Se simte epuizare în aer și în jur. Oricât am încerca să ne redresăm la prezent, să restartăm, cu ultimele resurse, perspectiva, corpul nostru nu e totuși o mașinărie cu ON and OFF. Și chiar dacă apăsăm pe toate butoanele disponibile, s-ar putea să nu mai reacționeze. Din acest punct au pornit Alina Tofan și Oana Arsenoi Monomer, un proiect artistic multidisciplinar al pandemiei, care vorbește despre fragilitatea corpurilor, felul în care au somatizat ele pandemia, conexiunile fine dintre minte, emoție și trup.
Ne propunem să oglindim o realitate interioară a unor ”social misfits” care în sfârșit se simt ca acasă în propriile lor corpuri, deși lockdown-ul global le-a blocat accesul la a lucra cu corpul în diverse scopuri.
Monomer este un proiect cu multe straturi, echipa are background-uri diverse din punct de vedere artistic și testează negocierea și procesul artistic la granița a mai multor domenii artistice, unele încă în formare, cum ar fi scenografia digitală, creative coding, game design, realitatea virtuală, realitatea augmentată, cyber filosofie și multe altele. De altfel, nu mai există artă pură, acum totul e o fuziune între arte, crede Alina Tofan. Despre intersecția acestor straturi, performance, pandemie, corpul nostru și vechile lui obiceiuri, povestesc în rândurile de mai jos Alina Tofan și Oana Arsenoi.
Scurtă biografie
Oana: Mă numesc Oana-Georgiana Arsenoi, mi se spune Arsenal și am împlinit de curând 29 de ani. Sunt art director în cadrul proiectului MONOMER: Future Prospects about Old Habits și mă ocup în prezent de proiecte artistice postdigitale în care este redefinită relația, interacțiunea și colaborarea dintre artiști și tehnologie. După finalizarea studiilor în cadrul UNATC - secția Teatrologie și Management Cultural, m-am concentrat pe industria muzicală și pe importanța sănătății mentale în cadrul acesteia. Perioada de lockdown m-a determinat să urmez cursurile de master pentru Intercultural Management din cadrul UNESCO Chair în Interculturality, Good Governance and Sustainable Development găzduit de către Facultatea de Filosofie din București, în care cercetez rolul creativității în management și cultură. Pe Alina o admiram în facultate de la distanță pentru curajul de a se exprima într-un domeniu artistic care nu era încurajat de cadrele didactice, cel al art performance-ului, însă ne-am întâlnit în vara lui 2018 când lucram amândouă în radio. Doi ani mai târziu, în martie 2020 când eram deja în lockdown, am primit un telefon în care am fost invitată să lucrez alături de ea și Georgiana Vlahbei în proiectul PLASTIC. Memorie afectivă și risipă unde am descoperit compatibilități pe care am dorit să le testăm într-un proiect cu un format inedit.
Alina: Numele meu este Alina Tofan, am 27 de ani, sunt artistă multidisciplinară, absolventă UNATC – secția actorie, master tot la UNATC, secția art-terapie prin teatru și artele spectacolului. Ca membră a grupului TBA (Time Based Arts) din cadrul UNArte, formarea mea artistică a căpătat noi valențe și am început să fiu mai interesată de formele de artă hibrid, la intersecția dintre mai multe domenii. Sfera mea de preocupări cuprinde tot ceea ce ține de modalități inedite de a comunica și de a lucra cu corpul, de aceea, în decursul timpului am luat contact cu tehnica de teatru senzorial, labirint, dans contemporan, bellydance, tribal fusion, vogue dance, tehnica statuilor vivante, teatrul oprimaților și am studiat diferite tehnici de art performance. Ca eco-artistă în continuă formare, scopul meu prezent este să aduc perspectiva ecologică cât mai aproape de arta performativă. Încerc să găsesc liantul dintre artă și alte domenii care mă interesează, precum radioul, scrierea de proiecte culturale și educația alternativă cu grupurile defavorizate. Cam asta înseamnă artist independent, cred. Mă atrag mai multe domenii și încerc mereu, prin proiectele personale să le aduc împreună și să dau naștere unui nou univers în care să îmi pot exersa multidisciplinaritatea. Cred că viitorul în artă este depășirea propriului background cultural. Așa am început să lucrez cu Oana și cu restul echipei proiectului, pentru că dezvoltarea continuă ne caracterizează pe toți.
