[Povesti de fotografi] Andrei Bîrsan și ”instagram”-ul anilor ’80

Ce vor spune sutele de poze din telefoane, Facebook și Insta despre viața noastră peste 30, 50, 100 de ani? Vor păstra emoția, fragilitatea, frumusețea momentelor noastre de grație? O fi nevoie de distanța timpului pentru a le privi cu adevărat? Sau pentru a căpăta sens? Mă gândeam la asta în timp ce priveam albumul lui Andrei Bîrsan, ”Iubita mea Mihaela”, apărut la aniversarea a 30 de ani de căsătorie. O poveste de dragoste spusă fotografie cu fotografie, în 86 de cadre, alese atent și cu multă emoție. Selectarea fotografiilor a fost o luptă povestește Andrei. Din 868 de fotografii cu Mihaela, după selecții și selecții la selecții, s-a oprit la 565, apoi la 280, s-a oprit la 130 de fotografii și apoi, după editare și negociere creative, a ajuns la 86 fotografii. 

Și a ieșit un album super, este cel mai frumos album al meu, cel mai drag și dacă ar fi singurul ar fi de ajuns, nu mi-ar mai trebui altul. 

 Așa cum o arată și fotografiile lui din albumul ”Anii 80”, cele de pe Bucureștiul meu drag sau cele pe care le postează pe Facebook, lui Andrei Bîrsan îi place să fotografieze oamenii. Aceasta e tema care l-a obsedat și l-a inspirat, chiar de la primul aparat. 

Primele fotografii le-am făcut colegilor la școală și prietenilor de joacă, în fața blocului. Am stricat multe filme și mai ales am aruncat multe dintre primele făcute, acum îmi pare rău. Chiar dacă nu este prima fotografie îmi place să o consider a fi fotografia mea primordială, iarna lui ’79-’80 în fața blocului: Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel fratele lui Tinel. Prietenii mei de joaca, nu mai știu nimic despre ei …

Despre viață, oameni și iubire, memoria comună, timp și fotografie, povestește Andrei Bîrsan după cum urmează:

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru fotografie

În toamnă lui 1979, tocmai începusem clasa a 8-a am primit de la Tata cărticica (10x10 cm) „Pasiunea mea fotografia”. Am citit-o pe nerăsuflate, chiar și rețetele foto. A fost o iluminare bruscă. Am început să caut articole și cărți despre fotografie. Erau articole în revistele Cutezătorii, Tehnium și Sovetskoe Foto, chiar dacă nu știam rusa avea fotografii foarte bune.

Prima experiență foto a fost cu copierea negativului fotografiei de buletin. M-am dus la librăria de la Ambrozie și am cumpărat substanțe și un pachet de hârtie foto ARFO 6x9 cm. Camera obscură era holul, o veioză acoperită cu hârtie roșie, o noptieră și 3 tăvițe, aceasta era toată dotarea. Nu aveam aparat de fotografiat sau de mărit dar făceam experiențe cu negativele găsite prin casă. Făceam copii contact cu o lanternă cu baterie pătrată. Nu ieșea cine știe ce, dar la 14 ani a fost o descoperire care m-a făcut să îndrăgesc fotografia toată viața.

Camera obscură avea farmecul ei, lumina verde, mirosul substanțelor, apa clipocind în tava de spălare este o atmosferă care nu se uită.

Povestea primului aparat

Mama mi-a făcut cadou un Smena Symbol, aparat foto rusesc, complet manual, care față de Smena 8M avea armarea rapidă a aparatului, a costat 375 lei.

Primele fotografii le-am făcut colegilor la școală și prietenilor de joacă, în fața blocului.

