În călătoria ei spre redescoperirea bucuriei de creație, Elena Morar a fost într-o trupă de teatru adolescent, a terminat UNATC-ul la secția de regie și s-a apropiat de operă în instituții precum ONB, Opera Comică sau Opera din Lyon, toate dovedindu-se a fi etape importante în formarea artistului de astăzi. Contactul cu arta s-a întâmplat chiar înainte de a exista în carne și oase pe această lume, după cum spune legenda din familie, iar de atunci și până acum a tot căutat metode prin care să exprime artistic lumea în care trăiește, fie ea bună sau rea. Este și cazul noului ei spectacol, Bildungswoman care vorbește despre mecanisme feminine de adaptare și devenirea feminine, după cum ne lasă să intuim chiar titlul.
Cunoașterea practică, trăită de mamele și bunicile noastre, traumele trecute de la o generație la alta, dinamica de dependență-atracție-respingere între femei sunt peste tot în jurul nostru. Ne-am dori să ridicăm și problema dependenței emoționale față de cei care ne formează; dependența emoțională, la fel de intensă și problematică precum cea fizică, e explorată în spectacolul nostru, spune Elena
Bildungswoman poate fi văzut în premieră în cadrul festivalului Caleido 2021, care a propus participanților să exploreze tema societății. În întâmpinarea festivalului am întrebat mai mulți artiști cum se raportează ei la această temă și ce așteptări au de la această ediție a festivalului.
Întâlnirea cu arta
Conform legendei familiale - spusă expansiv de mama mea de fiecare dată când are ocazia - tehnic, prima mea întâlnire cu arta a avut loc atunci când ea, însărcinată cu mine în ultimele luni, a fost la operă, la Aida, și pare-se, mi-am manifestat foarte activ entuziasmul, lovind cu picioarele în timpul spectacolului. Dacă m-ai întreba pe mine, eu îmi exprimam probabil doar faptul că încă de pe atunci, îmi displăcea Aida. Dar nu te poți pune cu legendele din familie.
Altfel, au avut loc multe mici succesive întâlniri cu arta, până când a ajuns să facă parte din viața mea profesională - de la prima piesă de teatru scrisă despre copaci și reciclare în clasa a treia (unde mi-am chinuit colegii de clasă să joace), la primul musical unde am plâns de emoție și am cerut autografe artiștilor (deși acum îmi dau seama cât de discutabil era, calitativ, acel show), de la spectacole după Eugen Ionescu sau Sofocle (ha!) încropite naiv de trupa de amatori din liceu, la albumele de artă răsfoite în zile cu ploaie, când chiulind de la liceu mă adăposteam la Institutul Francez (da, eram genul acela dork-y), la multe revelații la Cinematecă (și la fel de multe power naps pe Tarkovski, niciodată la Fellini), la setea de orice concert live nimeream în anii 2000 în micul-mare București. Cred că liceu e cuvântul cheie. Mi-ar plăcea să spun că a existat un declic. Nu. A existat o apropiere lentă, tenace și în general bucuroasă. În care mi-am dat seama că orice aș face, voi căuta să exprim, simplu spus, lumea mea interioară bună-rea cum e ea, și modul în care cunosc, observ și judec lumea care mă înconjoară.
Cele mai importante etape de formare ca artist
După etapa oarecum idilică de teatru de liceeni, a urmat “hardcoreala” patriarhală și castratoare de la UNATC, secția regie. Acolo, cu o mână mi s-a dat, cu alta mi s-a luat. Mi s-a dat mult knowledge și ocazii de împrietenire și colaborare reală cu colegi cu care sunt și acum pe aceeași lungime de undă. Mi s-a luat libertatea, cuvântul și posibilitatea de a căuta. Am învățat meserie cât am putut, dar mi-am pus deseori dorința de explorare între paranteze și m-am îndoit cam la fel de mult pe cât m-am bucurat.