Povestea Monomer
Anul trecut am demarat un proiect de intervenție culturală, numit PLASTIC. Memorie afectivă și risipă. Acolo am lucrat cu o parte din actualii membrii ai echipei, ne-am coagulat ca nucleu și ne-am dorit să continuăm să lucrăm împreună, să mergem și mai în profunzime în a descoperi lucruri despre noi. Așa a apărut MONOMER. A fost o consecință firească și un nou teritoriu pentru noi toți. E un proiect ce vine din trăirile și preocupările noastre, a felului în care pandemia ne-a afectat arta și viața, a felului în care am devenit mai conștienți de lucrurile pe care le-am pierdut odată cu restricțiile, a introspecției care ne-a făcut să observăm mai bine plasticul din jurul nostru, care deseori, ne sufocă.
Un exemplu de bune practici
Alina: Am gândit acest proiect când cel la care lucram încă nu se încheiase, ba din contra, abia atunci începea partea intensă și grea. E greu să gândești în viitor când ești constrâns de termenul limită al AFCN-ului, însă e și bine, pentru că te mobilizezi altfel. Așa a fost și în cazul nostru. Pentru mine, era importantă componenta eco, pentru Oana, cea a mental heath-ului, pentru toți, felul în care pandemia ne-a afectat corpurile și cum am căpătat multidisciplinaritate în lockdown, anul trecut. Le-am unit pe toate sub cupola MONOMER: Future Prospects about Old Habits.
Ne dorim cu acest proiect să devenim un exemplu de bune practici pentru alți artiști care, din păcate, nu au simțit că s-au dezvoltat în toată această perioadă restrictivă. Scopul nostru este să dezvoltăm o metodologie de lucru inovatoare, ce propune un nou tip de abordare în lucrul cu corpul, în care limitările personale și colective să devină un punct de plecare, nu o condiționare.
Oana: Din dorința de a testa munca în echipă cu artiști multidisciplinari care activează în domenii artistice încă în formare, cum ar fi scenografia digitală, creative coding, game design, realitatea virtuală, realitatea augmentată, cyber filosofie și multe altele, pentru dezvoltarea noii metodologii de lucru de care povestea Alina. Fiind dependenți de proces și nu de produsul finit, a testa multidisciplinaritatea și interdisciplinaritatea printr-un proiect de natură coregrafică ni s-a părut cel mai bun punct de pornire pentru a arăta, atât colegilor noștri de generație, cât și publicului, cum am integrat din punct de vedere creativ/cultural primul an de pandemie. În momentul de față, proiectul se desfășoară sub incertitudinile financiare ale culturii de pe meleagurile noastre și sub presiunea pe care o cauzează zilnic pericolul la care ne expunem ca simpli cetățeni ai acestei țări. Deocamdată am lansat canalele de social media pe care comunicăm produsele digitale ale proiectului și lansăm MONOMER: SAFE HOUSE, un film de dans care servește drept teaser pentru spectacolul de dans MONOMER: Future Prospects about Old Habits.
Alina: Îmi vine să spun că MONOMER: Future Prospects about Old Habits este un dar din viitor către trecut, cu scopul de a prețui și valorifica mai mult prezentul. Proiectul pe care îl demarăm, este unul de investigație coregrafică, ce radiografiază printr-un dance-performance imersiv perioada de lockdown și efectele acesteia asupra corpului performerilor. Proiectul se desfășoară în perioada februarie-iunie 2021 și propune o abordare interdisciplinară, vizând perspective artistice diferite, care se intersectează pe linie coregrafică, cu scopul de a-i încuraja pe artiștii implicați să își exerseze multidisciplinaritatea. Nucleul proiectului îl reprezintă procesul de descompunere a mișcării corporale similară cu procesul de polimerizare a plasticului, ce va duce la realizarea un produs de tip nou - spectacol coregrafic imersiv, venit să completeze o zonă de expresie artistică neexplorată în totalitate, cea a art perfomance-ului.
