Filmele românești ies dintr-o nebuloasă. Nu există nicio organizație care să arate câți scenariști există în România, ce scriu ei, care sunt punctele lor de interes, cine lucrează în echipă, cine e bun pe dialog și cine pe structură, arată Crăița Nanu. Crăița este scenarist, consultant de scenarii (specializat în cadrul Torino Film Lab), selecționer de filme pentru Festivalul Internațional de Film Transilvania și PR, cu activitate de 19 ani în industria cinematografică.
Anul acesta, Crăița este trainer și organizator al primei ediții New Draft, rezidență de dezvoltare de scenarii de lungă durată, dedicată exclusiv proiectelor din România. Scenariștii sau autorii din medii conexe care au un proiect de film în faza de început, pot aplica până pe 15 iunie.
E un program care antrenează participanții nu doar să lucreze la propriul proiect, ci și să înțeleagă ce înseamnă lectura unui scenariu, cum se formulează un feedback și mai ales cum se primește el
În rândurile următoare, Crăița povestește din ce nevoie a apărut New Draft, dar și despre parcursul ei în industria filmului, breasla scenariștilor și paradoxurile acestui domeniu în România.
Cum a apărut programul New Draft
New Draft a apărut dintr-o nevoie personală de programe de lucru pe scenarii de lungă durată. Mă cunoșteam de ani buni cu Ana Agopian și cu Oana Rasuceanu, iar cu Ana aveam obiceiul de a face schimb de scenarii. A pornit dintr-un trecut comun, ne-am cunoscut la scris scenarii și ne-am împrietenit de-a lungul a zeci de ședințe de brainstorming pe povești. Ideea New Draft a venit din discuții despre Torino Film Lab la care am participat ca story consultant trainee. Petrecusem nouă luni lucrând la patru proiecte de lung metraj și mă întorsesem cu un entuziasm fără margini pe care avem nevoie să-l povestesc. Eu le vorbeam Anei și Oanei despre Torino, ele îmi răspundeau cu exemple despre experiențele lor la LIM - Less is More și Sources și, punând cap la cap lucrurile, am început să ne gândim cum ar suna un astfel de program dacă ar fi să-l facem aici.
A ieșit New Draft, o rezidență de lucru pe scenarii în care noi trei ne punem la lucru pe 12 proiecte și timp de trei luni le ajutăm să treacă prin mai multe drafturi astfel încât scenariștii să-și vadă cât mai clar filmele pe pagină. E un program care antrenează participanții nu doar să lucreze la propriul proiect, ci și să înțeleagă ce înseamnă lectura unui scenariu, cum se formulează un feedback și mai ales cum se primește el. E muncă pe toate părțile, și una atât de delicată încât e vital (pentru emoționalul scriitorului și pentru proiect) ca ea să se întindă pe un timp mai lung.
Breasla scenariștilor
Paradoxul acestei industrii atât de bine văzută afară și cu oameni atât de creativi și talentați e că nu prea știm unii de alții. Poate e din frică, sau neîncredere sau obișnuința de a sta mereu în aceleași cercuri prea sigure și familiare. Cert este că nu avem niciun soi de organizație sau platformă care să arate câți scenariști avem, ce scriu ei, care sunt punctele lor de interes, cine lucrează în echipă, cine e bun pe dialog, cine pe structură, cine se pricepe și la feedback și tot așa. Este o nebuloasă din care filmele pare că ies din senin iar asta cred că poate descuraja pe cei la început de drum.
Am dezbătut subiectul ăsta recent cu Alina David, care a făcut un call de scenariști pentru o întâlnire cu FSE (Federation Screenwriters Europe), în care să ne cunoaștem și să vedem cum am putea avea și aici un astfel de tip de organizare. Mi-a povestit că atunci când a fost pusă în situația de a aduna 15 scenariști din zone diferite, a trebuit să meargă din om în om și din recomandare în recomandare. Între timp grupul s-a format și a avut loc prima întâlnire. Din cei 15 oameni confirmați, au participat doar șase, dintre care doar patru ne cunoșteam între noi iar poveștile despre câștigul mediu al unui scenarist sau modul în care se negociază contractele au părut din altă lume. S-a concluzionat că mai e mult până departe și primul pas e o mai bună cunoaștere și comunicare în ograda noastră. Același raționament a stat și la baza pitch-ului final de la New Draft, la care sperăm să putem pune în fața participanților cât mai mulți oameni din industrie, să afle despre proiectele lor. E greu să fii și inserat în lumea ta de film și să faci networking în același timp, mai ales dacă nu ai această deprindere.
