După ce a născut, ceva s-a schimbat în arta Nonei Șerbănescu. A început să fie preocupată mai mult de politică și și-a dat seama că nu poate funcționa artistic într-o zonă atemporală, atâta timp cât trăiește într-o realitate dură. ”Ceva s-a schimbat iremediabil”, povestește ea, și așa a deviat de la traseul inițial către unul mult mai asumat politic. Prin arta sa, ia poziție față de subiectele sociale și politice, se revoltă, atrage atenția. Așa cum se întâmplă și cu Depozitul 12, expoziție care poate fi văzută zilele acestea, până pe 15 mai.
Nona a terminat pictura la București în 2004, este președinta Asociației pentru Promovarea Artelor Contemporane, coordonatoarea centrului cultural ARTHUB Bucharest și inițiatoarea Sororității Locomotive. În 2020, a participat la expozițiile Sororității Locomotive și la scrierea scenariului spectacolului „Infinit Pozitiv”, iar în 2019 a curatoriat și a participat la expoziția „1977-1987” (ARTHUB) și ca autoare la Ex Cathedra Masculum (ALERT studio) în cadrul programului „Perspectivele și anatomia artei la feminin”. A documentat și a scris pentru spectacolul „Bambina, regina florilor”, a realizat performance-ul „Scrisori pentru Alep” la Galeria de Artă Simeza din București în cadrul programului „Arta la fereastră”.
Astăzi arta s-a democratizat. Oricine poate face artă. Oricine poate transmite idei și viziuni prin intermediul artei. Adevărul este însă că și acum ca și întotdeauna, arta este legată de sursa banilor și artiștii și artistele sunt nevoiți și nevoite să facă un slalom printre sursele de finanțare pentru a putea găsi resursele pentru arta lor în conformitate cu propriile convingeri, spune Nona.
În interviul de față, vorbim cu ea despre cum s-a schimbat rolul artei în 2021, din ce revoltă a pornit expoziția Depozitul 12, despre temele și mijloacele pe care le explorează, și cum depinde încă arta de bani.
Etapele formării tale ca artistă
În primul rând aș vrea să subliniez că voi vorbi despre etapele formării mele ca artistă și că țin enorm la „ă”-ul din coada cuvântului. Pentru că din acel „ă” îmi iau cea mai mare putere și pentru că în tot timpul în care mi s-a spus că frumos și corect gramatical este să mă refer la mine ca la „un artist” eu nu am putut să mă exprim și nici să fiu liberă.
Am început să desenez la doi ani. La trei ani eram convinsă că voi fi artistă. La cinci, că voi merge la Tonitza, dar am aflat că doar din clasa a cincea se poate și am mai așteptat un pic. În școala primară am avut o profesoară de desen minunată, mi-am declinat intențiile de a deveni artistă de la prima lecție și ea m-a luat foarte în serios. Am lucrat enorm în perioada aceea. Mama a păstrat tot și am câteva kilograme de picturi de cea mai bună calitate de atunci. Apoi desigur, au urmat gimnaziul și liceul de artă la Nicolae Tonitza și facultatea de artă la secția Pictură. I-am avut profesori pe Alexandru Chira în facultate, iar în liceu pe Aurel Bulacu și pe Matei Șerban, toți trei pedagogi foarte valoroși. În plus, la facultate îl aveam asistent și pe George Moscal căruia îi datorez mare parte din tehnica pe care o stăpânesc (atât cât o stăpânesc :) ). După facultate am avut o perioadă de câțiva ani în care m-am retras din artă pentru că mă obosiseră sexismul și lipsa de etică pe care le întâlnisem în facultate. Mi se părea că într-un asemenea mediu nu se poate face artă și că nu am ce căuta acolo. De fapt, cam asta cred și în continuare cu diferența că acum simt că pot schimba ceva și că am și eu un mic rol în această schimbare pe care nu putem să o așteptăm dinspre exterior către interior, ci trebuie să o facem să se întâmple.
