[Profesori altfel] Alexandru Dincovici: Învățământul ar trebui să creeze oameni. Nu lucrători comerciali. Nu angajați la corporație. Oameni, funcționali în (orice) societate și mai ales în orice comunitate

Privit mai ”din avion”, cum zice profesorul Alexandru Dincovici, învățământul românesc pare într-un impas mai mare ca niciodată, de când cu pandemia și școala online. Accesul la tehnică, cunoștințele digitale limitate ale unor studenți și elevi, suportul pe care l-au avut cei mai mici dintre ei acasă au arătat că digitalizarea educației în România are încă multe obstacole de trecut. În ultimul an, decalajul dintre copiii care provin din familii cu resurse bune și ceilalți s-a mărit considerabil. Efectele pandemiei s-ar putea resimți multă vreme după criză în nivelul educațional al viitoarelor generații.

"Nu cred că sunt capabil să numesc acum puncte forte ale școlii românești. Pentru fiecare exemplu de « așa da » există cel puțin unul de « așa nu », și poveștile despre succesul învățământului nostru sunt de fapt clădite pe poveștile unor oameni cu voință de fier, dăruire, și multe alte calități"

Alexandru Dincovici predă antropologia corpului la Masterul de Antropologie al SNSPA și arte marțiale într-un dojo privat. Are 14 ani de experiență în ambele domenii în care își exercită meseria de profesor. Și a rămas atâta vreme, atât la catedră, cât și în sală pentru că îi place să interacționeze cu tineri, să facă schimb de idei cu ei.

Crede că învățământul nostru ar trebuie să fie orientat către educarea elevilor și studenților ca oameni cu bun simț, funcționali în orice societate și comunitate, și mai puțin către crearea unor lucratori comerciali sau corporațiști trași la indigo. Alexandru povestește în continuare și despre rolul profesorilor în cultivarea acelor ”soft skills”, foarte importante în dezvoltarea și performanțele viitorilor adulți.

Din biografie

Încă încerc să îmi dau seama cine sunt. Am făcut și fac lucruri destul de diverse, și nu cred că mă voi opri aici. Poate tocmai asta sunt, un om care face multe lucruri și care nu pare să se poată opri, deși uneori și-ar dori puțină liniște.

Sunt născut în Ploiești, crescut în Bacău, Paris, și Ploiești (în ordine cronologică) și strămutat de vreo 14 ani în București. Am terminat secția de limba franceză a Facultății de Științe Politice a Universității din București, și Sociologia (tot) la Facultatea de Științe Politice din SNSPA. În facultate era mai simplu să spun cine sunt, « ăla care e student la două facultăți de științe politice ». După asta am continuat cu Masterul de Antropologie și Dezvoltare Comunitară la SNSPA, și un doctorat tot acolo, în sociologie pe hârtie dar în antropologie în spirit, sub îndrumarea lui Vintilă Mihăilescu.

Am predat puțin timp franceză în 2007-2009, după aceea pe perioada doctoratului cursuri de metode de cercetare la licență, și de când am terminat doctoratul predau Antropologia Corpului la masterul de antropologie al SNSPA. Un semestru am predat și la masterul de la FSAS-UB antropologie aplicată. În paralel, că tot vorbim despre predat, am predat și uneori mai predau și jiu jitsu Brazilian, cu pauze, de prin 2008, și constant din 2016 până în pandemie. Activitatea academică și cea sportivă s-au îmbinat, însă, pentru că mare parte din cercetarea mea, de la licență până după doctorat, a fost axată pe corp, sport și sporturi de luptă. Îmi vine greu să mai separ, de ceva vreme, pasiunea de muncă și interesul personal de cel academic sau de cel profesional. E o conexiune destul de ciudată acolo.

În paralel, am lucrat foarte puțin la stat, în domeniul studiilor culturale, ceva mai mult în cercetare de piață, puțin în marketing și chiar și media (am fost inclusiv comentator sportiv) și în prezent mai sunt (doar) cadru didactic, antreprenor, uneori consultant, și încă director executiv al Asociației Oamenilor de Afaceri din România. Nu știu ce voi mai fi peste câteva luni sau un an, pentru că, excepție făcând sportul și activitatea didactică, încă nu pare că mi-am găsit mediul propice pentru hibernare. Atunci când simt că nu mai am ce învăța sau că nu mai pot crește într-un loc, stau cât stau, încerc să mă agit și să mut niște munți, dar dacă nu iese plec.