Am stricat multe filme și mai ales am aruncat multe dintre primele făcute, acum îmi pare rău. Chiar dacă nu este prima fotografie îmi place să o consider a fi fotografia mea primordială, iarna lui ’79-’80 în fața blocului: Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel fratele lui Tinel … prietenii mei de joaca, nu mai știu nimic despre ei …

 (Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel fratele lui Tinel, iarna ‘79-‘80)

 (Școala generală, ora de mate, ianuarie 1980)

 (Liceu, recreația mare cu un ”lapte gros”, iunie 1982)

 (Facultate, paza de după cursul de Toleranțe și măsurători, februarie 1987)

 (Muncă patriotică la ILF Militari, la sortat cartofi, octombrie 1987)

   (Demolări pe Uranus, martie 1984) 

(Piața Palatului 23 decembrie 1989)

Când văd fotografiile din școala generală simt miros de clasă cu parchet vechi, de praf de cretă și călimară cu cerneală chinezească vărsată. Cele din liceu îmi aduc aminte de taberele de prin toată țara iar cele din facultate de acel ”dolce far niente” studențesc.

Aceste fotografii sunt universale, sunt istoria acelor ani. Nu știu cum. dar am documentat, fără să vreau, atmosfera din școala generală, liceu și facultate. Pe lângă nostalgia acelor ani aceste fotografii sunt documente istorice a ceea ce a fost. Îmi pare rău că nu am fotografiat mai mult (de fapt după ce mi-a fost confiscat aparatul foto de două ori nu am evitat complet zona centrului civic). Pentru atmosfera acelor ani recomand volumul ”Anii ‘80” pe care l-am scos la editura Muzeului Municipiului București.

Cum și de unde ai învățat

Am fost un autodidact în învățarea fotografiei. Aveam abilități tehnice, până să-mi cumpăr un aparat de mărit mi-am construit două variante de aparate de mărit și am învățat foarte repede tehnica foto din cărți și reviste. Dar recomand celor care vor să se apuce de fotografie neapărat să facă un curs foto, chiar două, unul de tehnică foto și altul de fotografie conceptuală.

Din păcate mentorii au apărut târziu, în anii ‘90, dar mă bucur că sunt o mulțime, mai ales fotografi de stradă. De la ei am învățat să iubesc viața orașului, oamenii, să nu-mi fie rușine să dezvălui sentimentele proprii, și mai ales să nu țin seama de modă în fotografie, să fotografiez ce-mi place mie. Așa am ajuns să fac albumele ”Frumusețea revine pe Lipscani” și ”Iubita mea Mihaela”.

Dintre mentori Henri Cartier-Bresson cu ”The decisive moment”, Tom Bianchi cu curajul de a documenta ”Fire Island Pines”, Nan Goldin cu ”The Ballad of Sexual Dependency”, Robert Doisneau, Helmut Newton sau Allan Tannenbaum … sunt prea mulți și prea buni. Dintre români Dinu Lazăr și Mihai Petre. Îmi pare rău că ei nu au albume foto tipărite.

Îmi place să cumpăr albume de fotografie, mai ales cu fotografii din anii ’60-‘90. Sunt o sursă de bucurie și de inspirație.

Ce te-a învățat fotografia

De multe ori când mergem hai-hui pe undeva nu prea suntem atenți la ce este în jurul nostru. Când ies la pozat, adică mai tot timpul, percep altfel locurile, oamenii, simțurile parcă mi se ascut, curiozitatea îmi crește și mă bucur de tot ce este în jur (sau mă feresc de ce nu-mi place). Observ detalii pe care altfel aș fi trecut pe lângă ele: un gest, o îmbrăcăminte, o culoare sau un miros, un magazin de cartier sau un service auto…

 (Coafor pe Pieptănari, iulie 2019)

Mă face să-mi fie dragi majoritatea oamenilor, îmi plac gesturile lor, când beau o cafea, când se sărută sau când vorbesc tare pe stradă, atât de cunoscute pentru că în multe mă regăsesc, le prevăd, bănuiesc ce urmează. Dar asta este numai o parte din societate, partea frumoasă pe care o caut și în care mă izolez, este #bucurestiulmeudrag.