Oana: Avem deja un mesaj lansat în social media care se regăsește și sub forma unui hashtag de încurajare: #viitorularenevoiedecorpulmeu. Fragilitatea unui performer este pusă sub lupă, atât în prezența, cât și în absența mișcării, însă pandemia a dezvăluit fragilitatea tuturor corpurilor, indiferent de personajul pe care acestea îl găzduiesc. În ceea ce privește menirea proiectului, este imposibil să fie una singură, având în vedere cele 5 teme principale în jurul cărora sunt create produsele online și cele offline: mișcare-corp, creativitate, igiena mentală, plastic și tehnologie.
Ca director artistic, consider că menirea lui este să încurajeze și să inspire într-un moment în care audiența este deja bombardată de multiple radiografii ale realității înconjurătoare. Noi ne propunem să oglindim o realitate interioară a unor ”social misfits” care în sfârșit se simt ca acasă în propriile lor corpuri, deși lockdown-ul global le-a blocat accesul la a lucra cu corpul în diverse scopuri.
Negocieri creative
Oana: Procesul de creație în cadrul MONOMER: Future Prospects about Old Habits este împărțit către echipe interdisciplinare, în care sunt descompuse și sondate cele 5 teme principale menționate. Performance-ul care va avea premiera la începutul lunii Mai este suma descoperirilor pe care le-am făcut lucrând la celelalte produse ale proiectului: filmul de dans MONOMER: SAFE HOUSE, exercițiile digitale de respirație, exercițiile digitale de mișcare, filtre de realitate augmentată, workshop-uri și webinarii. Inspirat din prima lună a lockdown-ului global din 2020, Future Prospects about Old Habits este un fast-forward în cheie coregrafică a transformărilor prin care au trecut 3 personaje ce întruchipează trei valențe diferite ale colectivului global: minte, corp și suflet.
Cea mai grea parte a documentării
Alina: O parte din documentare, am făcut-o atunci când am scris proiectul. Acum, pentru cercetarea artistică multidisciplinară pe linie coregrafică urmăresc ce se întâmplă cu mișcarea și corpurile performerilor în spațiul locuinței, cum modifică acesta performativitatea lor. De asemenea, urmăresc cum practica workout-urilor influențează și generează noi tipuri de mișcări pe care performerii le introduc în dans, lucru diferit de modul în care aceștia erau obișnuiți să lucreze.
Oana: Dacă în PLASTIC. Memorie afectivă și risipă, proiectul demarat anul trecut, care se bucură de o continuitate organică din punct de vedere artistic, Alina Tofan și Georgiana Vlahbei au sondat impactul plasticului asupra mediului înconjurător și a celui interior, în MONOMER am introdus și componenta sănătății mentale datorită impactului pe care l-a avut lipsa sprijinului moral și financiar din partea autorităților, a colegilor de generație și a autorităților asupra noastră ca lucrători culturali, artiști, performeri, cetățeni, oameni. Inspirat din perioada autoizolării din anii 2000-2007 în fața ecranelor televizorului, sub diferite pretexte muzicalo-dansante și a workout-urilor făcute în intimitatea propriei case, am lucrat îndeaproape cu Tudor-Răzvan Morar, sound designer-ul nostru, pentru a descompune tablourile peformance-ului în următoarele etape: ce se întâmplă înainte de un atac de panică, cum se instalează acesta, ce se întâmplă în timpul său, cum poți scăpa de el și cum te poți întoarce la orice ar însemna normalitate, după un astfel de moment, mai ales dacă l-ai trăit pentru prima dată. Atenuarea acestor teme complexe ca impact, atât asupra noastră, cât și a publicului, este dată de atmosfera disco house, prin intermediul căreia corpurile performerilor devin mijloace de comunicare ale stărilor psihice prin care trec.