Am rămas însă profesor atât de mult timp pentru că dintre toate lucrurile pe care le-am făcut și continui să fac, cel mai mult mi place să interacționez cu alți oameni în contexte de învățare sau de schimb de idei. Asta atunci când nu stau cu nasul într-o carte. Mi se pare că este una dintre puținele activități care chiar poate avea un impact cât de cât tangibil în viețile oamenilor. Aș putea spune chiar că e unul dintre puținele lucruri care mă face să cred că nu am trăit degeaba, chiar și în cele mai incerte momente ale vieții. Nu mai știu ce m-a făcut să încerc, însă. Am tendința de a mă arunca în necunoscut și de a accepta provocări de acest gen, care sper că mă vor forța să îmi depășesc limitele și să mă transform într-un om mai bun. E posibil ca prima acceptare a acestei activități să fi venit din dorința de a depăși teama de vorbit în public. Și cred că de abia anul acesta am ajuns acolo, însă nu mi-a trecut de tot.

Primii ani de predare în învățământ

Dacă stau bine să mă gândesc, am predat prima dată în 2007. Am ținut un curs de limba franceză, pentru cei din învățământul la distanță, la Universitatea Titu Maiorescu, pentru studenții de la facultatea de studii economice. Aveam câteva weekenduri pe semestru la momentul respectiv, și emoții foarte mari atunci când trebuia să vorbesc în fața unei audiențe. Cu atât mai mult cu cât în fața mea erau oameni mai în vârstă decât mine, și simțeam că trebuie să compensez cumva diferența de vârstă.

Din acest punct de vedere, prima zi la catedră nu s-a schimbat niciodată. În fiecare an este cu emoții, pentru că nu știu niciodată pe cine am în față și cum li se va părea ce am eu de spus, cum am de spus, și așa mai departe.

De întâmplări inedite nu am avut parte, dar nici nu am predat atât de mult, cred, încât să am. Din 2007, cu excepția unui an sau doi din perioada doctoratului, am predat constant, însă un curs-două pe an. Activitatea de predare a rămas mereu part time.

Și în arte marțiale

Aș vorbi însă și de latura cealaltă a predatului, artele marțiale, pentru că mi se pare o paralelă foarte interesant de făcut. Acolo am început să predau tot prin 2007, însă am fost la început instructor asistent, și mă duceam printre începători să îi ajut să înțeleagă mai bine tehnica. După o pauză destul de mare, prin 2015 sau 2016 am început să predau independent, să am grupa mea de dimineață. Și acolo îmi aduc aminte mai bine ce am simțit, dintr-un motiv foarte simplu. Catedra separă destul de radical studenții sau elevii de profesor, și există multe modalități prin care poți profita de această separare și impune limite suplimentare.

În sală însă nu funcționează acest lucru, pentru că totul se testează în sparring (luptă) și trebuie, la un moment dat, să te implici cu propriul corp și să arăți eficacitatea tehnicilor predate. Pentru că aveam o grupă destul de heterogenă am simțit nevoia să mă impun cumva din prima, și am arătat niște tehnici puțin prea avansate, din care nu au înțeles nimic. Doi elevi chiar s-au oprit și m-au rugat foarte direct să le arăt ceva ce să poată și face, că nu se descurcă. Și la predat și la sparring am acționat puțin cam dur din prima, să încerc să preîntâmpin întrebările de tipul « și dacă fac x sau y, mai funcționează » ?

Cum arăta învățământul românesc atunci

Cred că era la fel ca acum, însă cred că noi, și eu cu siguranță, credeam că este mai bun. Exista un mit al olimpicului român, care cred însă că a fost întotdeauna excepția și nu regula. Mai cred că era și atunci, după cum este și acum, un sistem destul de ușor de fentat, mai ușor de parcurs dacă îl înțelegi și te adaptezi decât dacă încerci să mergi contra curentului. Copiii cuminți și obedienți, de exemplu, cred că au fost întotdeauna favorizați, și au putut parcurge etapele cu rezultate aproape la fel de bune ca cei excepționali.