O altă etapă formatoare consider că a fost apropierea de operă, o nișă pe cât de elitist percepută și prăfuit executată la noi, pe atât de deschisă experimentului și efervescentă în alte părți. Anii petrecuți ca regizor tehnic al ONB, apoi al Operei Comice, și apoi la Opera din Lyon, au fost cu dublu tăiș - o stabilitate de ucenicie prelungită, care mi-a adus contacte și oportunități certe și uneori nesperate, dar, pe de altă parte, o limitare a energiei depuse pentru proiectele personale. Am învățat să coordonez eficient și dedicat, de la A la Z viziunea altuia și am devenit un real team-player, cu discurs zilnic adaptat atât dirijorilor cât și mașiniștilor. În paralel, am lucrat la spectacolele mele, în regim cel mai adesea independent, atunci când o temă sau un subiect m-a interesat realmente.
Credit foto: Sorin Florea
Cred că cea mai recentă etapă de formare a fost, în ultimii ani, ruperea progresivă de acest dayjob, împreună cu redescoperirea treptată a bucuriei de creație și de a putea evolua în direcții diferite (dramaturgie, videopoezie, colaborare directă cu dramaturgi români) fără plasă de siguranță, dar cu mult mai multă miză personală. Am simțit mulți ani lipsa unui mentorat, unui ghidaj profesional (și o simt și acum întrucât sunt încă inaptă de a mă auto-promova agresiv - așa cum pare-se e necesar în zilele noastre). Cu toate acestea, întâlniri profesionale superbenefice cu colege/i scenografi, actrițe, performerițe, video-artists, încep să contureze ușor ușor un spirit de suroritate și de interdependență - în care creștem împreună în loc să așteptăm pe alții să ne crească. Și asta mi se pare neprețuit - mai ales în prezentul context pandemic. E ceea ce am încercat să facem la Bildungswoman - o cvasi-all female team.
Credit foto echipa
E greu și debusolant uneori să navighezi prin ultraindividualismul și polarizarea extremă estetic vs. social din bisericuțele teatrale de la noi, mai ales având în vedere invizibilizarea sectorului independent de către policy-makers. Cine nu e angajat sau hiperproductiv este împins spre o zonă de precaritate, în special de când cu pandemia, care îi poate afecta alegerile artistice. Reziliența e o etapă prin care am trecut și trec și sper să prind un nivel următor, în care să ne putem forma families of choice în jurul cărora să gravităm artistic. Altfel e Sisif 3.0.
Nu în ultimul rând, o etapă constantă, continuă în formarea mea o au input-urile din zona extra-teatrală. Nu am reușit niciodată să înțeleg cum cineva care activează într-o zonă artistică poate fi imun la alte domenii complementare - muzică (și nu doar “muzica cultă”), cinema, artă contemporană - și la teorii științifice, antropologie, neuroștiințe.
Ce înseamnă societatea în 2021 pentru tine
Incertitudine financiară, fake news, sfârșitul antropocenului, tehnologii ale sinelui, gândire post-umanistă, redefinirea solitudinii vs singurătate, mutații ale virtualului, opresiune sistemică (văzută ca survival of the fittest), împuternicirea unor categorii marginalizate, speranță și întoarcere spre natură, sustenabilitate vs optimizare continuă, toate acestea sunt procese și teme puternice, împreună cu polarizarea și pericolul radicalizării sociale. Sunt lucruri despre care nu doar dezbatem informal sau organizat de dragul schimbului de idei. Ele ne afectează concret, la orice pas, chiar și dacă nu ar fi avut loc o pandemie, dar cu atât mai mult cu cât aceasta a accelerat anumite tendințe deja prefigurate și în loc să funcționeze ca nivelator uman, a adâncit și mai mult inegalitățile sociale.
Proliferarea dementă a gig economy, Glovo-izarea majorității serviciilor duce și la un alt mod de a relaționa al oamenilor cu produsele culturale. Fie că vor escapism (nu întotdeauna ieftin) de alinare a temerilor, fie că vor o problematizare care să oglindească propriile lor viziuni, mi se par din ce în ce mai importante întrebări ca - De ce? Cui? Pentru ce? De ce așa? - atunci când mă gândesc la publicul anului 2021. O societate unde introspecția este un lux notificat de un app și unde anxietatea generală poate fi declanșată în orice moment. Nu cred că are nimeni reculul necesar pentru a defini în vreun fel societatea în care trăiește. Dar a fi parte din aceste interesting times, în a treia mea decadă de viață, este o oportunitate nu doar să observ imparțial ci să încerc să mă implic cât pot și să ascult vocile (și să o alătur și pe a mea) celor care susțin cauze în care cred, prin artă.
