor Gopo.

De când am început să mă uit la filme am fost atrasă de zona experimentală, nu știu exact de ce, probabil mă ghida teribilismul de a refuza din start formele convenționale de artă și de a mă defini prin asta, „diferit=cool”. În același timp, asociam tipul ăsta de cinema cu libertatea și curajul de a nu merge la sigur, spune Teona

Cert e că în orice alege să se implice, caută mereu puntea aceea de legătură dintre literatură și cinema, cele două mari pasiuni ale sale. Acum e pe cale să termine master-ul de regie film din cadrul UNATC și își propune ca 2021 să fie anul în care își ia carnetul și se plimbă mai mult. Despre locurile de unde își ia inspirația, etapele procesului creativ și ce înseamnă recunoașterile precum Premiile Gopo, povestește Teona după cum urmează:

Drumul spre regie

În clasele primare eram pasionată de citit și scris, deci un timp am fost sigură că asta vreau să fac. Apoi, treptat, am devenit tot mai interesată de film, pentru că experiențele pe platourile de filmare provocau în mine un entuziasm care nu se compara cu nimic altceva (când mă lua mama cu ea la filmări sau când mai aveam și eu câte un mic rol). În plus, tot mama organiza la noi acasă „serile de film”, cu niște prieteni apropiați, în cadrul cărora am avut probabil primele revelații legate de cum te poate schimba un film. Așa că un timp am fost din nou sigură de ce vreau să fac - să fiu scenaristă, considerând că ăsta e podul perfect între literatură și cinema. În clasa a noua, Raya Al Souliman m-a invitat să joc în scurtmetrajul ei de dizertație, „Idle”, și imediat după am participat pentru prima dată la un atelier de film pentru adolescenți, Let’s Go Digital, din cadrul TIFF. Astea două experiențe m-au influențat enorm în noua decizie, care nu s-a mai schimbat - vreau și să scriu și să regizez, nu pot să aleg.

Etapele importante din evoluția ta

Imediat după experiențele menționate mai sus, am început să organizez Festivalul Super, alături de câteva persoane care mi-au devenit cei mai buni prieteni (anul ăsta ajungem la a noua ediție).

A început ca festival de film, însă treptat s-a extins spre toate artele, dezvoltându-se încet într-o platformă de educație prin artă, pentru că aveam mare nevoie de asta când eram noi în liceu și nu prea existau proiecte similare. Deci asta a fost o etapă de formare esențială pentru mine, pentru că organizând proiecțiile și atelierele Super, am putut să fiu mereu acolo și să învăț constant de la artistele și artiștii pe care îi invitam să fie traineri, și de la participantele și participanții care aveau aceleași interese ca mine. Pe lângă Super, au mai fost revelatoare experiențele cu One World Romania (am fost în juriul liceenilor când eram clasa a zecea și mi s-a modificat radical raportarea la film atunci) și BIEFF (pentru care am început să lucrez în clasa a unșpea și s-a întâmplat același lucru). Deci clar e vorba destul de mult de privilegiul de a mă fi născut în București într-o „familie de artiști”, cum se zice, care m-a încurajat să mă înscriu la orice proiect voiam și chiar să las școala pe locul 2, ca să mă concentrez pe ce mă interesează pe bune.

Sursele de inspirație

De când am început să mă uit la filme am fost atrasă de zona experimentală, nu știu exact de ce, probabil mă ghida teribilismul de a refuza din start formele convenționale de artă și de a mă defini prin asta, „diferit=cool”. În același timp, asociam tipul ăsta de cinema cu libertatea și curajul de a nu merge la sigur, mai valoroasă fiind chestionarea constantă a mediului în care lucrezi - descoperi definiții și după le împingi în tot felul de direcții și obții altele. În continuare asta mă atrage și mă ține în mișcare, în ce consum și în ce fac, și ca să răspund mai punctual, momentan îi iubesc cel mai mult și învăț de la Chantal Akerman, Tsai Ming-Liang, Oleg Mavromatti, Danièle Huillet și Jean-Marie Straub, Pedro Costa, Angela Schanelec, Yasujirō Ozu și Yoshihiro Togashi.

Temeri din călătoria de la pasiune către meserie

Mult mai mult acum decât în liceu și facultate, când eram foarte entuziasmată de tot ce descopeream, posibilitățile păreau infinite și aveam încredere în mine, fiindu-mi mai ușor să fiu mulțumită de ce fac, pentru că nu-mi puneam atât de multe întrebări ca acum. Cred că sfârșitul facultății e un moment dificil pentru oricine, începe frica aia adevărată, dubiile cresc de la o zi la alta, „oare chiar sunt bună la asta, oare îmi mai place așa mult, oare nu mai bine îmi direcționez energia și timpul în proiecte relevante pentru schimbările din lume în care cred”. Deci da, temerile astea sunt aici, ocupă mult spațiu, dar decid constant să mă lupt cu ele, ca să pot să mă concentrez pe lucru.