Și vorbesc aici din două perspective. Ca elev, și ulterior student, am de multe ori senzația că am trișat și am avut noroc pentru că mă credea lumea deștept, desi erau alții mult mai deștepți decât mine. Asta, printre altele, pentru că am avut noroc să fiu bine crescut de bunica mea, și ulterior de părinți, și să mă integrez destul de ușor în societate. Familia a tras întotdeauna de mine să învăț, și uitându-mă în urmă am senzația că actul de a învăța a fost mai important decât cel de a înțelege, și nu doar pentru familie, ci pentru întreaga școală. Am luat 10 la multe materii pentru că făcusem un efort să învăț, chiar dacă nu reținusem aproape nimic. Și asta, printre altele, pentru că până să îmi întâlnesc profesorul de filosofie cu care m-am pregătit pentru facultate, am senzația că aproape nimeni nu a predat cu context. În clasa a 7-a, de exemplu, eram în Franța, și am încercat să învăț chimie singur, pentru că acolo nu făcusem și mă întorceam anul următor în România, unde aveam de dat diferențe și trebuia să recuperez. Nu avea cine să mă învețe, și m-am blocat pe la pagina 20 din manual, la nu știu ce izotop al carbonului. Nu aveam nici acces la internet, nu exista google pe atunci, și am rămas acolo. Nici măcar manualul nu era structurat și contextualizat pentru ca un elev să poată înțelege singur.

Categorii de studenți

Ca profesor, m-am confruntat dintotdeauna cu două categorii de studenți, care din păcate evoluează în interiorul aceluiași sistem și trebuie să iasă de acolo gradați după aceleași reguli. Unii inteligenți, poate chiar geniali, sau doar mai experimentați sau maturi, care înțeleg foarte bine materia și pot intra în orice fel de discuție, însă nu vor sau nu pot să citească și să urmeze regulile, și alții care fac tot ce le cer, însă ale căror rezultate sunt cel puțin discutabile. Am avut un an în care aceste două tabere au avut mai mulți reprezentanți. Și dacă majoritatea nu e atât de dificil de evaluat, nu am știut niciodată cum să procedez în privința acestor două categorii. Ce faci când ai în sală un om care înțelege și cu care poți discuta, dar nu a citit textul și nu are niciun fel de referință bibliografică în spate, și altul care a citit dar nu a înțeles și nu are nici instrumentele necesare pentru a se angaja în conversație ? Îi dai cuiva notă mare ? Îi dai cuiva notă mică ?

Nu cred că această situație s-a schimbat prea mult în ultima vreme, și tind să cred că învățământul românesc a rămas în continuare un spațiu destul de rigid și extrem de inegal pe care toată lumea vrea să îl reformeze, dar pe care nimeni nu știe cum.

Ce ai învățat predând

Cred că și în antropologie și în jiu-jitsu brazilian, rolul de instructor sau de profesor m-au ajutat enorm să înțeleg în primul rând eu mai bine materia sau sportul. Pentru că mi se pare că aceste roluri scot la iveală toate lacunele pe care le ai, și întotdeauna există, oricât de bine ai fi pregătit. Mereu poate să apară o întrebare la care nu te așteptai, o informație nouă, și poți fi pus inclusiv în dificultate.

De asta, predatul este de fapt învățare continuă, ceea ce este minunat, în fond, pentru că dobândirea unei înțelegeri mai bune asupra lumii mi se pare unul dintre lucrurile cele mai satisfăcătoare din viață. Și cred că asta fac, aproape constant, de când m-am născut. Ce poate fi mai frumos?

În plus, revenind la situațiile enumerate mai sus, practica (pentru că teorie, mărturisesc, nici nu am prea făcut, am învățat cam tot ce știu făcând, nu doar citind) te învață să îți accepți mai ușor limitele. Să recunoști că ai greșit sau că nu știi. Pare uneori ceva contrar naturii umane, mai ales în era internetului în care certurile răsar de la orice și publicul se împarte imediat în pro și anti. Însă te rog să mă crezi că e un gest perfect uman, și dacă o faci așa cum trebuie nu îți va scădea în niciun fel prestigiul, și nu se va nărui universul. Nimeni nu trebuie să fie perfect, și cu atât mai puțin un profesor. Cel mult perfectibil.

Despre locul unde predai acum și studenții tăi

Din 2020 mai predau doar la masteratul de antropologie al SNSPA cursul de antropologia corpului, pe care mi-am dorit dintotdeauna să îl predau și pe care îl țin din 2014. Eu am ales școala pentru că am găsit o deschidere mai mare aici decât la Facultatea de Științe Politice de la Universitatea București, cealaltă instituție absolvită de mine, pentru că aici era Vintilă Mihăilescu și în materie de antropologie nici nu vedeam posibil vreun alt loc, și pentru că mi s-a părut extraordinar să pot da și eu mai departe, în același loc, o parte dintre lucrurile pe care le-am învățat și care m-au format ca om.