Primele teme explorate
Ca artistă am trecut prin mai multe etape. Cred că prima temă pe care am conștientizat-o a fost în clasa a unsprezecea când am abordat „nașterea” într-un ex libris și știu că atunci Matei Șerban a fost foarte entuziasmat că era ceva destul de diferit. Am ilustrat în linie o naștere, în forma unui opt (infinit). Era o prostioară, dar a fost prima dată când mi-am pus probleme conceptuale.
Apoi m-au interesat moartea, trecerea, gândirea magică și tarotul, autoreprezentarea - mă mai interesează încă. Mi-am dat licența cu o lucrare auto-reprezentativă: Autoportret matrice-devenire, unde încercam eu să construiesc portretul ilustrând exteriorul ca pe un negativ tridimensional care ne formează personalitatea. Nu cred că am reușit, dar dacă ar fi să revin la acea preocupare, problematica mi se pare încă actuală, pentru că mediul în care operăm ne șlefuiește și ne definește într-o măsură mai mare decât ne place nouă să credem, iar acum ca artistă politică resimt și mai acut această paradigmă. Ca mijloace (ca formă), îmi place să construiesc parcursuri, scenografii ample, trasee și drumuri inițiatice, lucrări la limita dintre performance, scenografie și artă, nu îmi iese mereu, pentru tipul acesta de expresie e nevoie de foarte mulți bani, bugete de producție serioase. Zona bidimensională îmi place, mă bucură, dar nu mă satisface întru totul, deși sunt o foarte bună coloristă și aș putea să mă plasez foarte confortabil în zona picturii efective. Dar detest confortul.
Revenind la teme, după ce am născut, am început să fiu mult mai preocupată de politică - probabil odată cu noua responsabilitate de a fi părinte. Brusc nu mi-am mai permis să funcționez artistic într-o zonă atemporală, magică, pentru că amândoi copiii mei, eu și partenerul meu trăim într-o realitate cât se poate de concretă și de dură. Probabil că la această percepție au contribuit dificultatea vieții de artiști independenți și moartea mamei și soacrei mele într-un interval extrem de scurt de timp. Poate că atunci m-am radicalizat. Am citit moartea lor ca pe o uriașă nedreptate, o consecință a lumii injuste în care trăim. Ceva s-a schimbat iremediabil în mine și am deviat de la traseul inițial către unul mult mai asumat politic.
Am început să studiez mult situația din Orientul Mijlociu, să-mi conștientizez și rădăcinile arabe, să aleg să mă implic emoțional și în realitatea de acolo. În 2016 am făcut Scrisori pentru Alep, un performance foarte important pentru mine, pentru a cărui realizare îi voi mulțumi mereu Ancăi Boeriu. În legătură cu asumarea feminismului, în 2015 am organizat o tabără de creație pentru artistele mame, pentru că mă simțeam infinit de singură și de ex-centrică (cu sensul de în afară) în noul meu rol matern, cu doi copii foarte mici. Aveam chef să lucrez, aveam încă putere, dar nu mai aveam o scenă pentru că în 2012 când am născut eu, ca și astăzi, maternitatea în artă (și nu numai) este un handicap. De aici au urmat mai multe proiecte și eforturi.
Scrisori pentru Alep, Nona Șerbănescu
Încet, încet am reușit să strâng în jurul proiectelor mele femei artiste valoroase și să facem împreună expoziții bune, fără masculinitate toxică. Au fost multe etape, în 2016, 2017 am crescut comunitatea ARTHUB alături de artistele Angela Bontaș și Elena Andrei; în 2019 am făcut „Perspectivele și anatomia unei arte la feminin” (aparent titlul are legătură cu morfologia artei realizate de femei, în realitate „perspectiva” și „anatomia” erau în facultate materiile-fief ale unora dintre cei mai sexiști și misogini profesori, iar asta a fost mica mea reglare de conturi) și Ex Cathedra Masculum la ALERT Studio, o lucrare performativă în care am refăcut o fotografie cu profesorii de la catedra de pictură, dar cu artiste. Un proiect pe care încă îl ador. Iar în 2020, chiar la începutul anului am inițiat Sororitatea LOCOMOTIVE, alături de alte treisprezece artiste valoroase din mai multe domenii.
Cât despre stil, sper să nu am. Fug de el. „Stilul” e când nu mai știi ce să faci și faci ce știi deja. Stilul e când nu mai cauți nimic, ai găsit deja totul. Eu încă mai caut.