Mai este și partea, hai să nu-i zicem urâtă, dar este urâtă prin răutatea ei. De fapt oamenii sunt cei care o urâțesc. Sunt acei oameni care se iau de tine ca ”Decefacipoze?” și asta nu din dorința de a nu fi fotografiați ci din suspiciunea că vei câștiga bani de pe urma fotografierii lor și prin urmare de pe urma lor, ei ce câștigă? De obicei sunt indivizi înrăiți de stat prea mult la televizor, de prea multă nostalgie comunistă … Pe ei îi evit complet, nu vreau să facă parte din memoria mea vizuală.

Un fotograf amator

Sunt un fotograf amator care a câștigat întâmplător bani din fotografie. De fapt primii bani i-am câștigat în primul an de facultate când am mărit niște fotografii făcute de un student la teologie, din ei mi-am cumparat, de la magazinul Sora de lângă gară, un Zenit E. Și de atunc, de abea în ultimii ani am mai câștigat bani din fotografie, din drepturi de autor albume tipărite, din drept de utilizare în diverse filme a fotografiilor pe care le-am făcut în anii ’80 sau din fotografii din arhiva cu fotografii actuale. Deci nu am câștigat în mod direct bani din fotografie.

Bucureștiul meu drag

De când eram mic-mic, Tata mă lua cu el în plimbările prin oraș. Venit din Maramureș în anii ‘50 era foarte curios, vroia să cunoască toate cotloanele orașului. Așa am ajuns să-l cunosc, îndrăgesc și fotografiez. Am vrut să împart bucuria de a fotografia orașul și cu alții, astfel a apărut Asociația Bucureștiul meu drag dedicacă cunoașterii orașului și păstrării memoriei lui vizuale. Prima acțiune a fost excursie în zona pasajului Basarab, era în lucru, decembrie 2007. Am organizat sute de excursii, de expoziții și acțiuni de promovarea orașului iar pe site-ul inițial www.orasul.ro sunt 173.253 fotografii.

În 2016 am înființat Centrul de memorie vizuală a Bucureștiului www.bucurestiulmeudrag.ro locul unde găsești fotografii mai vechi sau mai noi. Puterea lui stă în motorul de căutare: an, zonă, fotograf și mai ales localizarea pe hartă. Dan Vartanian, Norihiro Haruta, Alfredo Padron, Șerban Lăcrițeanu, Cristian Malide, Dan Dinescu sunt câțiva dintre fotografii vechi care au fotografii cu un București de mult pierdut.

Asociația a fost o școală de fotografie și de cunoaștera orașului. Din ea s-au format grupuri de fotografie și de organizat excursii.

Din păcate, anul trecut am avut numai două excursii și trei expoziții, dintre care una virtuală. Expoziția de tradiție a asociației este ”Trecut-au anii”, prima ediție iunie 2009, în partenerial cu Muzeul Municipiului București. Expoziție cu fotografii pereche atunci și acum, expusă pe gardul muzeului la palatul Șutu, anul acesta ediția a XIV-a.

Interesant este că pe parcursul lucrului la asociație, m-am redescoperit pe mine ca fotograf, am descoperit puterea fotografiilor pe care le-am făcut în ‘80. Mă identific cu Bucureștiul meu drag, adică memoria vizuală a orașului așa cum este el, cu bune și cu rele.

Albumul Iubita mea Mihaela

La început a fost iubirea și mai târziu tot iubirea și Andreia și 30 de ani de la căsătorie și pandemia. Anul trecut am împlinit 30 de ani de căsnicie și am vrut să-i ofer Mihaelei, soției, câteva fotografii cu ea. Mihaela Bourceanu m-a ”instigat” să fac ceva mai măreț, un proiect dedicat dragostei din anii ‘80 … a venit pandemia și am rămas să transform aceste fotografii într-un album „Iubita mea Mihaela”, cu fotografii din anii 80 până în 1993 când s-a născut Andreia. Este o poveste de dragoste spusă de mine, Andrei, fotografie cu fotografie, cu naturalețe și emoție, ce dezvăluie momentele petrecute împreună cu iubita mea Mihaela. Un ”instagram” al anilor ’80 (Laura dixit).