În ceea ce privește studenții, și aici cred că a fost în mare parte tot meritul lui Vintilă Mihăilescu, am norocul să predau într-un loc în care oamenii vin pentru că își doresc să învețe, nu pentru că trebuie să facă asta. Și o spun după experiența cu mai multe generații din mai multe mastere, facultăți și instituții de învățământ. Se întâmplă uneori să fiu cel mai în vârstă din sală, și am de fiecare dată studenți cu backgrounduri atât de diverse încât de cele mai multe ori am și eu ce învăța de la ei. Ceea ce mi se pare extraordinar.

Tradiționalul "Faceți așa pentru că așa va zic eu”

În niciun caz nu mai merge așa, și nu la masterul acesta. Am predat însă și la licență, și în alte facultăți cu studenți mult mai tineri, și am impresia că ei se așteaptă în continuare la un rol din acesta tradițional, și le este foarte greu să se implice și să interacționeze cu profesorul sau cu alți invitați de la curs. În principiu e greu să stimulezi pe cineva care nu are nicio miză și se află în sală din inerție. Aș spune chiar imposibil. Am încercat în felurite moduri, însă nu am găsit rețeta succesului. Cel mai greu de stimulat sunt însă cei care nici nu sunt prezenți. Sau sunt, dar doar fizic, fără să fi depus un minim efort de citire și de înțelegere a materiei.

Cred că studenții se așteaptă ca dascălul să fie și el om, dar un om mai bun decât ei. Și, din păcate, se așteaptă puțin și să le citească mințile. Ceea ce nu prea se întâmplă. Altfel, sunt și așteptări mai normale. Să le explice lucruri, să le pună în context, să aibă un discurs coerent, să fie deschis la întrebări, și multe altele.

Chimia profesor-studenți

Cred că fără acest tip de relație școala devine un eșec. Aș vrea să pot să arunc vina pe cineva sau pe ceva într-o astfel de situație, dar de multe ori nu ține nici doar de elevi sau de studenți, nici doar de profesori. Și dacă una dintre cele două tabere nu face vreun compromis…

Stilul tău de predare

De obicei încerc să nu mă uit la mine din exterior, așa, și să verbalizez ceea ce (cred că) observ. Probabil că în toate contextele de predare sunt destul de blând, să zicem, la fel ca în viață. Nu sunt, nu am fost și nu voi fi niciodată un profesor prea exigent, pentru că nu cred că asta mi-ar aduce vreun beneficiu. Încerc să am cu studenții aceeași relație pe care mi-aș fi dorit să o am cu unii dintre profesorii mei din facultate, și chiar și din liceu. Mai deschisă, păstrând însă niște limite clare și fără să îmi ies din rol. Asta înseamnă, de exemplu, că mă aștept și uneori chiar invit studenții să conteste ceea ce spun, arăt dacă vorbim de sală sau ceea ce îi pun să citească. Nu îmi place să vorbesc singur, deși uneori probabil că dau o cu totul altă impresie, ci să existe mereu un dialog, pentru că asta mă ajută mult să îmi dau seama dacă s-a înțeles ceea ce am vrut să explic sau nu.

La master, în principiu, dau de citit și mă aștept să pornească studenții discuția, iar eu intervin pe parcurs pentru a-i ghida sau ajuta să contextualizeze informația și să o înțeleagă mai bine. Încerc, în plus, să le recomand tuturor să adapteze o parte din cercetarea de disertație pentru a o transforma în proiectul pentru curs, ceea ce ar trebui să îi ajute și la eficientizarea muncii lor și o gestionare mai bună a resurselor, și la o înțelegere mai mare a materiei și conceptelor, dar și la o lucrare finală mai bună, având în vedere că vor fi ghidați de mai mulți profesori, pe parcurs.

În sală, prefer să îi învăț anumite abordări și strategii de luptă sau de manipulare a adversarilor și a încheieturii decât tehnici punctuale pe care să le repete mecanic. Vorbesc destul de mult, cu lux de amănunte, pentru că așa am învățat și eu și mi se pare mult mai util, și trec pe la fiecare să mă asigur că se descurcă și a înțeles.