Ce vei face tu în cadrul New Draft
Îmi voi pune mintea, concentrarea, experiența și ideile pe masă în folosul proiectelor participante. Asta este, foarte în mare și general, definiția unui consultant de scenarii, mentor, doctor, trainer, oricum vrei să-i spui, eu una încă nu am ajuns la o sintagmă care să mă mulțumească pe deplin. Toate au un iz de superioritate și fix asta trebuie să lipsească din acest proces. Este o întâlnire bazată pe încredere în care unul dă iar celălalt primește, dar nu ca literă de lege, ci ca direcție. Scopurile se pot schimba din mers dacă scenaristul realizează că își dorește de fapt altă destinație.
Cred că pregătesc programul ăsta de foarte mult timp deja. Parcursul meu profesional m-a ajutat să am un bagaj considerabil de informații despre ce înseamnă filmul, de la începutul unei idei și până la premiera pe marile ecrane. Am lucrat pe platou, la producție și regie, am numărat și metri de peliculă și figuranți, am introdus și scenarii în Movie Magic Scheduling și am învârtit secvențele pe zile și locații, am pus și pagini printate pe hârtie albastră sau roz cu secvențe modificate peste noapte în sides-urile actorilor care așteptau să intre la machiaj de dimineață. Lucrând call sheet-uri, am înțeles cu ce se ocupă fiecare departament în parte și cum se face trecerea de la ce scrii pe pagină la ce apare pe ecran, cât de matematică e toată desfacerea unui scenariu în momentul producției și cât de important ajunge să fie fiecare cuvânt de acolo.
Un proces colaborativ
Una dintre cele mai intense experiențe de filmare a avut la bază un scenariu care m-a făcut să plâng, o adaptare după un roman stufos care generase un scenariu la fel de stufos. Am lucrat la filmul acela aproape un an în condiții extreme mereu cu scenariul în cap, convinsă fiind că va ieși o capodoperă. Regizorul își dorea să facă tot ce scria acolo iar asta însemna să aibă mereu trei planuri de acțiune. Acțiunea principală, cea din spate ei și o a treia și mai în spate. O imensă desfășurare de forțe. O echipă la fel de îndrăgostită de proiect ca mine a muncit pe brânci să îi asigure viziunea. La final, ani mai târziu, când am mers la cinematograf să vedem filmul, am avut dezamăgirea vieții. Ieșise foarte lung și îl tăiase, ciuntise povestea principală, o rearanjase la montaj și toată munca noastră și tot ce citisem inițial în scenariu lipsea cu desăvârșire.
Știu că nu e o amintire pozitivă, dar cred că e important ca scenariștii, mai ales cei la început de drum în lungmetraj, să se înarmeze și pentru situații de genul ăsta - în care produsul final nu seamănă cu ce își doriseră ei. Încerc cu mintea de acum să înțeleg ce s-ar fi putut face cu acel film astfel încât povestea să fie salvată și ajung iar și iar la scenariu. Poate ar fi fost mai simplu dacă ar fi renunțat la unul dintre firele narative menite să creioneze lumea, poate altceva ar fi funcționat. Ce știu este că în secunda în care filmul e gata și ajunge pe ecrane, nu se mai poate face nimic. Ce mai știu e că atunci când ai un scenariu care scârțâie undeva și ajungi cu el în filmare bazându-te că se va rezolva din joc, imagine, montaj, cel mai probabil problema nu o să se rezolve. Fix ce ai simțit tu, autor, că nu te convinge se va transmite la public, cel mai aprig și mai sincer critic.
Este atât de multă muncă în spatele unui film, atâta timp și efort implicat încât să nu dai tot ce ai pentru a începe filmarea cu un scenariu beton, cât de beton poți tu, mi se pare o inconștiență. Este un cuvânt dur și nu-mi place să-l folosesc pentru că știu cum e când ești atât de adânc introdus în ce scrii încât nu mai poți citi pentru că mintea ta o ia înaintea textului pe care îl știi deja pe de rost și îți este imposibil să-l mai vezi clar. De aici nevoia de ochi fresh și creier nou să te citească, de aici nevoia de echipă. Facerea unui film este prin definiție un proces colaborativ, cred foarte puternic că și scrierea unui scenariu, cel puțin de la un anumit punct încolo, e bine să fie la fel.