Temele din prezent
Cum spuneam deja, mă interesează Orientul Mijlociu, problema Palestinei, feminismul, conștientizarea și demascarea abuzului (politic, sistemic, domestic), legătura intimă dintre istorie, politică și cadrul social în care activăm, echitatea socială, problema distrugerii industriei naționale și odată cu ea a sărăcirii și degradării muncitorilor din România etc.
Pe de altă parte, în ultima perioadă, pentru că am reușit să mă rup de munca de management cultural și să lucrez mai mult ca artistă, am făcut pace între temele ce mă preocupau în tinerețe, mistice, magice, onirice și cele politice și sociale, atât de ancorate în realitatea imediată. Și pacea aceasta vine tot din asumarea rolului de femeie în artă - pentru că sute, mii de ani, femeile au fost acuzate de vrăjitorie, pentru că operăm cu alte mijloace decât bărbații și pentru că, refuzându-ni-se roluri ecleziastice am fost nevoite să dezvoltăm formele noastre de divinație, misticism, înțelegere a lumii magice. Acum simt că pot trata teme politice într-o manieră care va utiliza elemente ce țin de inconștient și următorul meu proiect va fi cel mai probabil despre Orientul Mijlociu și Palestina în relație cu imperialismul USA într-o cheie poetică, magică.
Inspirația de la care a pornit Depozitul 12
Aș înlocui „inspirație” cu „revoltă”. Pentru că e un proiect pornit cum bine mi-a spus cineva care a venit la expoziție, din furie. Furie, neputință și revoltă. Momentul declic-ului a fost plecarea celor 2.000 de români de la Cluj-Napoca cu avioanele spre Germania. Acolo „mi s-a rupt filmul”. Mi s-a părut ireal cum statul român poate să își trădeze de o asemenea manieră cetățenii. Așa că am devenit foarte atentă și vigilentă în privința abuzurilor sistemice care au urmat. Am început să documentez ce se întâmpla în țară.
Depozitul 12, Nona Șerbănescu. Foto: Petre Fall
Apoi a survenit uciderea lui George Floyd, pe care am văzut-o în înregistrarea video care a circulat în acele zile pe internet. Am fost atât de șocată, atât de șocată că am simțit nevoia să fac ceva imediat. Nici nu știam că vor urma ample proteste. Dar m-am bucurat enorm că au existat. Țin minte că în acele zile intram pe net, dădeam drumul la filmări live din State și stăteam așa la computer, la biroul meu din colțul casei și strigam și eu în șoaptă, George Floyd, George Floyd și plângeam. A fost ca o vindecare să văd oamenii ăia pe stradă. M-am uitat ore în șir la protest. S-a spus că au fost orchestrate protestele. Nici nu mă interesează. Dacă aș fi fost acolo aș fi fost pe străzi făcând fix același lucru. Dar pentru că eram aici, am făcut tricouri cu ”I can't breathe” și am început să documentez cazuri similare din toată lumea, deși nu îmi era foarte clar ce urma să fac mai departe cu documentarea mea. Dar astfel am aflat despre asasinarea lui Ilad Hallaq care a survenit la câteva zile după cea a lui George Floyd și mă rog, de aici lucrurile au început să se lege în mintea mea.
Depozitul 12, Nona Șerbănescu. Foto: Petre Fall
O vreme am lucrat în paralel la cele două documentări, cea despre muncitorii români și cea despre crimele și abuzurile din spațiul internațional. De la un punct însă a devenit clar că ele sunt capitole oarecum diferite și că vor necesita abordări diferite. Și așa, cu ajutorul lui Eugen Rădescu, am reușit să le conturăm la nivel conceptual - într-o expoziție cu două părți.
Cât ai lucrat la acest proiect
Dacă e să punem și partea de documentare, vorbim de un an și două luni. Dacă e să vorbim de proiectul expozițional de sine stătător, cred că munca a pornit odată cu momentul intrării lui Eugen Rădescu în proiect. El a fost atât de amabil să răspundă afirmativ invitației mele și din acel punct a pornit un tango intelectual fără de care expoziția nu ar fi existat sau oricum nu în forma asta. Eugen m-a ajutat să îmi clarific în minte etape și elemente care veneau în cascadă, a dat un sens conceptual proiectului și a fost alături de mine pe tot parcursul lui.