Cum a fost pandemia pentru voi până acum
Alina: Pentru mine, pandemia a însemnat un moment de reinventare. A fost și este cea mai frumoasă și roditoare etapă din viața mea personală și profesională. Am descoperit despre mine că sunt mai mult decât ceea ce știam, că modul meu flexibil de a gândi este mai mult ca oricând valabil. Abia acum, simt că formatele performative hybrid pe care le gândesc sunt cu adevărat în atenția publicului larg, că am depășit sfera artei de nișă, pentru ca acum, când toți am fost obligați să stăm mai mult pe internet, să privim online artă, standardele și gustul s-au modificat. Odată cu pandemia, am început să mă orientez către posibilitățile internaționale, să înțeleg că pot călători oriunde în lume prin formate video și că nu trebuie să mă limitez la ce știam, ci din contra, să reușesc să gândesc mai complex, mai profund și cu noi mijloace artistice. A fost interesant de remarcat cum odată cu acceptarea lucrărilor mele de video performance în galerii și festivaluri de artă internaționale, am început să am mai mult curaj, să gândesc mai măreț, target-ul meu fiind acum unul internațional, nu național. E o validare și un sentiment care mă onorează, să știu că lucrările mele au călătorit în: Brazilia, SUA, Costa Rica, Mexic, Canada, Italia, Anglia, Ungaria, Spania, Germania, India și în multe alte țări. Mă simt mai relevantă ca niciodată și îmi doresc ca parcursul meu profesional să fie, în continuare, ascendant, să cresc și să mă dezvolt constant.
Oana: Din punct de vedere al inspirației, pandemia mi-a permis concretizarea unor intenții deja trasate cu mulți ani în urmă. Domeniile și disciplinele în care activez, abia acum prind o formă coerentă datorită evoluției tehnologiei, dar și a universului interior al audiențelor. Proiectele demarate de anul trecut până în prezent au avut de suferit doar consecințe pozitive datorită sprijinului pe care oameni vechi și noi mi l-au arătat pentru inițiativele față de care am fost constantă până acum. Datorită background-ului în comunicare digitală și strategie, am reușit să sprijin tranzițiile unor business-uri românești către zona digitală sau reconfigurarea acestora din punct de vedere al business managementului. Din păcate, la noi, arta, cultura și business-ul nu sunt conectate într-un fel care să optimizeze rezultatele profesionale. Din această cauză, deseori, mă văd în imposibilitatea de a gândi pe termen lung.
Cum v-a afectat corpul și mintea această perioadă
Alina: E o perioadă foarte bună profesional, cum spuneam, uman, la fel, pentru că, în sfârșit, am timp mai mult, nu mai trebuie să alerg în toate părțile pentru a bifa că sunt în rând cu lumea și particip la tot felul de evenimente. Însă, restricțiile și limitările mă afectează, mai ales atunci când repet, am fixate în calendar spectacole și apoi, se închid teatrele. Uneori, simt că munca pe care o depun e sisifică și că nu duce nicăieri. Îmi e dor de contactul fizic, de apropierea dintre mine ca performer și public, să respire pe corpul spectatorilor. Lucrurile acestea par desprinse din altă lume acum și cu cât trece timpul, cu atât devin mai departe de ceea ce știam. Mă îngrijorează că ne-am izolat, că stăm atât de mult în introspecție, rupți de componenta socială care e vitală, mai ales când ești tânăr și îți dorești să descoperi lumea. Refuz să cred că va mai dura mult până să ne reinventăm cu toții și să regândim conceptul de împreună.
Oana: Din punct de vedere fizic, corpul m-a ajutat să mă împrietenesc, de fapt, cu spațiul în care locuiesc, pe care ajunsesem să-l consider ostil. Am folosit principii de wayfinding pentru a izola în anumite zone din casă contexte pentru fiecare dintre identitățile mele creative. Din punct de vedere mental, mă simt epuizată de găsirea constantă de soluții și de reconfigurări de traseu, care necesită uneori eforturi pe care nu le poți duce singur. Resimt multe pierderi, dar și o serie de mari câștiguri, care nu sunt deloc de ordin material, însă mă vor ajuta să expun audiențelor pe viitor produse artistice în care rolul tehnologiei și al artiștilor va fi redefinit.
