Artiștii din sfera dansului românesc au început de ceva vreme să exploreze, să caute locuri unde se pot exprima liber. Unde creează spectacole performante, întocmai cum își doresc. Din fericire, unora le mai deschid porțile și teatrele de stat, care s-au mai scuturat pe alocuri de clișee și stiluri vechi. Pentru alții, rămân doar spațiile independente și atunci trebuie să facă eforturi să îmbine creativitatea cu aspectele birocratice și alte ”roluri” administrative, care nu au legătură cu arta.
Andrea Gavriliu are privilegiul de a monta atât în teatre de stat, cât și în zona independentă.
"E greu să găsești oameni care să te ajute, să îți mai preia din greutățile de pe umeri pentru ca tu, artist ce ești, să-ți poți vedea de arta ta. Mie mi s-a făcut loc, în mare parte, în sectorul de stat, dar am multe experiențe și în cel independent. Deocamdată, mi se pare o schizofrenie necesară pentru că am ales să joc cărțile care mi se dau".
Andrea Gavriliu este coregraf, performer și dans actriță, angajată a Teatrului Național Cluj-Napoca. Povestește în continuare despre prima ei întâlnire cu dansul și despre primele sale „coregrafii” care s-au creat pe șlagăre internaționale de succes precum „Be My Lover” și „Cotton Eye Joe”. După un ocoliș prin dansul clasic și actorie, Andrea a înțeles că iubirea ei pentru coregrafie și exprimare prin intermediul corpului nu sunt doar mofturi.
În urmă cu 9 ani a cotit înspre dans contemporan, mergând la un masterat în coregrafie la UNATC. Pe parcursul acestuia, a realizat ”Zic Zac”, un spectacol complex de teatru-dans prin care și-a demonstrat că atracția sa pentru dans, încă de copilă, fusese ceva real. Și adevărata sa vocație. De atunci și până azi, cu mintea și rigoarea unei perfecționiste, a lucrat la 50 de spectacole, dintre care 17 sunt creații proprii.
Din biografie
Mă trag din orașul Sfântu Gheorghe și primul contact cu dansul l-am avut la vârsta de 8 ani, când am început să urmez, din proprie inițiativă, cursuri de balet. M-am îndrăgostit instant de mișcare și am continuat până la 14 ani, când am realizat că nu-mi doresc și nici nu aș fi potrivită pentru dansul clasic. A mai contribuit și sugestia mamei de „a pune burta pe carte” (și bine a făcut), deci nu am mers mai departe la liceul de coregrafie. Cu toate astea, m-am aruncat cu bucurie în trupa de teatru a liceului, cu gândul că, prin teatru, voi avea șansa să și dansez (necesitate care a continuat să mă bântuie).
„Virusată” de-a binelea de mediul teatral, am decis să urmez actoria la Cluj. Zis și făcut. Așa au urmat patru ani în care am muncit ca să mă fac actor, deși prin mișcare întotdeauna mă exprimam cu mai multă încredere, doar că îmi reprimam această pornire pentru că... hei! ...dacă am pornit pe drumul acesta, nu aveam cum s-o mai dau la întors. Așa că am rămas în trenul ăsta și după facultate, când m-am angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Acolo „mi-am făcut mâna” timp de vreo patru ani și, tot acolo, m-am pus în situația de a realiza coregrafia sau mișcarea scenică la diferite producții în care și jucam.
Astfel, începea să îmi devină din ce în ce mai clar faptul că mă simt mult mai în elementul meu atunci când mă exprim prin intermediul corpului. Așa m-am decis să risc și să îmi încerc norocul în domeniul coregrafiei, dând admiterea la masteratul de la UNATC. Am făcut această cotitură la 26 de ani, lucru care nu a fost tocmai ușor. Pe parcursul masteratului am realizat „Zic Zac”, prin care mi-am demonstrat că atracția mea din fragedă pruncie pentru dans nu a fost un simplu moft. De atunci merg pe calea asta și – cu riscul de a îmbrățișa clișeul – nu mă văd făcând altceva.