Selectarea fotografiilor a fost o luptă cu mine însumi, am 868 fotografii cu Mihaela, am făcut selecții și selecții la selecții … m-am oprit la 565, le-am scăzut la 280 și m-am reoprit pe la 130 de fotografii dar i-am arătat lui Alice Stoicescu draftul albumului și una dintre observații a fost ”mai puține poze” și uite așa am rămas cu 86 fotogafii, atât și cu nițel text, Vlad ar fi vrut mai mult text. Selecția a durat din primăvară până în toamnă și chiar până în ultima zi de dat la tipar.

Și a ieșit un album super, este cel mai frumos album al meu, cel mai drag și dacă ar fi singurul ar fi de ajuns, nu mi-ar mai trebui altul. Mă bucur că l-am făcut, un imbold a fost și câștigarea premiului juriului la concursul ”Antalis Awards 2020, CLAR PENTRU TIPAR”, adică hârtie de cea mai bună calitate.

Ce zic alții despre album: ”personal și intim”, ”curaj”, mi-au dat lacrimile”, ”se simte dragostea, se simte timpul li se vede viața”, ”Inspirațional! Nu doar că transmite vremurile respective și dovada de iubire, dar este și un imbold de a crea pentru alte persoane”, ”I-am facut și video :)) atât de mult mi-a plăcut” ... ”nu este pentru România!”.

”Un slice of life dulce-amar dintr-o lume apusă. Atmosfera distopică a orașului de atunci, bucuria lucrurilor mărunte, speranța în vremuri incerte, prea mișto. Și printre puținele lucrări unde filmul alb negru și aparatura veche contribuie pozitiv la rezultatul final, precum un amplificator pe lămpi împreună cu un disc tocit și prăfuit.” Mihai Petre

Temele care te obsedează acum

Oamenii, relația lor cu ceilalți și cu spațiul este obsesia mea de zi cu zi. Rar fac fotografii fără oameni. #piperaazi, #metroulazi, #comertsimestesug și #vamavecheazi sunt câteva dintre proiectele pe care le îmbogățesc de ani și ani.

Îmi plac oamenii, mă consider un fotograf UMANIST, fără oameni totul se transformă în butaforie, un studio de cinematografie părăsit între două episoade. Îmi plac zonele cu oameni adunați ca în filmul Smoke din 1995. Unul dintre aceste locuri este Cărturești & friends unde se adună oameni frumoși în jurul lui Vlad Niculescu.

Trei fotografii preferate din 2021

20210410 - Îmi place cum Vlad a atras o comunitate care se întâlnește la librăria Cărturești & friends. Este o atmosferă cam ca în filmul ”Smoke” din 1995, loc de discuții, de comentat cărți. De mers neapărat sâmbăta.

20210420 - Este o experiență neplăcută să mergi prin București pe ploaie, mai ales la trecerile de pietoni ai toate șansele să te uzi. Îmi place cum este îmbrăcată, cum analizează pe unde să treacă ca să se ude cât mai puțin.

20210423 - Îmi place relația dintre cei doi, cum stă câinele întors spre ea, parcă i-am întrerupt dintr-o discuție amicală. Îmi place noroiul de pe mașină și atmosfera de liniște.

Relația dintre fotograf și public

Până nu demult timp nu cunoșteai fotograful, nici cum arată și nici de ce a făcut fotografia. În nebunia de duppă 1989 erau fotografii care parcă punea un zid între fotograf și privitor chiar dacă erau fotografii puternice ca cea din 1990 bătrân sărutând mâna unui miner la o mineriadă (fotografie de Dinu Lazăr) și mai ales, de multe ori, se pierdeau în mulțimea de fete de la ”pagina 5”. În acei ani se dorea occident în toate și presa alimenta aceste dorințe cu fotografii ”libere”.