Ce îți amintești despre primul scenariu pe care l-ai scris
Nu-mi aduc aminte absolut nimic din primul scenariu pe care l-am scris, altceva decât că s-a filmat. Eram la Buftea, lucram la filme, am prins perioada aglomerată de la MediaPro, când se filmau co-producții pe bandă rulantă. Săream dintr-o filmare în alta și practic viața mea era pe platou. Printre picături însă citeam toate scenariile pe care puneam mâna. Când am auzit că se deschide un departament de scenaristică, am fost cred prima care a ridicat mâna ca la școală că vrea și ea. Mi s-a dat ideea și am fost pusă să scriu scenariul. L-am scris în word, formatându-l așa cum văzusem că arată pe paginile printate. Habar nu aveam de Final Draft sau Celtx pe vremea aia. L-am scris dintr-una și l-am dat mai departe cu inconștiența omului care habar nu are ce face. Și a trecut.
Apoi am primit și altele la scris. Eram fericită. Intram în lumi și stăteam acolo, vorbeam pe toate vocile personajelor, mi le imaginam, era o îndeletnicire statică, dar care mă făcea să mă simt ca și cum trăiesc mai multe vieți odată. Am regăsit în ea adrenalina pe care o simțeam pe platoul de filmare. Scriind pe bandă rulantă ce mi se dădea, văzând apoi cum iese ce am scris, am învățat cum se scrie un scenariu. Cred că și cei de la Mediapro învățau în perioada aia ce înseamnă un departament de scenariști și cum se gestionează el, cum se formează oamenii, etc. Au început să curgă cărțile de scenaristică, au început să vină consultanți din afară să vorbească cu noi despre ce facem cum facem. Am ajuns să lucrez la seriale de lungă durată și tot acolo am realizat că de fapt lucrurile s-au întâmplat atât de rapid încât nu am stat nicio secundă să mă gândesc realmente la ce mi-ar plăcea mie să scriu. Îmi plăcea să lucrez în echipă, dar nu eram deloc mulțumită de ce iese și aveam senzația că e nevoie de mai multă liniște și mai mult timp pentru a livra texte mai bune. Ori fix liniște și timp n-aveam. Livram câte un scenariu pe zi și de multe ori le scriam pe ale mele ziua iar noaptea rescriam episoadele altor colegi. Iar rezultatele nu mă mulțumeau și privind acum în urmă nici nu ar fi avut cum.
A fost un training de foc perioada aia care nu m-a pus deloc pe harta scenariștilor, dar mi-a dat o structură, o deprindere, certitudinea faptului că pot și am acumulat un enorm bagaj de cunoștințe din zona “așa nu”. Declicul, momentul în care s-au aranjat rotițele în capul meu și mi-a fost clar care este zona pe care mi-o doresc, s-a produs la TIFF. Și asta cred că e o lecție: pentru a vedea ce e în tine, trebuie să iei puțină distanță și pauză de tine.
Am mers într-un an la TIFF, primul meu an la festivalul care mi-a devenit apoi un fel de casă, și am văzut filme pe bandă rulantă. Îmi crăpa capul. Habar nu aveam unde sunt și cu ce se mănâncă filmele alea. Eu plecasem din zona de mari producții Hollywood, eram public de mall și credeam în Oscaruri. Ori la TIFF, în anul ăla, 2006, m-am lăsat în brațele filmului de autor și vorba aia, I never knew what hit me. Am văzut în 10 zile de festival câte 4-5 filme pe zi, filme de un soi care îmi era străin, dar care m-a cucerit total și a dat cu mine de pământ. Mi s-a părut brusc că tot ce făceam eu era gol de conținut și că adevăratul film, filmul, este cel care pornește din căutările, nevoile, fricile sau bucuriile personale ale unui singur om, autorul.
Am văzut la TIFF filme care m-au făcut să mă simt mai vie decât orice văzusem până atunci și am simțit că magia cinemaului asta e: când o poveste vorbește cu tine personal într-o sală plină de oameni la fel de adânciți în dialog cu ecranul, fiecare în felul lui propriu. Am înțeles între timp că una nu o exclude pe cealaltă. Că formulele și filmele plecate de la o idee dată și gândite special pentru entertainment au rostul și locul lor și că e nevoie de fapt de ambele. Dar pentru mine acolo a fost începutul rupturii de birourile din Buftea. Și pe undeva acolo a fost și începutul lungii rupturi de scris scenarii care a urmat.