Amintiri din prima întâlnire cu dansul
Așa cum povesteam, m-am „contaminat” cu dansul la 8 ani și mi-a plăcut instantaneu, mai ales că am fost lăudată încă de la primul curs de balet pentru faptul că putea să fac „inelul”. (Cunoscut și sub numele „coșulețul”, este acea mișcare prin care îți atingi creștetul capului cu degetele de la picioare.) Iar atunci când, la al doilea sau al treilea curs, am reușit să fac și sfoara, am zis: „Gata! Asta e!” Și așa reușeam să iau mereu 10 la gimnastică. Dincolo de autoironie, îmi amintesc clar că „îl aveam pe dracu' în mine” de mică, mai ales când ascultam muzică. Nu ratam nici o ocazie să „mă dau în stambă”, eram inclusiv responsabilă cu dansul pentru serbarea de sfârșit de an școlar.
Cele dintâi coregrafii ale tale
Primele mele „coregrafii” au fost pe „Be My Lover” și pe „Cotton Eye Joe”. Cu toate că, iată, am avut toate datele de la bun început să fac meseria asta, „declicul” a survenit mult mai târziu. Nici nu l-aș numi „declic”. Declicul presupune o decizie bruscă, pe când, în cazul meu, declicul acesta a durat ani și s-a manifestat prin frământări destul de intense. Apogeul frământării a avut loc prin 2010, atunci când teatrul din Piatra Neamț a intrat în renovare și am reușit să cobor din tren ca să mă uit puțin în jur și să îmi dau seama că nu mă aflu în stația tocmai potrivită mie.
Ce spectacole vedeai
Perioada liceului, atunci când făceam parte din trupa de teatru a școlii, a coincis cu o perioadă propice pentru teatrele din Sfântu Gheorghe. La Teatrul „Andrei Mureșanu”, Radu Afrim își monta primele „boom-uri” teatrale: „Alge” („Casa Bernardei Alba”) și „Trei surori”. Devenisem fan, le-am văzut de foarte multe ori. La teatrul maghiar, de asemenea, vedeam spectacole de calitate. De ce m-a „mesmerizat” Afrim și nu alții înaintea lui? Pe-atunci nu îmi dădeam seama, dar rezonam foarte mult cu estetica lui. Avea muzică foarte cool în spectacolele lui, mișcare, umor, atmosferă emoționantă. În aceeași perioadă, festivalul de teatru „Atelier” aducea spectacole de-afară și vedeam TOT.
Dezvoltarea artistică
Pentru că sunt fiică de contabil și pentru că meseria mea implică număratul (până la 8, de obicei), de la „Zic Zac” încoace am lucrat la vreo 50 de spectacole. Dintre acestea, vreo 17 sunt creații proprii. Celelalte sunt colaborări cu regizori de la care am învățat enorm, și bune și rele. În plus, predau de ceva ani „Educația expresiei corporale” la Facultatea de Teatru din Cluj, susțin și particip la workshop-uri și, foarte curând, ar trebui să îmi termin teza de doctorat în Artele Spectacolului.
Am muncit asiduu și fac asta în continuare. Am tot felul de ambiții, de frustrări, încerc să mă expun la forme cât mai variate de artă performativă, sunt deschisă la orice, atâta timp cât se ridică la un anumit standard. Schimbarea, cred, ar fi aceea că am căpătat ceva mai multă încredere în capacitățile mele, îmi sunt recunoscătoare că am reușit să îmi câștig existența din dans și teatru (deși încă sunt departe de stabilitatea financiară).
Greutăți și prejudecăți în meseria ta
În primul rând, genul spectacolului: teatru fizic, sau teatru-dans, sau teatru coregrafic. Indiferent de titulatură (care, oricum, este subiectul multor dezbateri, inclusiv a tezei mele de doctorat), tot ce implică o pondere mai mare de limbaj coregrafic este, încă, mai greu de digerat pentru publicul din România. În București, practica dansului având o tradiție, acest gen de producții sunt mult mai apreciate. Problema este că, în provincie, există doar teatre cu un tip de repertoriu „tradițional”. Prin urmare, când montez un spectacol în provincie, chiar dacă procesul de lucru a fost minunat și premiera este un „triumf”, publicul se epuizează destul de rapid de la o reprezentație la alta. Oamenilor încă le este frică să se expună la titluri nefamiliare lor. Am auzit spectatori având tot soiul de remarce la ieșirea de la spectacole mele (sau chiar în timpul lor): „Și eu ce-i spun fiicei mele? Ce fel de spectacol a fost ăsta?”, „N-am înțeles povestea (am alergie deja la acest cuvânt), dar m-a bine-dispus.”