Cea mai grea parte a fost ultima când lucrul la execuție s-a suprapus în cel mai nefericit mod cu sesiunea de aplicații la AFCN. Întrucât organizația noastră și salariile tuturor celor implicați în aceasta depind, poate anul ăsta mai mult decât oricând, de AFCN, am fost nevoită să mă împart și să funcționez concomitent în două registre care din afară pot să pară asemănătoare, cel al artistei și cel al managerului cultural, dar în realitate fiecare dintre ele operează cu un alt tip de combustibil și mai ales cu alt tip de timp.
Dacă timpul artistic curge lin și se dilată, timpul managementului curge în deadline-uri riguroase și este mai tot timpul contractat. În mod normal reușesc să fac această trecere în cam 2-3 zile și ideal ar fi să funcționez câteva luni într-un registru, alte câteva în celălalt. Acum am fost obligată să fac aceste comutări în câteva ore, dimineața un rol, seara celălalt sau invers. A fost un proces schizoid, deosebit de dureros. La un moment dat am simțit efectiv cum în creierul meu s-a scurtcircuitat iremediabil ceva, ca și cum s-ar fi ars un filament. Sper să nu mai trec niciodată printr-un asemenea travaliu.
Depozitul 12, Nona Șerbănescu. Foto: Petre Fall
Cu ce forme și materiale noi ai lucrat
Am lucrat cu mai multe tipuri de materiale și tehnici. De fapt una dintre provocările pe care mi le-am propus a fost ca fiecare lucrare (sau ciclu de lucrări) să fie realizată într-o altă tehnică sau manieră de lucru. Am făcut asta pe de o parte ca să nu mă plictisesc lucrând și pe de altă parte pentru a oferi privitorilor o oarecare variație. Am o lucrare video; o instalație cu patru picturi și video, o pictură, o serie de lucrări realizate pe pânză netratată, o instalație propriu-zisă, o serie de linogravuri, o lucrare de tip pancartă de o dimensiune considerabilă (4x12m) și două intervenții in situm, dintre care una realizată cu materie organică găsită în jurul Galeriei SENAT în curtea Combinatului Fondului Plastic. Cumva toate sunt noi, dar cu toate am mai operat și în trecut. Pentru că face parte din antrenamentul unei artiste profesioniste să opereze în multiple medii. Gravură am făcut în liceu. Pictură în facultate. Instalație, performance și intervenții în ultimii 10-12 ani.
Depozitul 12, Nona Șerbănescu. Foto: Petre Fall
Cu ce ai vrea să rămână oamenii care văd această expoziție
Îmi este greu să răspund la această întrebare. Fiecare primește cât poate dintr-o lucrare de artă. Eu pot doar să mă asigur că am dat tot ce puteam eu să dau. Poate mi-aș dori să înțeleagă mai clar că nu suntem separați de ce se întâmplă în afara țării. Istoria circulă dincolo de granițe și nu există ceva care să afecteze Statele Unite, de pildă, și care să nu răzbată până la noi.
Rolul artei
Cum spuneam și mai devreme, a existat o metamorfoză în ceea ce privește problematica artei mele, dar în ceea ce privește rolul artei în genere cred că nu reușesc să mă desprind de percepția cu care am plecat la drum încă de la început: arta este religia mea. Cred în artă. Trăiesc în artă și pentru artă. Aș vrea să nu fie așa, mi-am dorit să nu fie așa, m-am luptat cu asta și am pierdut. M-am raportat mereu la artă ca la o datorie, ca la o obligație, ca la unica mea menire. În zilele în care nu lucrez am senzația că am pierdut timpul, că nu mi-am făcut datoria. Fiecare lună în care nu lucrez este o lună pierdută din viața mea. Cei cinci ani în care nu am lucrat sunt ani pe care eu mi i-am șters din biografie, deși sunt ani care m-au format ca om și în care am învățat multe despre tot restul proceselor necesare pentru a putea face artă, despre management, comunicare, lucruri chiar utile.