Etapele scrierii unui scenariu
Etapele scrierii unui scenariu, la carte, sunt tagline, sinopsis, sinopsis dezvoltat, treatment, outline și apoi draft draft și iar draft de scenariu. De fapt însă, neavând noi fabrica de la marile studiouri de la Hollywood care te obligă să te ții de formula asta, etapele variază în funcție de fiecare scriitor în parte. Știu oameni care trec direct la scenariu, aruncând pe pagină secvențe și apoi croșetând de jur împrejurul lor. Știu oameni care nu pun un vârf pe mouse pe final draft până nu au un treatment cât mai dezvoltat cu putință. Știu oameni care implică actorii din mijlocul lucrului la poveste și o construiesc alături de ei. Toate sunt valabile atâta timp cât procesul e asumat și dus până la capăt.
Discuția inițială e bine să fie cu tine, scenaristul, cel care se pune în situația de a livra o poveste. Este extrem de important să crezi în ceea ce scrii, pentru că odată pornit procesul, acesta se poate întinde pe o perioadă enormă de timp. Dacă alegi un subiect din motive exterioare ție, scrisul și rescrisul unui scenariu de lungmetraj pot deveni o corvoadă. Dacă subiectul este important pentru tine sau dacă lucrezi în interiorul unui gen pe care îl cunoști și care îți place, vei găsi resurse să revii asupra lui cu entuziasmul de care are nevoie orice proces creativ.
Colaborarea cu regizorul și producătorul sunt nu importante, ci vitale, adică fără ele nu se poate. De aceea este bine să găsești oameni cu care te potrivești. Regizorul este cel care trebuie să-ți împărtășească viziunea, sau să te convingă, să te facă să o vezi pe a lui astfel încât textul final (cel care va ajunge la actori și toate departamentele care fac filmul posibil) să coincidă cu intențiile amândurora. Ori asta este foarte greu și necesită un fel de colaborare extrem de sănătoasă, motiv pentru care mulți dintre regizori sunt și proprii lor scenariști. Producătorul este stâlpul de rezistență, omul care, ideal, știe punctul în care te afli și vede cu minim trei pași în față.
Ce nu știu (sau bănuiesc) oamenii despre munca ta
Înclin să cred că oamenii nu știu mai nimic despre munca mea, pentru că nu prea ies public să vorbesc despre ea. Asta pentru că mereu fac câte ceva și timpul care-mi rămâne îl petrec cu fiica mea. În rest trebuie să dorm.
Ce nu știu oamenii e probabil faptul că număr pe degetele de la o mână jumate proiectele la care am lucrat deși nu credeam în ele și alea au fost demult. Asta în condițiile unei vieți de freelancer care a început în anul 2002.
Mi-e mereu dificil să vorbesc despre mine pentru că mă văd ca această struțo-cămilă care a făcut și face în continuare de toate. Acum sunt selecționer de filme pentru TIFF, în al cincilea an deja, scriu propriile scenarii pe care pe zi ce trece mă conving că nu le voi termina vreodată, citesc scenariile altora, pregătesc rezidența New Draft. Pentru a face loc ultimelor două, anul trecut am făcut un pas înapoi și am ieșit din departamentul de guest de la TIFF, lăsând scrisul de mailuri, invitatul și organizatul juriilor pe alte mâini pentru a le folosi pe ale mele pe ceea ce mă incită în perioada asta, poveștile.
Și mereu am făcut așa. Nu știu cât de bine e, uneori am atacuri de panică când mă uit în jur și văd oameni specializați pe felia lor care spun atât de clar și sigur cine sunt și unde se văd în următorii cinci ani. Adevărul despre mine, unicul care poate fi formulat pe scurt, este că eu de când am pășit pentru prima oară pe un platou de filmare nu mi-am dorit altceva decât să fac parte din lumea filmului. Și, una peste alta, este și singura dorință pe care am reușit să mi-o îndeplinesc constant.
Am trăit mereu cu nesiguranța financiară a lunilor care vin, dar făcând lucruri în care cred și fiindu-mi imposibil să le numesc muncă, deși multe dintre ele m-au chinuit enorm, dar asta pentru că sunt excesiv de perfecționistă și recitesc și reverific tot de nșpe ori înainte să dau un ok sau să dau mai departe. M-am obișnuit cu mine așa, nu se mai poate face nimic. Bref, am marele noroc de a fi reușit să-mi câștig existența din proiecte în care intru cu bucurie și pe care le fac cu entuziasm. Meseria mea multiplă este și hobby-ul meu. Nu știu exact ce mi-aș putea dori mai mult. Bine, în afară de sănătate, măcar 10 ore în plus la zi, un eventual câștig la loto deși nu joc niciodată și o pandemie cât mai scurtă la toată lumea.
