Primul cadru a fost filmat chiar înainte ca Andrei Dăscălescu să știe că va face un nou documentar. Iubita lui, Paula, îi spusese că va face un test de sarcină. Din acest punct a plecat Holy Father, cel de-al treilea documentar al lui, după Constantin și Elena și Planeta Petrila. Andrei a absolvit UNATC, secţia Multimedia (2008), este inițiatorul festivalului Filmul de Piatra, a înființat casa de producțe Filmlab și este Lector doctorand la Facultatea de Teatru și Film de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Ideea filmului a apărut aproape imediat, pentru că mă mai gândisem anterior la un film despre tatăl meu devenit călugăr, iar acum aveam pretextul perfect: să-l vizitez pentru a-i spune că va deveni bunic, povestește Andrei.
Filmările au durat din momentul testului de sarcină până în momentul nașterii, cu un scurt epilog filmat după. Premiera a fost în august 2020, la Sarajevo, iar prima și singura proiecție cu public a avut loc la Astra Film Festival, în septembrie. "Holy Father” se poate vedea de azi pe HBO Go și este o co-producție HBO Europe.
În interviul de față vorbim cu Andrei Dăscălescu despre povestea Holy Father, suprizele, descoperirile și greutățile acestui documentar, dar și despre familie, emoțiile și relațiile comune unei generații.
Declicul
De mic mă jucam de-a radioul: făceam talk-show-uri imaginare cu copiii de la bloc, prezentam muzica, făceam dedicații. În clasa a opta mi-am îndeplinit visul: am început să lucrez la un post de radio local. Într-a noua m-am mutat la un radio concurent, unde am făcut senzație fix 4 ani, până după bac. Erau vremurile de glorie ale radioului local, când încă nu era muzică pe internet și nici radio-uri naționale ultra-comerciale. Din pasiunea pentru radio s-a născut, de fapt, cea pentru sunet, și așa am ajuns la Facultatea de Film a UNATC, la secția Multimedia, Sunet, Montaj. Am lucrat, în timpul facultății, la BBC România și la filmul lui Francis Ford Coppola „Tinerețe fără tinerețe”, filmat în România. Până în acest moment, nu am avut contact cu filmul documentar, decât ca monteur sau sunetist.
Foto @Răzvan Anton
Prima întâlnire cu documentarul
Din banii pe care-i câștigam lucrând pentru Coppola mi-am cumpărat prima mea cameră video, una destul de performantă pentru 2006. Am început să exersez filmându-mi bunicii, și așa s-a născut primul meu film documentar, „Constantin și Elena”, lansat în 2008. Am început să fiu interesat de filmul documentar abia în momentul în care m-am trezit, aproape peste noapte, că am devenit eu însumi regizor de film documentar. A urmat o perioadă amețitoare, cu multe călătorii la festivaluri și premii.
Succesul neașteptat cu „Constantin și Elena” s-a lăsat cu câțiva ani foarte grei: simțeam presiunea de a face un nou documentar, cel puțin la fel de bun, dar nu aveam inspirație. Am început și abandonat mai multe proiecte, până când, abia în 2013, m-am îndrăgostit de Petrila și am început lucrul la „Planeta Petrila”.
Temele care te preocupă acum
Nu mă preocupă vreo temă anume, ci mai degrabă mă ghidez după câteva principii: trebuie să cred în proiect, să mă îndrăgostesc de personaje și de subiect; îmi doresc să transmit emoție, să inspir, să creez o operă care să miște ceva în spectator, să nu fie doar un alt film văzut, doar o informație în plus; încerc nu doar să spun povești, ci să creez cinema, cu toate rigorile estetice.
Povestea filmului Father
Într-o dimineață, Paula, la vremea aceea iubita mea de mai puțin de un an, a zis că își va face un test de sarcină. Am zis, în glumă, că o să filmez momentul, “just in case”, că poate se dovedește a fi un moment istoric. Și, complet neașteptat, a fost. Ideea filmului a apărut aproape imediat, pentru că mă mai gândisem anterior la un film despre tatăl meu devenit călugăr, iar acum aveam pretextul perfect: să-l vizitez pentru a-i spune că va deveni bunic.