Până acum 20 de ani s-au tipărit prea puține albume de fotografii, nu vorbesc de „Eterna și fascinanta Românie” ci de albume cu România reală. Publicul de fotografie român a evoluat și nu prea. Foarte mulți fotografi români sunt snobi atât de snobi că devin inculți, nu-i interesează ce fac alții. Nu merg la expozițiile altora, nu cumpără albume făcute de alții ei sunt buricul fotografie românești.

Vremurile au început să se schimbe și acum fotografii sunt printre noi, fac parte din peisaj. Mai ții minte fotografia făcută de Ioana Călinescu cu fata dând un balon în formă de inimă unui jandarm sau Mihai Petre care a câștigat concursul “Wiki Loves Monuments 2011” cu o fotografie cu mănăstirea Chiajna iarna?

Există o piață și pentru fotografia documentară, cea de stradă sau conceptuală. Au apărut albume bune, de autor, cum ar fi: Oliver Merce ”THE ANATOMY OF DECAY”, Dan Moruzan - ”București - Foto Crochiuri”, Dan Dinescu și Ana Bârcă – ”Oameni și locuri dragi, Maramureș”, Cristian Bassa ”FORWARD MARCH”, Sabin Prodan – ”100+ DOS AND DON'TS IN INTERIOR PHOTOGRAPHY”, Bogdan Boghițoi și Sorin Vidil – ”OINA” sau Albert Vrăbiuță cu ”Dacia 50”, Ioana Moldovan cu ”We are Invictus”... Sunt numai câteva exemple de self published foarte interesante și inedite. Sunt și o mulțime de albume apărute cu bani de la AFCN printre care unele bune, interesante, din păcate prea puține de pus în raft.

Ghid personal de etică

Simplu, mă pun în situația persoanei pe care vreau să o fotogafiez, dacă mie nu mi-ar plăcea să fiu fotografiat în aceea postură nu fac fotografia. Bineînțeles este ceva foarte relativ și personal dar este un punct de plecare. De aceea nu am fotografii cu aurolaci, oameni în situații triste sau degradante. În prelucrarea fotografiilor câteodată exagerez cu culorile sau saturația dar nu cu compoziția, nu adaug sau scot ceva din cadru decât prin crop care poate fi considerat un zoom.

Toți suntem fotografi

Vizibil 97% dintre fotografii sunt dintre cele ”drăguțe”: pisici, apuse și răsărite, floricele, oglindiri în bălți, mâncare ... LIKE LIKE LIKE LIKE .. mii de like-uri asta căutăm cu toții. Este o ”documentare” a momentelor noastre frumoase, arătăm lumii cine vrem să fim dar și să împărțim ”la distanță” bucuriile cu prietenii.

Ușurința cu care putem face acum o fotografie a scos la iveală o mulțime de fotografi cu harul fotografiei, valoroși ceea ce este o bucurie, numai să-i descoperi în marea de fotografi.

Tehnic suntem într-o perioadă de neimaginat acum 20 de ani dpdv aparate foto, obiective, senzori (filme), camera obscură (diverse software) și imprimante (mărirea fotografiei) cât și promovarea noastră, a fotografilor prin social media. Avem tot ce vrem, numai fotografie să facem!

Dar să-ți spun drept, prezentul, adică fotografia de strada din prezent mi se pare destul de boring … și nu din cauză de Covid, de mai mulți ani a dispărut viața de pe stradă, nu mai găsești atmosfera anilor 70-80 când la orice colț de stradă era o scenă tocmai bună de fotografiat. GDPR-ul, publicațiile de scandal și mai ales înrăirea populației de către anumite televiziuni fac foarte grea viața fotografului.

În zilele noastre fără să vrem documentăm vremurile, mă uit la primele mele fotografii digitale, din 2001-2002, sunt fotografii istorice cu un București dispărut, de dinainte de intrarea în UE. Peste 20 de ani sau mai devreme și fotografiile din aceste zile vor fi interesante dpdv istorie.