Cum transpuneți asta într-un proiect artistic
Oana: Am adunat în acest proiect o echipă cu background-uri diverse din punct de vedere artistic pentru a crea un proiect cu multiple straturi, realizate cu scopul de a atrage un public organic, atât pentru resursele și experiențele digitale pe care le oferim, dar și pentru spectacolul de dans pe care sperăm să-l putem juca și fizic, în prezența unei audiențe. Am folosit în acest proiect toate experiențele pe care le-am trăit individual sau împreună pe parcursul ultimului an. Casa recent împrietenită, a devenit, pe rând, loc de întâlnire pentru echipa proiectului, platou de filmare pentru MONOMER: SAFE HOUSE și ocazional, spațiu de repetiție pentru MONOMER: Future Prospects about Old Habits. Mecanismele noastre de supraviețuire au devenit metode de lucru datorită esteticii spectacolului, care permite coagularea mai multor elemente din trecutul recent și imediat și din viitorul deja întâmplat. Ca director artistic, am oportunitatea de a lucra pe scenă cu Alina Tofan, Vlad Benescu și Tudor Morar și în spatele ei cu Alexandru Claudiu Maxim, Vlad Grigore, Filip Longfellow, Georgiana Vlahbei, Ioana Buraga și Paul Ruben Grec. Întreaga echipă a dezvăluit deja o parte din resursele și tool-urile noastre pe paginile de Instagram, Facebook și YouTube ale proiectului.
Ce a fost cel mai rău până acum. Ce a fost frumos
Alina: A fost greu să trăiesc și să muncesc fără nimic sigur, fără castinguri și oportunități deschise, fără workshop-uri. Nu pot să nu compar cu experiența mea din timpul facultății, când participam la tot felul de ateliere de teatru, performance, dans contemporan și majoritatea, erau gratuite. Așa am început să gândesc altfel și să îmi găsesc propriul fel de a face arta. Ori, lucrul acesta este îngrădit acum, lipsa finanțărilor și a oportunităților de dezvoltare profesională ne blochează. Acum, poate nu simțim, dar în timp, vom vedea rezultatele prin stagnare culturală și profesională. Lupt atât cât pot să ofer, prin proiectele pe care le fac, să ofer această perspectivă, de educație profesională alternativă. E vital pentru un artist la început de drum să știe că sunt alții care fac lucrurile diferit de ce li se predă la facultate.
Oana: Cel mai rău lucru pentru mine a fost pericolul la care am fost și sunt expusă ca bolnav cronic. Combinând acest lucru cu incertitudinea financiară din cultură și cu faptul că în sectorul cultural independent, cât și în cel public, sunt lăsați în urmă, fără șanse reale de redresare, o multitudine de oameni de comunicare și PR, marketing cultural, management cultural, project manageri, fotografi și mulți alții. În ceea ce privește lucrurile bune, în afară de intervenția culturală pe plastic de care povesteam, am lucrat alături de Daniel Chirilă la turneul său digital de retragere din meseria de actor și am cunoscut o multitudine de adolescenți talentați în cadrul Dramatic Theory Online, un atelier digital de scriere dramatică.
Noul normal
Alina: Noul normal este unul multidisciplinar, canalizat spre a dobândi noi aptitudini constant. Nu mai există artă pură, cred că acum totul e o fuziune între arte, comunicarea e mai importantă ca oricând. Flexibilitatea corporală și mentală e o condiție vitală pentru un artist care vrea să reziste în sectorul cultural românesc, fragil și subfinanțat.
Oana: Pentru mine normal înseamnă doar o altă formă abstractă de control, așa că nu am cum să rezonez cu nicio formă a acestui normal. Aș putea să spun că simt cum devotamentul, disciplina și proiecțiile pe termen lung specifice atleților, performerilor, cercetătorilor și artiștilor transcend din domeniile lor către departamente ce țin de organizare națională sau globală. Desigur, la noi în țară nu la fel de accelerat cum se întâmplă în națiuni cu un istoric diferit în ceea ce privește susținerea, conservarea și inovarea în educație, cultură sau știință. Mecanismul meu de supraviețuire se numește S.N.A.P. (Sleep, Nutrition, Activity, People) și este compus din exerciții de oglindire, proiectare, manifestare și integrare ce pot fi realizate indiferent de condiția fizică a insului sau de spațiul în care acesta își utilizează corpul și pe care vă invit să-l urmăriți reprezentat în cheie artistică la începutul lunii Mai.