Sunt destul de fanatică în meseria mea și am neglijat câteva aspecte din viața mea „de amorul artei”. Nu este un regret (sper!), doar că mă mai cuprinde și pe mine, uneori, acest sentiment al zădărniciei. Investesc foarte mult efort și energie în spectacole, iar unele „se curăță” fără măcar să fi văzut „lumina” unui festival. Știu că nu sunt singura în această situație, așa este „sistemul”. În rest, am momente când încep să zic „5, 6, 7, 8!” și mă simt ca Sisif când își vede stânca cea, din nou, la poalele muntelui. ...și îmi vine să râd. ...și chiar râd.
Spectacol ”Singur printre mârlani”, Foto Nicu Cherciu
Învățăturile dansului
Am învățat să observ și să apreciez mișcarea în toate formele ei. Faptul că aprofundez latura sa analitică prin doctoratul la care lucrez în prezent, m-a făcut să îmi lărgesc perspectiva asupra dansului prin prisma atât a creatorului, cât și prin cea performerului și a spectatorului. Îmi place să merg la workshopuri „pe-afară” ca să văd pe unde mă situez ca și performer, atât din punct de vedere tehnic, cât și ca direcție estetică. Uneori mă demoralizez când trag concluzia că am mari lacune, dar asta mă face să empatizez mai mult cu cei care participă la workshop-urile mele. De asemenea, atunci când lucrez cu performeri (de cele mai multe ori actori) știu foarte bine ce înseamnă să fii în pielea lor, deci nu mă pot duce cu zăhărelu' așa ușor. Sunt momente în care instrumentul meu principal, corpul, e în stare de mai puțin decât mi-aș dori, sau urlă la mine să am mai multă grijă de el.
Am învățat de la alții să fiu speriată de ideea de a ajunge la o vârstă la care să se acumuleze prea multe neajunsuri, care să aibă potențialul de a declanșa un comportament aiurea cu cei din jur, mai ales cu „tinerele speranțe”. Sper să îmi pot conserva răbdarea de a face lucrurile „brici” și curiozitatea de a încerca lucruri noi. În rest, am învățat să număr până 8 fără să mai trebuiască să număr.
Între artă și comercial
Nu pot să zic că am prea multe exemple de colaborări comerciale în palmares. Nu prea s-au lipit de mine ofertele de acest gen. N-aș putea să zic exact de ce. Am făcut vreo două reclame pe vremea când încă mai mergeam la castinguri, ca și actor. Nu mă descurcam prea bine. Experiența cea mai recentă este un spot pentru BCR (George) în care dansez împreună cu Kuka. Am o relație specială cu acest robot industrial de la primul nostru contact, atunci când am realizat performance-ul „Who Am I? – A Human-Robot Experience” la H3 Garden (în parteneriat cu Arrogant Films și Teatrul Odeon). Am tras vreo 40 de duble (de fiecare dată cu același entuziasm) pe parcursul a 6 ore și mi-a luat vreo 3 zile să mă refac după „pas de deux-ul” cu acest partener... dur. Mi-a plăcut.
Altfel, sunt deschisă la orice, atâta timp cât este la un anumit standard. Nu mă deranjează „să mă rup”, atâta timp cât merită. În schimb, am o problemă atunci când sunt pusă în situații în care mă simt ridicol, sau sunt „de formă”, sau sunt exploatată. Cu riscul de a părea arogantă, mi-aș dori ca cei care sună să-mi propună o colaborare pe „2 lei și-un brânci”, care nici nu prea are legătură cu meseria mea, să dea măcar un google scurt înainte. Asta dovedește prăpastia care zace între artă și comercial.
Din pandemie
Lucrurile începuseră să devină șubrede încă dinaintea pandemiei pentru că teatrelor li s-au redus drastic bugetele. Prin urmare, deja începusem să am proiecte care s-au anulat sau amânat. M-a zguduit toată povestea, în special partea cu cele 2 luni de stat în casă, în condițiile în care aveam un ritm alert de viață. Eu duc, de ani buni, o existență nomadă, migrez dintr-un teatru în altul, dintr-un oraș în altul. Eu nu am mai stat 2 luni legate în același oraș de nici nu mai știu când. Pe de altă parte, mi-am zis, ca mai toată lumea: „Iată o oportunitate să fac toate lucrurile pe care le amân de atâta vreme!” În prima lună, proaspăt proprietară de garsonieră fiind, mi-am dedicat tot timpul pentru amenajarea acesteia, lucru pe care nu l-aș fi finalizat nici până-n ziua de azi dacă nu dădea boala-n noi. Apoi, am tras tare să scriu la doctorat, să citesc romane de mare întindere, pe care, altfel, le-aș mai fi amânat mult și bine. Filmele, muzica și spectacolele nu se pun pentru că asta consum, oricum, dintotdeauna. Mi-am continuat antrenamentele fizice în casă și mi-am pus la cale proiecte pe care, de îndată ce ne-au dat voie să ieșim afară, m-am și aruncat cu poftă să le pun în practică.