Tabieturi de scris
Nu am tabieturi de scris pentru că, în ciuda faptului că asta-mi place să fac, este activitatea pe care nu reușesc să o fac constant. Scenariile au rămas mereu în momente de respiro, weekenduri pe care fiica mea le petrece cu tatăl ei sau vacanțele în care merge și stă câte o săptămână la bunici. Și da, este în principal din cauză că sunt fără plată și mereu primează proiectele care îmi dau posibilitatea să-mi plătesc facturile și să cumpăr de mâncare. Motiv pentru care reiau dorința de un minim de zece ore în plus pe zi. Și sunt modestă în așteptări.
O altă cauză e că am nevoie de deadlineuri sau parteneri de proiect, altfel am tendința să rescriu la nesfârșit. M-am folosit, de exemplu, în ultimii doi ani, de deadlineul de la Script Contest (o excelent program pentru dezvoltat scurtmetraje) pentru exercițiul de a duce la bun sfârșit și a pitchui două scurtmetraje. Și asta e o lecție, când mergi la un program de genul ăsta pentru exercițiul de a scoate din tine maximul posibil în timpul dat. Între timp mi-am format o deprindere - de fiecare dată când am o idee de secvență, deschid Writer’s Duet (un program cu aceleași funcții ca Final Draft, doar că mult mai ieftin, recomand) și-i dau drumul acolo, mă joc cu ea până ajung la un final ca de cadență. Le numesc solouri și nu le scriu pentru a le da mai departe, ci pentru exercițiu și pentru că mă amuză. Povestesc asta aici pentru că am primit întrebări despre cerințele aplicației la New Draft - este obligatorie o mostră de scris astfel încât toți participanții să plece de la un obligatoriu numitor comun: abilitatea de a scrie un scenariu, fie el și unul foarte scurt. Mai departe le descurcăm împreună.
Când mă pun efectiv pe scris, încep cu niște ore de liniște. Scriu mai întâi în gând și apoi, când mi-am conturat în cap lumea, obiectele, lumina și vocile, mă pun pe taste și ies cuvintele fără să le gândesc aproape. Nu știu cum să explic mai bine asta. Văd mai întâi și apoi scriu. Și da, mă blochez în lucruri care nu funcționează și le întorc în cap pe toate părțile, apoi revin la text și îl iau de la capăt încercând să ajung în punctul dorit pe alt drum, apoi mă poticnesc iar și din nou revin la mine în cap și tot așa. E obositor, e epuizant, e minunat.
Cel mai frumos e când îmi iese ceva, o secvență, o rezolvare, o acțiune, ceva ce e fix ce trebuie pentru poveste. De obicei vine din mers fără să observ și se așează acolo pe pagină și când pun punct mă lovește realizarea că e bine și se luminează totul în jurul meu. Sunt micile victorii de scenarist pe care nu le știe nimeni și e bine să nu le știe pentru că tot scenariul trebuie să fie plin de momente din astea de glorie, puse cap la cap.
Nu cred că îți poți forța inspirația. Cred că poți să ai grijă de creierul tău și să îi oferi momente de respiro astfel încât să aibă vreme să rumege temele pe care i le-ai dat, în liniște.
Feedback. Câți oameni își dau cu părerea la final
Depinde de proiect și stadiul lui. Enorm de mulți oameni își vor da cu părerea și aici intră capacitatea de a filtra reacțiile. Cu cât ești mai sigur pe ceea ce vrei să spui, cu atât îți va fi mai ușor să primești feedback și vei ști instinctiv ce funcționează, ce poți lua din el. Un feedback bun se va opri fix asupra momentelor despre care și scriitorul știe că scârțâie, sau peste care a încercat să sară nonșalant, prefâcându-se că nu-s acolo. Și da, vorbesc din proprie experiență.
Negocierea depinde în primul rând de cât de mari sunt orgoliile din cameră, apoi depinde de gradul de încredere dintre interlocutori și nu în ultimul rând, de modul în care este formulat feedbackul. Paradoxal, de multe ori cea mai mare piedică dintre un feedback bun și textul în chestiune este chiar autorul. De aceea timpul este un prieten bun.