Super-puterea ta

Cred că sunt o “arătare exotică” peste tot pe unde mă duc. La școală pentru că nu sunt întru totul, sau nu chiar, de-al școlii, ceea ce am senzația că se vede sau se simte în discurs, uneori, față de ceilalți colegi

și colege care doar predau și fac cercetare, iar în sală, pentru că inevitabil aș vrea să vorbesc și despre asta, pentru că nu arăt deloc precum stereotipul “bătăușului” sau senseiului de arte marțiale. Și, din nou, pentru că nu am un discurs de sportiv. Sunt între două lumi, sau cel puțin între două lumi, și peste tot pe unde mă duc cred că se simte cum atârnă rămășițe din una, ambele sau mai multe, ridicând semne de întrebare.

Dar, între noi fie vorba, dacă ar fi să spun un lucru sincer și adevărat despre mine, este că mă văd de obicei într-un mod cum nu se poate mai greșit, așa că nu sunt o referință bună. Habar nu am de ce mă plac elevii sau studenții. Știu sigur că se întâmplă asta, pentru că din când în când până și eu mai văd semne, dar de fiecare dată, nu știu de ce, sunt luat prin surprindere.

Îmi vine să spun că nu încerc să mă fac plăcut atunci când predau, dar cred că aș minți. Însă scopul meu e să plec mulțumit din sală, și nu se întâmplă întotdeauna asta. Am avut, de exemplu, relativ recent, un curs care a fost un eșec total, din punctul meu de vedere, dintr-un cumul de factori pe care am încercat să îi controlez la început, dar nu am reușit, așa că, din păcate, studenții de acolo nu cred că mă văd cu ochi tocmai buni. Dacă aveam o super putere, o foloseam cu siguranță în anul acela.

O privire asupra școlii românești

Cred că singurul punct cu adevărat forte este că există. Altfel, aș mai putea spune că există mult potențial acolo, și multă dorință de schimbare, inclusiv în mediul ONG-urilor, unde sunt atât de multe inițiative bune încât mi-aș dori ca toate să aibă suficiente resurse pentru a se putea extinde la nivel național. Mai este bine, desigur, că există în multe instituții deschidere pentru astfel de colaborări, și că o permite și legislația. Însă structural, nu cred că sunt capabil să numesc acum puncte forte ale școlii românești. Pentru fiecare exemplu de « așa da » există cel puțin unul de « așa nu », și poveștile despre succesul învățământului nostru sunt de fapt clădite pe poveștile unor oameni cu voință de fier, dăruire, și multe alte calități pe care mi-aș dori și eu să le am.

Metehnele

Inegalitatea, întreținută de o tendință dăunătoare de competiție, cred că este principala meteahnă. Fac o paranteză, pentru că atunci când am intrat la SNSPA, în 2003, am prins un sistem similar cu cel din liceele actuale. Acum toată lumea bună se înghesuie în câteva școli de elită, pe orice cale posibilă, și decalajul dintre acestea și restul celor din țară se menține sau chiar crește pe parcursul anilor de școală.

Atunci, am fost împărțiți în grupe valorice. Erau parcă 9 grupe, în funcție de medie, și la prima vedere împărțirea era justificată. Primele două sau trei grupe erau ultra-competitive, cu olimpici și mulți elevi extraordinari, în timp ce la ultimele două sau trei se mai dormea la ore, profesorii vorbeau uneori singuri și timpul părea să treacă altfel. Fiind student la două facultăți jonglam între grupe, și mă duceam uneori la grupa 2, unde eram și atribuit, și în alte dăți la 7, 8 sau 9. Am nimerit de câteva ori și la grupa 1, unde mi s-a părut mai rău decât la 9, pentru că nu aveai loc să vorbești de câțiva studenți extrem de activi, pasionați și vocali, nu neapărat în ordinea asta. Evident că inegalitățile s-au menținut pe parcurs, și de abia în anii 3 și 4 când ne-am separat în funcție de domeniul de licență și ne-am împărțit în funcție de opționale am nimerit într-o atmosferă ceva mai normală.

La școală și liceu e și mai grav, pentru că lipsa unor rezultate bune vine de multe ori și din lipsa unor resurse de învățare (de la infrastructură școlară la resurse materiale, inclusiv familiare) și menținerea tuturor acelor elevi în același mediu nu poate duce la rezultate mai bune dacă nu se schimbă nimic la baza piramidei.