Sursele de inspirație
După mulți ani, în care nu am mai putut să mă apropii de ficțiune, pur și simplu am reînceput să citesc literatură. Nu multă, nu cu aviditate adolescentină, nici ca să-mi distrag atenția de la altceva - dar cărți precum Girl, Woman, Other de Bernardine Evaristo sau Trei Femei a Lisei Taddeo (docu-ficțiune) m-au condus spre realizarea că încă nu totul a fost spus și că nu există artă mare și artă minoră, ci diverse voci care se vor auzite, citite, procesate, care inspiră la rândul lor creația altora. A fost o realizare plină de speranță.
Foto credit echipa
Evident că am apelat și apelez în continuare la toată panoplia de mecanisme de coping și generatori de endorfine, ca noi toți - nu mi-e rușine să accept în viața mea și yoga și plantele și sportul și terapia și gătitul și alcoolul moderat și orice alt mecanism liniștitor pe care îl am la dispoziție.
Cu toate acestea, faptul că atâția oameni nu depun armele și se luptă în continuare (precum femeile din Polonia pentru drepturi reproductive, precum comunitatea LGBT de pretutindeni cu invizibilizarea, precum semenii noștri în vârstă cu boala și singurătatea) mă face să-mi văd micul struggle în perspectivă și să fiu
recunoscătoare de propriile mele privilegii. Și să îmi doresc doar mai multe rețele în care să ne punem aceste resurse - creative și nu numai - la comun și să vedem ce forme noi de relaționare pot genera.
Cum te apropii de un text
Citindu-l, recitindu-l, rererecitindu-l, dacă e un text deja scris și cu dramaturg inaccesibil. Trecându-l, simplu spus, printr-un filtru personal - ceva ce am făcut ultima oară pre-pandemie cu Venus In Fur, montat și jucat la unteatru, București. Un text foarte ofertant și cvasi-celebru scris de David Ives, dar care poate ușor să cadă în clișee reductive. L-am citit printr-un filtru explicit feminist și l-am ascultat prin vocea mea, apoi prin cea a actorilor.
Credit foto: Sorin Florea
Dacă dramaturgul/a sunt în viață și “la îndemână”, atunci un proces colaborativ mi se pare singura cale ok de lucru - un proces ne-ierarhic, în care dramaturgia se crează sau re-crează în timpul repetițiilor și textul își găsește vocea lui corală, ca să zic așa, prin experiența adăugată a mea, a actorilor și a tuturor celor implicați. Acesta e un proces pe care îl prefer de departe, și pe care oamenii îl percep ca fiind mult mai onest și mai personal. Un text bun poate certa, mângâia, seduce, răscoli sau revolta, dar mereu, mereu, pune întrebări și nu invită doar la contemplare, ci are legătură cu ceea ce trăim în cotidian dar ne e teamă să articulăm. Și asta nu se rezumă doar la textele de teatru.
Foto credit echipa
Povestea „Bildungswoman”
Bildungswoman vorbește despre identități și devenire feminină prin prisma a două personaje, unul întruchipând oarecum principiul stabilității/tradiției/ previzibilului/siguranței, iar celălalt fiind personificarea principiului libertății/progresului/ riscului/independenței. Relația dintre cele două prinde o formă fluidă, mereu schimbătoare, de-a lungul generațiilor, ducând cu sine traume și un bagaj emoțional din ce în ce mai mare, ce se transmite asemenea unei zestre sau a unui blestem.
Credit foto: Sorin Florea
Și iată-ne azi, cocoșate, efectiv, ca persoane identificându-ne cu genul feminin, de această presiune adunată de secole. Titlul spectacolului, un joc de cuvinte, pleacă exact de la conceptul literar german de Bildung, un proces de maturizare personală, educație, (de)formare, înțelegere și creștere.