Primul cadru din film a fost filmat chiar înainte de a avea ideea de a face un nou documentar. Dar ceea ce a urmat a fost destul de aproape de ideea inițială. Desigur, nu aveam de unde să știu cum vor decurge lucrurile la reîntâlnirea cu tatăl meu, și tocmai pentru că nu a decurs totul foarte bine, a existat și o a doua vizită, care nu a fost plănuită inițial.
Numărătoarea inversă
Filmările au durat exact atât cât ne-am așteptat: din momentul testului de sarcină până în momentul nașterii, cu un scurt epilog filmat după. Numărătoarea inversă din viețile noastre, de la vestea că vom deveni părinți până în momentul în care am devenit părinți, a fost simultană cu timpul propus pentru a încheia filmările. Montajul a durat destul de mult, ceea ce a fost extrem de benefic: consider că filmul e foarte aproape de cea mai bună formă posibilă a lui. Premiera a fost în august 2020, la Sarajevo, iar ca să vă faceți cea mai clară idee despre cât a durat totul, pot să vă spun că Ana Sofia are acum 3 ani și 3 luni.
Surprize
Am pornit cu premisa că, dacă rezolv misterul din familia mea, voi fi mai pregătit să îmi creez propria familie. Asta cred că s-a dovedit a fi fals. Venim cu toții cu un bagaj, cu o încărcătură, cu lipsuri și frustrări, dar nu ne poate nimeni scăpa de ele ca prin minune. Suntem datori să încercăm să fim cu copiii noștri cea mai bună variantă a noastră posibilă, dar nu ne poate da nimeni rețeta. Din punctul ăsta de vedere, miza filmului, aceea enunțată în intro-ul hollywoodian, nu este împlinită - exact ca în viață.
Cea mai grea parte
Sunt câteva secvențe în film pe care mi-a fost foarte greu să le filmez. Nu vreau să le numesc, pentru că sper din tot sufletul ca spectatorul să le resimtă, empatic, indiferent dacă se recunoaște și pe el în momentele acelea sau doar empatizează cu mine. Greutatea asta s-a transmis și la montaj, au fost părți greu de văzut și revăzut, iar aici a avut un rol foarte important co-editorul filmului, Ștefan Pârlog.
Ce ai simțit când a fost proiectat
Prima și singura proiecție cu public la care am participat până acum a fost la Astra Film Festival, în septembrie. Având în vedere pandemia, restricțiile și imposibilitatea de a organiza proiecții live, acel moment mi se pare unul aproape miraculos. Nu e ușor să-ți pui viața personală pe tavă, mă rog, pe ecran, și atunci abia aștepți confruntarea cu publicul, pe care-l primești în intimitatea ta și a familiei tale. Fără această întâlnire, nu am cum să știu dacă principiile mele - pe care le-am enunțat mai sus - au fost împlinite sau nu. Iar la Sibiu am primit Premiul Publicului, deci a fost un semn bun, chiar dacă singurul de până acum.
Reacții
Eu cred că „Holy Father” nu e doar povestea mea, a Paulei și a familiilor noastre, ci e - din păcate - a multora dintre noi. Cred că în film se vor regăsi și cei care au avut probleme în relația cu părinții, și cei care și-au întemeiat o familie, și cei care urmează s-o facă. Sper ca oamenii să se simtă inspirați să caute soluții, în loc să caute vinovați.
Peisajul filmului documentar în Ro
Eu mă consider cumva izolat, poate și pentru că trăiesc la Piatra Neamț, deci nu sunt cel mai în măsură să fac vreo analiză. Dar pot să spun că mă bucur nespus că avem o generație de autori de documentar tineri, talentați și curajoși: Radu Ciorniciuc, Andra Tarara, Alina Manolache, Adrian Pîrvu, Tudor Platon și alții. Bine este că un film documentar a adus prima și a doua nominalizare la Oscar pentru România. Rău este că un ministru al culturii a atacat fix autorul acestei performanțe, într-o confruntare demnă de clasa pregătitoare. Rău este că ne batem cu toții pe fonduri de la CNC, o instituție care nici măcar nu reușește să organizeze câte două concursuri anuale, și că nu avem niciun alt sprijin posibil, din țară.