Iar când am devenit mamă a fost foarte complicat pentru mine pentru că am fost nevoită să mai adaug un rol și o menire la scenariul meu de viață. Îmi amintesc că în maternitate, la primul copil, o asistentă mi s-a adresat cu „mămico”. I-am tăiat-o ferm: „Nu sunt mămica dumneavoastră. Singura persoană care mi se poate adresa astfel nu vorbește încă. Pentru toți ceilalți sunt artista Nona Șerbănescu!” Vă dați seama că femeia aia a plecat convinsă de faptul că sunt ori nebună, ori tulburată de naștere, ceea ce probabil era și adevărul, dar tot atât de adevărat e și faptul că în afară de copiii mei pentru care joc rolul de mamă, doresc ca în societate să fiu acceptată și percepută ca artistă pentru că, pe bune, nu sunt mama nimănui altcuiva :))!
Cât despre rolul artei în 2021, of, mult de spus, ne-ar mai trebui un interviu. Rolul artei în societate s-a schimbat o dată cu trecerea timpului și de fiecare dată arta a însoțit omenirea ca manifestarea sa cea mai inutilă și totodată cea mai relevantă. A existat o vreme în care artiștii lucrau doar în legătură cu religia, diferitele „biserici”, fiind singurii comanditari. În alte timpuri, arta a servit fețelor încoronate și nobilimii. Mii de ani artiștii nu semnau lucrările pe care le realizau. Erau umili meșteri iar arta era fie mijloc de comunicare, fie mijloc de propagandă, fie puțin din ambele. Cu toate astea, mereu, artiștii și artistele au reușit să transmită printre rânduri viziunea lor despre viață și astăzi le datorăm ceea ce știm despre cum arăta societatea în diverse vârste și spații cultural-istorice. Astăzi arta s-a democratizat. Oricine poate face artă. Oricine poate transmite idei și viziuni prin intermediul artei. Adevărul este însă că și acum ca și întotdeauna, arta este legată de sursa banilor și artiștii și artistele sunt nevoiți și nevoite să facă un slalom printre sursele de finanțare pentru a putea găsi resursele pentru arta lor în conformitate cu propriile convingeri.
Cum ai trăit pandemia
Nu aș vrea să spun că a fost mai greu decât pentru alte persoane. Din fericire familia mea nu a fost afectată de virus, dar am stat foarte mult timp izolați. A fost apăsător și obositor dar față de cei care au trecut prin boală sau care au pierdut membrii ai familiei suntem norocoși. Am reușit să ne vaccinăm. Acum așteptăm să vedem ce se va mai întâmpla. Ce pot să spun însă este că dacă pentru mine ca artistă a fost o perioadă relativ prolifică, pentru partenerul meu care este actor și dramaturg, a fost mult mai dificil, pentru că i s-a sistat activitatea.
Eu mi-am continuat munca. Munca de artistă este relativ solitară. Mergi la atelier și lucrezi. Am lucrat poate mai mult în zona de video în ideea unei deschideri către distribuția online a lucrărilor, dar adevărul este că am construit pentru când voi putea expune din nou fizic - de pildă expoziția Depozitul 12 a fost amânată de trei ori ca să o putem organiza cu public, în galerie. Nu am vrut să expun online. Am preferat să am răbdare.
Ce a ajutat
Cum spuneam, pentru mine arta nu este ceva pasager, nu este un moft sau o activitate oarecare. Este o datorie uneori apăsătoare. Problema mea nu e cum să mă activez, ci mai degrabă cum să mă dezactivez. Uneori în această perioadă m-am întrebat dacă totuși mai are vreun sens meseria mea și ce o să mă fac dacă o să cad în irelevanță cu această activitate atât de „ne-esențială”. Dar presiunea pe care o resimt dintotdeauna că trebuie să lucrez și să nu pierd timpul a rămas acolo, neatinsă de nimic. Depresia face și ea parte din viață. E normal uneori să te deprimi, mai ales când în jur cade lumea pe tine. Ar fi anormal să nu te deprimi. Dar și cu depresia trebuie să lucrezi, să o integrezi în artă, să te lupți cu ea și să o conții.