Credit foto: Sorin Florea
Raportul mamă-fiică, soră-soră, iubită-iubită, stăpână-servitoare, prietenă-prietenă, bunică-nepoată, sunt urmărite ca niște episoade, în chei estetice și cu o stilistică diferită (teatru “de relație”, film, instalație, improvizație de sunet, scene hibride), fiecare explorând tema revoltei feminine, a fricii de abandon și a inoculării unor frici de la o generație la alta. Această latură a spectacolului nostru se bazează pe scene din Urlu spre cer cu toată puterea inimii mele de Ximena Escalante, o dramaturgă mexicană ce nu fuge de stranietate și intensitate în explorarea acestor relații femeie-femeie. Ne-a interesat, în procesul de lucru, cum biografiile noastre ca artiste și cum experiența cotidiană de a fi femeie informează și influențează felul în care ne raportăm la aceste scene ale Ximenei Escalante.
Credit foto: Sorin Florea
De aici au pornit celelalte layere ale spectacolului : folosindu-ne ca ghid de Dragă Ijeawele: un manifest feminist în 15 sugestii al autoarei nigeriene Chimamanda Ngozi Adichie, am lucrat colectiv (împreună și cu un grup mic de doamne trecute de 60 de ani care s-au alăturat demersului nostru) la a vedea cum ne raportăm la clișee de creștere a copiilor, la mecanisme feminine de adaptare într-un univers sistemic opresiv, în care regulile tuturor jocurilor sociale au fost făcute de-a lungul timpului de un grup mic de bărbați cis-heterosexuali, iar egalitatea de drepturi nu a adus cu sine egalitatea de oportunități, ci doar multiplicarea rolurilor feminine, și apariția fenomenului “Superwoman”.
Credit foto echipa
Acceptând că suntem din grupul celor privilegiate față de alte categorii marginalizate, am explorat felul treptat și insidios în care raporturile femeie-femeie au fost acaparate - de multe ori din cauza patriarhatului - de competiție, de rivalitate și de suferință. Dincolo de mecanisme psihologice, spectacolul nostru pledează pentru un restart fictiv, pentru o debarasare curajoasă, chiar și la nivel simbolic, de “vina de a fi femeie”, preluat subcutanat, apăsător și dus cu resentimente mai departe, și pentru suroritate ca principiu spre care tindem.
Este un colaj de experiențe filtrate și nefiltrate feminine, o meditație vizuală și un eseu în imagini și sunet. În festival vom prezenta fimul-spectacol (un produs hibrid, gândit pentru a fi experimentat online). Ne-am dorit toate - Ana Covalciuc, Sorina Ștefănescu, Diana Miron, Alexandra Panaite - cele implicate direct în Bildungswoman să aducem o parte din noi în dialog cu dramaturgia Ximenei Escalante și cu textul Chimamandei Ngozi. Totodată, ne-am propus să explorăm mai multe feluri de expresie scenică, în încercarea de a combate preconcepția că un spectacol feminist arată doar într-un anumit fel, auster și combativ. Îmbrățisăm diversitatea și suntem convinse că există o forță imensă în a da acces la putere femeilor din jurul nostru, tocmai pentru multiplicarea vocilor - intuim posibilitatea unui mod de lucru artistic colaborativ și lipsit de ierarhia raporturilor de putere masculine și credem că am fost destul relegate unor tipologii strâmte de muză sau asistentă.
Credit foto echipa
Cu ce pleacă acasă spectatorii
În primul rând, mi-ar plăcea să îi facă să se întrebe cine sunt cu adevărat femeile din viața lor, care este bagajul pe care îl poartă cu ele, să se (re)apropie de ele, să le asculte povestea, să aibă încredere în ele. Mi-ar plăcea să putem genera o umbră de îndoială asupra viziunilor în alb și negru legate de feminitate și de raporturile femeie-femeie, atât de complexe. Cred că putem depăși deja stereotipuri de genul Madona-whore complex, iar spectacolul nostru dorim să genereze introspecție intergenerațională și - de ce nu - o reevaluare a felului în care ne raportăm cu femeia din noi, fricile și speranțele ei, mult mai complexe decât o listă de cereri într-un manifest.
Credit foto: Sorin Florea
Cunoașterea practică, trăită de mamele și bunicile noastre, traumele trecute de la o generație la alta, dinamica de dependență-atracție-respingere între femei sunt peste tot în jurul nostru. Ne-am dori să ridicăm și problema dependenței emoționale față de cei care ne formează; dependența emoțională, la fel de intensă și problematică precum cea fizică, e explorată în spectacolul nostru, care se întreabă, până la urmă - cum putem să creștem femei și să devenim noi însene femei fără frică în corpurile noastre.