Un sumar al proiectelor din criză
Exceptând „Who Am I? – A Human-Robot Experience”, despre care am amintit mai devreme, nu am mai dansat nimic de 1 an și 2 luni. Cu toate acestea, ca niciodată, am realizat doar spectacole din ipostaza de creator (concept și coregrafie). În ordine cronologică, începând cu luna mai 2020, am făcut așa: „Outfitul șearpelui” de Marius Aldea la Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, „M de la Murphy” la Teatrul Național București (în cadrul proiectului „9G la TNB”), „Pam param” la „M-Studio” Sfântu Gheorghe și, „Chiritza în carantină” după Matei Millo în cârdășie cu Ada Milea la Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Ultima mea pățanie este tot la Craiova și se numește „Viva la vulva!”, pe poeziile aceluiași Marius Aldea.
Spectacol ”Viva la vulva!”, Foto: Albert Dobrin
În afară de „Chirița”, până acum, toate s-au jucat și live, cu public, presărate în scurtele momente în care se mai deschideau teatrele. În mediul online s-au difuzat mai multe spectacole, atât de-ale mele, cât și la care am realizat doar mișcarea scenică, în colaborare cu un regizor. Cu studenții mei de la Cluj am avut doar 2 întâlniri fizice de la începutul anului universitar și până acum, în rest, ne-am împiedicat de mobilă făcând cursurile pe Zoom. Am reușit să susțin mai multe ateliere „Corpul creativ” la „Linotip – Centru Independent Coregrafic”, dar cu mască și fiecare în pătrățica lui (la propriu). Am o „Cântăreața cheală” restantă la „unteatru” pe care sper s-o pot duce curând la bun-sfârșit, până nu uităm de tot ce am lucrat deja. În rest, în ceea ce privește viitoare proiecte, perspectivele sunt încă încețoșate.
O privire asupra teatrului-dans românesc
Cred că sfera dansului românesc (în toate formele ei) se afla într-un urcuș lent, dar sigur. Există mulți coregrafi care au prins curaj și fac lucruri performante, își găsesc spații ca să se poată exprima întocmai cum își doresc. Aceștia fac eforturi mari de a îmbina creativitatea cu aspectele birocratice, ceea ce mi se pare înfricoșător pe alocuri. E greu să găsești oameni care să te ajute, să îți mai preia din greutățile de pe umeri pentru ca tu, artist ce ești, să-ți poți vedea de arta ta. Mie mi s-a făcut loc, în mare parte, în sectorul de stat, dar am multe experiențe și în cel independent. Deocamdată, mi se pare o schizofrenie necesară pentru că am ales să joc cărțile care mi se dau. Azi montez într-un teatru în care zeci de oameni mișună în jurul meu ca să își îndeplinească diversele funcții, mâine dau cu mopul, îmi montez decorul și joc pe încasări.
Schimbări în zona artei dansului
Recunosc că mi-ar plăcea ca marile companii din Europa (și nu numai) să continue să își pună la dispoziție producțiile online (contra cost, evident). Am reușit să văd, astfel, spectacole la care nu aș fi avut posibilitatea să am acces. Am început să mă gândesc și la ideea de a încerca să fac un film de dans, dar sunt conștientă că este un domeniu total diferit față de cel în care mă scald. Rămâne un plan la care mai rumeg. În rest, nu mai găsesc nimic „pandemic” care să merite să supraviețuiască.