Cum ar putea fi reformat învățământul românesc

Sunt tentat să spun că ar trebui să umblăm puțin la inegalitățile și polarizarea din societate pentru a avea o bază mai bună de plecare, până să ajungem la învățământ. Pentru că reforme au tot fost, deși eu le numesc experimente, și am fost lovit din plin de ele. Cea mai păguboasă a fost, din punctul meu de vedere, introducerea testelor grilă la bacalaureat, inclusiv la materii unde această metodă de evaluare era complet nepotrivită.

Cred însă că putem gândi o reformă care să pună accentul pe un soi de învățare continuă și pe o dezvoltare a cunoștințelor despre lume a elevilor, în cele 12 clase, înlocuind eforturile concentrate exclusiv pe cele câteva materii de bac sau de capacitate considerate importante, în detrimentul tuturor celorlalte. Cu mai multă atenție inclusiv la sport și la alte materii, pentru care trebuie investiții în infrastructură și cu o dotare mai bună a instituțiilor de învățământ. O reformă care să ducă și la actualizarea conținutului materiilor, la biblioteci mai bune și la multe alte lucruri care sper să se întâmple de ani de zile și tot nu se întâmplă.

Nu cred în discursul care ne vine din SUA, însă, într-un învățământ care să creeze forță de muncă. Nu ne-am dezvoltat în același context, și cred sau sper că suntem în continuare în altă paradigmă. Da, avem nevoie și de sudori, și de meșteșugari. Da, cred că astfel de meserii ar trebui valorizate, și nu privite de sus, și că e nevoie de puțin efort în societate pentru a le crește prestigiul. Cred chiar că un măcelar trebuie tratat la fel ca un specialist PPC sau business analyst, și că uneori e sau ar trebui să existe o rușine mai mare asociată cu exemplele din urmă. A scris destul pe tema asta David Graeber în Bullshit Jobs și nu vreau să insist aici.

Învățământul, în opinia mea, ar trebui să creeze oameni. Nu lucrători comerciali. Nu angajați la corporație. Oameni, funcționali în (orice) societate și mai ales în orice comunitate. Oameni cu bun simț, care pot înțelege lumea și locul în care se află, direcția în care se îndreaptă, motivațiile care îi mână pe cei apropiați și multe altele care nu se învață suficient de bine în școală. Și noi mai avem mult până acolo.

Într-un fel, cred că sunt un om foarte norocos. Familia, educația primită de timpuriu, experiențele de viață și alegerile educaționale și profesionale făcute până acum cred că m-au transformat, ușor ușor, într-o persoană destul de echilibrată din foarte multe puncte de vedere. A durat însă vreo 36 de ani până să ajung aici, și procesul e departe de a se fi încheiat. Dar mă lovesc în continuare de persoane educate, chiar foarte educate, și nu numai în țară, ci inclusiv în instituții prestigioase din afară, care nu au avut norocul să atingă același echilibru, și cărora le lipsește tocmai acest bun simț practic. L-aș defini ca un soi de conștientizare a situațiilor și contextului oricărei interacțiuni. Mai pe românește, s-ar traduce în multe lucruri : în capacitatea de a ști când e bine să vorbești și când e bine să taci, de a recunoaște când ai greșit și de a acționa în consecință, de a căpăta un simț al ridicolului, dar și un simț al umorului, de a ști când să apreciezi un gest și când să faci un gest care denotă aprecierea.

Scopul sistemului educațional cred cu tărie că ar trebui să fie o societate mai bună. Și acest bun simț e absolut necesar pentru asta.

Din pandemie

Sper, dar nu sunt sigur că toată lumea (care contează) vede lucrurile la fel, că digitalizarea și-a arătat limitele, mai ales într-o societate ca a noastră, cu inegalități profunde care se văd încă din modul în care este organizat învățământul. Vorbesc mai degrabă din perspectiva de tată aici, pentru că am un copil care a început clasa 0 în plină pandemie, și fără bunici alături care să îi susțină efortul de învățare și care să îi poată fi alături, anul acesta ar fi fost un dezastru complet. Mulți colegi de-ai lui de clasă au făcut școala online singuri, pentru că părinții nu lucrau de acasă și nu aveau cu cine să îi lase. De unde competențe digitale, de unde capacitate de înțelegere la o vârstă atât de fragedă ? De unde acces la tehnologie suficient de bună ? Nu mai vorbesc de modul în care sunt structurate activitățile la nivelul acela, pentru că a fost un an în care am impresia că au fost, de fapt, părinții la școală și nu copiii.

