[Arta pandemica] Ioana Trifu: Am avut și momente de descurajare totală, cum cred că am avut mulți dintre noi în fața unui viitor incert

Sunt vremuri grele pentru independentii din cultura, dar, in afara dificultatilor materiale si ale limitarilor spatiale, perioadele de criza ajuta, uneori, sa ne definim mai bine, ne pun in postura de a ne confrunta cu cine suntem si ce vrem cu adevarat sa facem. Pentru tanara regizoare Ioana Trifu, momentele grele, in care proiectele incepute nu au putut sa se concretizeze, au fost contrabalansate de multa munca, proiecte noi si maturizare creativa.

"În lockdown, când începuse să mi se pară că zilele se contopeau una în cealaltă și că mă sufocam în spațiul limitat al apartamentului, am găsit scăparea (o evadare mentală, emoțională) în cercetarea și descifrarea atentă, pagină cu pagină, a jurnalului stră-străbunicului meu, pe care îl primisem când eram în facultate de la bunicul meu",

Ioana Trifu si-a transformat angoasele in creativitate si a gasit luciditatea sa lucreze la un subiect atat de aproape si atat de complex. Despre toate astea, povesteste ea in randurile de mai jos:

Explorare și claritate

Uneori tot pare ireală realitatea pe care o trăim de mai bine de un an, dar ce cred că am câștigat în urma pandemiei, ca regizoare sau creatoare în general, e o mai mare claritate față de ce teme îmi doresc să explorez în ceea ce creez și mai multă încredere în proiectele pe care le fac. Ca individ, cel mai tare m-a afectat faptul că nu am putut călători așa cum mi-aș fi dorit, că nu am putut să petrec mai mult timp cu familia și prietenii. Dar, cred că tocmai lipsa acestora m-a învățat să le apreciez și mai mult de-acum încolo.

Deconectarea de online

A fost dificil la început să mă împac cu gândul că planurile pentru filmările programate pentru primăvara și vara anului trecut, dar și anumite deplasări de cercetare în țară pe care îmi doream să le fac am fost nevoită să le amân fără a ști când le voi putea relua. Aveam și deplasări destul de dese, aproape lunare la București pentru diferite întâlniri, proiecte, dar uite că deja a trecut mai bine de un an de când nu am pus pasul într-un aeroport - un spațiu care îmi devenise foarte familiar în ultimii ani dinaintea pandemiei. Am avut și momente de descurajare totală, cum cred că am avut mulți dintre noi în fața unui viitor incert, însă am încercat să rămân activă prin a mă implica în proiecte ce îmi permiteau să fac asta de-acasă, din Cluj. Ajută și evadările regulate din oraș, fie la casa de la țară, fie simple plimbări prin natură. Pentru mine acestea sunt momente de deconectare de online, momente de repaos și reflecție, care mă ajută să mă reîncărc cu energie și mă inspiră.

Străinătatea unui om ca mine

Au fost câteva deplasări prin țară în scop de cercetare planificate împreună cu o prietenă antropolog care s-au amânat, fără să știm când vom putea să le reluăm, situația actuală fiind atât de precară și atât de diferită de la localitate la localitate. Plus că oamenii sunt, pe bună dreptate, destul de reticenți să primească necunoscuți în vizită. În lockdown, când începuse să mi se pară că zilele se contopeau una în cealaltă și că mă sufocam în spațiul limitat al apartamentului, am găsit scăparea (o evadare mentală, emoțională) în cercetarea și descifrarea atentă, pagină cu pagină, a jurnalului stră-străbunicului meu, pe care îl primisem când eram în facultate de la bunicul meu. Am continuat apoi să construiesc arborele genealogic și să sap mult în arhive, dar și în notițele bunicului despre familie (multe, scrise mărunt pe mici bucăți de hârtie - primite o dată cu jurnalul). Așa am decis că a venit momentul să scot din sertar și în lume jurnalul scris acum 100 de ani, de stră-străbunicul Vasile Triff, țăran din Ardeal emigrat în Statele Unite la 1906.

După o perioadă scurtă de producție și o finanțare primită prin programul Artists Rooms organizat de Fundația9, am lansat proiectul 'Străinătatea unui om ca mine' prin publicarea online a primului capitol, "Străinul". A fost cu siguranță un ajutor, nu neapărat din punct de vedere financiar (care bineînțeles a ajutat, dar cu siguranță lansam proiectul oricum, la cât de ambiționată eram), cât a fost un suport moral. Un sentiment că arta încă contează, că există interes de a susține proiecte artistice și culturale, chiar și în momente de criză.