Scurtmetrajul „Mă uit înapoi și dispare”

„Mă uit înapoi și dispare” e filmul de licență, pe care am început să-l pregătesc în toamna ultimului an de facultate, în 2019. A fost o perioadă în care m-am concentrat doar pe tema asta, cât de mult ne formează memoriile noastre fragmentate, cum încărcăm anumite detalii din trecut cu o anumită aură deși nu mai avem cum să ne dovedim dacă sunt sau nu reale, și cât de relevante sunt de fapt, întrebări pe care le explorez și prin scris, în volumul meu de poezie de debut cu același titlu. Deși e o temă centrală pentru mine, în continuare, am lăsat-o un pic pe pauză momentan, am nevoie să țopăi prin alte subiecte înainte să mă reîntorc la ea.

Scurtmetrajul „Elefant departe”

„Elefant departe” e o docu-ficțiune făcută în casă, în timpul primei izolări din martie-mai 2020, și unul dintre cele 18 scurtmetraje din cadrul proiectului Cinem@Casă, inițiat de Andrei Tănăsescu și Anca Hrab, prin Festivalul Filmului European. A fost de mare ajutor să am ocazia să mă concentrez pe un film în perioada aia așa ciudată și nouă, și tocmai pentru că restul vieții era pe pauză, am avut timp să mă dedic uneia dintre tehnicile mele preferate - să construiesc o narațiune, prin montaj, din materiale foarte diferite - știri, ficțiune, jurnal.

Cea mai mare provocare

La filmul de licență au fost grele deciziile de scenografie, fiind un subiect destul de SF. Mi-era teamă că o să construiesc prost convenția, făcând publicul să refuze din start genul ăsta de decor și poveste, destul de ciudate pentru un film (mai ales pentru unul cu buget atât de mic, mult mai potrivit unor bucăți de viață reprezentate realist, de exemplu). La celălalt, mă gândeam că e prea abstract și jucăuș ca formă, prea ciorbă. Dar acum, raportându-mă retrospectiv la temerile astea, prefer să le consider ca fiind unele dintre caracteristicile principale ale filmelor - da, ambele arată ciudat și da, ambele sunt un pic ciorbă, dar e și ceva care încă mă entuziasmează la modul ăsta de a construi, apropo de experimentele de care ziceam mai sus. În același timp, îmi dau seama în tot mai multe straturi cât de enorm de mult mai am de lucru ca să fiu mulțumită de rezultatul final.

Primul scurtmetraj pe care l-ai văzut

Cu siguranță primele au fost din zona Looney Tunes, văzute la televizor. Apoi, începând cu școala generală, ajungeam la ele când mă pasiona un regizor sau o regizoare și voiam să-i văd toate filmele, fiind curioasă mai ales de primele încercări. Deci controbăind pe youtube sau pe site-uri cu viruși, printre primele la care am ajuns așa au fost ale lui Lynch, „Six men getting sick”, „The grandmother”, și „Lick the star” al Sofiei Coppola.

Ce e special la scurtmetraje

Durata scurtă vine la pachet cu unele limitări de construcție, pentru cineaste și cineaști, și de receptare, pentru public, prin care se nasc uneori idei și senzații efervescente, greu de menținut într-un lungmetraj, de exemplu. Și la fel ca în cazul prozei scurte, pot fi declanșate o stare sau un gând specifice și puternice, fără să ofere concluzii, ci mai degrabă întrebări.

Nominalizarea la Gopo

Cred că genul ăsta de inițiative, ca Premiile Gopo, contează mai ales într-o țară ca a noastră, în care producția de film locală e de cele mai multe ori ignorată sau luată peste picior pentru că nu are aceleași bugete și mize ca blockbusterele americane sau convențiile tip Netflix. Pe de-o parte, membrii industriei de film au șansa să vadă aparițiile anului respectiv și să se instaureze, poate, o senzație de comunitate, iar pe de cealaltă, publicul larg poate intra în contact cu filmele nominalizate, fiindu-i stârnită un pic curiozitatea.

Legat de nominalizarea mea - mă străduiesc să am o relație cât mai sănătoasă cu nevoia de validare. M-am bucurat mult când am aflat, mai ales după anul ăsta confuz care mi-a adâncit anxietatea și neîncrederea în mine și în viitor, dar încerc să nu mă sprijin prea mult pe genul ăsta de vești, cred că poate deveni rapid dăunător.

Planuri pentru 2021

Din cauza pandemiei, colegii mei și cu mine am fost nevoiți să facem ambele scurtmetraje de master într-un singur an, în loc de doi. Așa că primul, „Locuri ascunse”, e încă în post-producție, iar pentru al doilea, „Vreau să sparg sera”, începem filmările chiar în următoarele zile. În vară vreau să-mi iau carnetul, să scriu lucrarea de dizertație și să mă plimb mult. În rest, momentan îmi place că habar n-am, dar în orice caz o să fie prima toamnă în care n-o să mai încep școala.