Strict din punctul meu de vedere, la master a fost mult mai bine decât mă așteptam. Am avut prezență, interacțiuni foarte bune, mai mulți studenți și din zone geografice diferite, însă a fost extrem de obositor, și au resimțit același lucru și colegii mei. Principala schimbare a fost că universitatea a devenit mai accesibilă de la distanță, însă pandemia și lockdownul au cam nimicit orice posibilitate serioasă de cercetare de teren. Da, se poate și online, dar nu e același lucru. Nu fără corp, apropiere, emoții, și multe alte aspecte care s-au pierdut.

Dacă încerc să privesc mai din avion învățământul românesc, cred că în acest an decalajul dintre copiii provenind din familii cu resurse (de bani, de timp, de cunoaștere) și ceilalți a devenit mult mai mare. Și având în vedere că cele două categorii sunt dezechilibrate numeric, vom resimți aceste efecte mulți ani de acum încolo.

Toată lipsa de predictibilitate și de transparență care a afectat ultimul an a lovit cu siguranță și în profesori. Competențele digitale sunt aproape inexistente în România, față de cele mai multe țări din Uniunea Europeană. Iar predatul online nu e la fel ca predatul offline. Nu merge doar cu ppt-uri, nu merge fără interacțiuni structurate altfel decât cele din mediul offline, și în unele domenii nu merge aproape deloc. Sunt totuși și instituții de învățământ în care se învață meserii, arte, în care nu știu cum s-a făcut, și dacă s-a făcut tranziția.

Posibile scenarii mai departe

Împinși de Uniunea Europeană și digitalizarea cerută în PNRR, sper că vom încerca să reducem puțin decalajele interne dar și pe cel dintre România și celelalte state, printr-o abordare ceva mai inteligentă. Scenariul ideal ar fi de fapt o reformă care să elimine, printre altele, competiția de acum din învățământ care duce la eforturi supranaturale din partea părinților pentru a-și muta domiciliul acolo unde sunt școlile bune și nu face decât să întărească o anumită segregare care nu e deloc benefică pe termen lung.

Scenariul cel mai predictibil este însă, din păcate, tot unul cu învățământ subfinanțat în care ne dăm mari când ajunge celebru câte un elev olimpic și ne revoltăm când apar topurile globale ale universităților și rezultatele la testele PISA.

Generațiile viitoare

În mod paradoxal, cred că vor fi și mai ușor și mai dificil de influențat în același timp. Dacă mă gândesc la cum era școala « pe vremea mea », era destul de ușor pentru majoritatea profesorilor să adopte un discurs standard, mecanic, pe care să îl repete cu toți elevii. Mai ales în primii 12 ani, deși am avut cazuri similare și la facultate. Accesul la informație era însă mult mai restrâns pe vremea aceea. Acum orice elev poate verifica orice informație pe mobil, aproape instantaneu, afla lucruri noi și găsi inclusiv discursuri alternative. Profesorii sunt din ce în ce mai nevoiți să se adapteze la aceste schimbări și să fie mult mai atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Mi se pare esențial să le lase loc elevilor și studenților să crească și să se dezvolte, să se îngrijească de apariția acelor « soft skills » atât de necesare în viață, și să îi ajute să învețe și să înțeleagă mai mult decât să îi pună să o facă.

Din păcate aud de la din ce în ce mai multă lume că în facultate, de exemplu, studenții nu mai sunt fie dispuși, fie capabili să citească texte academice mai lungi și dense. Îmi aduc aminte că și eu m-am lovit de asta, și mi s-au părut și mie multe texte dificil de ‘digerat’ când eram student, însă mă lupt cu tendința de simplificare a conținutului, cu tentația de a face powerpointuri și de a da de citit articole din presă în locul unor texte ceva mai respectabile. Sigur că nu e o rețetă universală, însă nu trebuie să plecăm de la premisa că oamenii s-au schimbat, că nu se mai poate x sau y, ci să ne fixăm niște obiective pe care să încercăm totuși să le atingem. Lecturarea unui text academic, pentru mine, este unul dintre acestea, însă dincolo de mijloacele pe care le folosesc, mă declar mulțumit dacă la finalul semestrului studenții pleacă « acasă » având o înțelegere mai bună a lumii, societății, sau chiar a experiențelor proprii, și o lentilă suplimentară prin intermediul căreia se pot uita la acestea.