Cred că astfel de inițative, indiferent de bugetele alocate, sunt importante pentru continuitate, pentru susținerea comunității artistice. Ar fi ideală o astfel de susținere din partea statului, dar știm prea bine că asta nu prea se întâmplă (AFCN fiind o excepție). Dar e bine că apar totuși astfel de inițiative din alte direcții. Nu am proiecte legate de pandemie, dar cred că din multitudinea care există deja sau urmează să fie lansate de alții, se vor remarca câteva.

"The Gate Between Us”

Pandemia ne-a afectat destul de puternic planurile pentru producția 'The gate between us', proiectul de film documentar pe care îl regizez și co-produc, inițiat în 2018 și a cărui poveste are loc în Republica Moldova. Aveam plănuită deja sesiunea de filmări din primăvara lui 2020, eram pe punctul de a-mi cumpăra biletele de călătorie chiar înainte de lockdown. Însă eu nu am mai putut ieși din România, iar situația se înrăutățea și în Rep. Moldova, nemaiavând acces nici directorul de imagine și co-producătorul filmului, Ion Gnatiuc. Dar, oricum, noi luasem decizia de a nu continua filmările pentru a nu expune protagoniștii.

Totuși, nu ne-am dat bătuți, am ales să ne concentrăm pe structura filmului, firul narativ a suferit multe schimbări, așa cum e și de așteptat în cazul unui documentar. În mai am participat la workshopul de film East-West Talent Lab (în cadrul goEast Film Festival) unde am pitch-uit online proiectul, iar în august am fost (eu online, Ion offline) la workshopul de film organizat de Moldox Film Festival. Suntem în punctul în care încercăm să vedem de unde și dacă mai putem relua niște lucruri și ne gândim la o formă finală a filmului care să funcționeze.
(nu pot vorbi direct despre tema documentarului, dar sper ca am reusit sa dau un raspuns care reflecta efectul pandemiei asupra proiectului)

Rănile adânci ale culturii

Eu cred că perioada aceasta a avut două efecte asupra sferei culturale - pe de-o parte, o rană adâncă care se va vindeca greu, din cauza indiferenței statului de a susține sectorul cultural pe fondul acestei crize, pe de altă parte, o puternică solidaritate și rezistență în fața acestei indiferențe. Observ tendințe de unitate și inițative de a exterioriza nemulțumirile acumulate de-a lungul anilor, formându-se grupuri de artiști care abordează direct instituțiile statului, care ar trebui să îi reprezinte și susțină, pentru a-și expune doleanțele. Asta îmi dă speranță, așa cum mă hrănesc cu energie și ambiție atunci când văd colegi (din lumea filmului sau din lumea culturii în general) care nu se dau bătuți și inițiază proiecte faine! În general m-am simțit totuși susținută de breaslă, cred că există mai multă solidaritate acum între artiști, decât exista înainte.

Angoase cathartice

Din punctul meu de vedere, partea pozitivă în toată povestea asta, pe lângă cele pe care le-am menționat deja, este că există multă creativitate ce așteaptă să iasă la suprafață. Da, sună clișeic, dar cred că unii artiști creează altfel sub presiune, atunci când sunt constrânși de anumite limite, sau în situații de criză. Toate angoasele acumulate, din diferite cauze, în această perioadă ciudată pot lua forma unor creații, dacă nu fascinante, cel puțin cathartice. Și mai e ceva: pe partea cealaltă, din perspectiva publicului și consumatorului de cultură, arta devine, cu atât mai mult în vremuri de restriște, o evadare din cotidian - din nou, catharsis.

Proiecte valoroase

Mi-a plăcut în mod special proiectul 'Identități fragile'.

Virtual e real

Multe ore pe Zoom! :) Și totuși, nu cred că e atât de rău, dacă reușești să te organizezi și să iei o pauză atunci când devin copleșitoare toate ședințele, întâlnirile, workshop-urile, dezbaterile ș.a.m.d. online. Fiind o fire introvertită, nu mi-a fost dificil să mă adaptez. Iar altfel nu aveam cum să păstrez legăturile cu colegii, sau chiar să mă conectez cu oameni din lumea filmului pe care nu îi cunoșteam. E ciudat să mă gândesc că sunt oameni pe care i-am 'întâlnit' doar virtual deși trăim în aceeași țară. Dar sper să ne revedem cu toții și în offline, cât de curând.

Mesaj transmis celei de dinainte de pandemie

Don't take anything for granted.