Artist în România acum
Pentru mine, a însemnat dovada zădărniciei meseriei mele pentru lume, în general. Dincolo de acest aspect fatalist, recunosc că a fost prima oară când m-am simțit, cumva, inutilă. Am conștientizat că nu pot oferi decât o alinare temporară prin arta mea celor care își permit asemenea alinări. În schimb, această artă a mea, în mediul online, m-a cam îngrijorat. Artiștii români din sfera artei performative nu prea sunt pregătiți să își transforme munca pentru a putea fi vizionată „pe sticlă”. Multe spectacole bune au riscat să pară mult mai puțin bune din cauza calității înregistrărilor, a montajului. Asta i-a determinat pe mulți să-și depășească atribuțiile de creatori și să înceapă să exploreze și această latură. Problema este că oamenii s-au săturat de spectacole online. Cât am stat acasă, ne-am bucurat să vizionăm producții pe care, în mod normal, nu am fi avut posibilitatea să le vedem. Dar arta performativă, prin definiție, presupune „aici și acum”. Din momentul în care se pune pe suport video, înseamnă altceva.
Pe latură financiară a lucrurilor, fiind angajată a Teatrului Național Cluj-Napoca, am un salariu care mă scutește de posibile psihoze (cel de facultate nu se pune că-s la plata cu ora). Sectorul independent a avut și are cel mai mult de suferit. Tinerii au preferat să nu lucreze sau să lucreze pe gratis pentru a nu pierde indemnizația de la stat. Să te întrebi dacă e mai bine să te deprofesionalizezi decât să rabzi de foame e foarte grav.
Spectacol ”Pam param”, Foto: Barabas Zsolt
Provocări, dezamăgiri și revolte
Inițial, m-a provocat ideea de a face spectacole coregrafice care să nu implice contactul fizic. Acum, deja mă sâcâie această restricție. Simt că nu știu ce să mai inventez ca să ocolesc ceva atât de firesc precum atingerea.
Primele workshop-uri de la Linotip, în pătrățele, m-au stimulat să îmi adaptez munca, însă, acum, mi-e foarte dor de exercițiile în 2, în 3, în 15.
Adaptarea unor spectacole în aer liber a fost de-a dreptul exasperantă.
Nu știu cum ar fi trebuit să se întâmple lucrurile ca să fie mai bine. Încă nu s-a terminat.
Solidaritatea breslei
Am simțit încredere și o energie foarte bună din partea artiștilor independenți care au făcut parte din componența spectacolului „M de la Murphy” („9G la TNB”). Au muncit pe gratis și altceva nu știu ce aș mai putea să adaug. Cei de la „Linotip” mi-au oferit oportunitatea de a mă mișca în spațiul lor minunat alături de alți dornici de dans. Teatrele în care am lucrat de un an încoace au făcut tot ce le-a stat în puteri să îmi creeze condiții decente de lucru.
Ritualuri și rutine pentru inspirație
Nu cred că mi-am dezvoltat ritualuri sau rutine diferite față de ce obișnuiam deja să fac. Poate că am făcut mai multe video-uri pentru colecția mea de „Experimente casnice dansante”. Este un folder pe desktop-ul meu cu filmări făcute cu telefonul. Majoritatea sunt făcute acasă, altele prin spații din diferite teatre din țară. Am început în urmă cu vreo 3 ani să mă filmez improvizând pe diferite muzici. Le pun în folder pe cele pe care le consider relevante. Am în jur de 50 până acum. Nu am un plan concret cu ele, poate doar o să le vizionez la bătrânețe și-o să mă critic.
Este clar că, în ultimul an, am lucrat sub umbrela unei doze mai mari de apreciere, ca atunci când ești pus la dietă și, în sfârșit, ți se permite să mănânci o prăjitură. O savurezi cu conștiința că s-ar putea să ți se interzică din nou.
Inovația în arta de pandemie
Primul spectacol după „lockdown”, „Outfitul șearpelui”, a fost cu live streaming. Am făcut până și regia de montaj în timp real, la premieră. Unii au zis că l-au văzut așa și că li s-a părut OK. Însă, cei care l-au văzut, mai târziu, live, „aici și acum”, au spus că nu se compară cu versiunea de „pe sticlă”. Și cu asta, cred că am zis tot.
Ce iei cu tine mai departe
Voi încerca să nu uit acest tip de apreciere față de simplul fapt că lucrez. Mă simt foarte norocoasă că mi s-a dat de lucru în circumstanțele astea. E clar că după ce trece pandemia, viitoarele mele spectacole vor include ceva mai mult contact fizic între performeri. Ideea cu filmul de dans rămâne valabilă.