[Arta pandemica] Suzana Dan: Cumva am devenit șoriceii care, în loc să zburde prin hambar la liber, au fost închiși în cușcă și au rotița pe care aleargă

Am multe vise și am construit multe scenarii apocaliptice în care salvez lumea; îndrept greșelile și înfrumusețez urâtul; îi ajut pe săraci și îi pedepsesc pe bogații opresivi (în cazul în care supraviețuiesc). Apoi îmi amintesc de “I bought a little city”, a lui Donald Barthelme, și îmi dau seama că nu e treaba mea să mă joc cu ordinea mondială. Poate mai mult decât efectele imediate ale anului care a trecut (boala, frica, izolarea), ideea de a avea și/sau a pierde controlul asupra propriilor acțiuni a fost ceea ce m-a pus pe gânduri cel mai mult. Iar conversația cu Suzana Dan, despre primul ei an de pandemie, a venit să-mi calmeze temerile: există bucurie și libertate în orice, inclusiv într-o pandemie mondială; indiferent cât de mult control are o boală/entitate asupra indivizilor, vor exista întotdeauna oameni care au resurse și sunt hotărâți să rămână independenți.

“Mi se pare foarte important să găsim în interiorul fiecăruia dintre noi acea fărâmă de putere care să ne ajute să nu cedăm sufletește și mental fiindcă da, din pacate, pot să spun că dacă ar fi să pun în balanță gravitatea acestui virus, jur că există o contragreutate cel puțin la fel de mare, dacă nu cumva chiar mai consistentă, prin felul șocant în care omenirea este capabilă să speculeze o asemenea situație financiar și politic în detrimentul propriei specii”, spune Suzana Dan.

Suzana Dan pictează, organizează Noaptea Albă a Galeriilor de aproape cincisprezece ani și este Managerul Rezidenței BRD Scena9. Aici, Suzana scrie despre apocalipsă, despre grădini pentru insomniaci, despre cinism politic și liniște sufletească.

Cum trăiești o pandemie?

Fiecare categorie de vârstă trăiește în mod diferit această pandemie chiar dacă profesional am fi încadrați în același domeniu de activitate. Răspunzând la întrebarea ta, realizez acum că nu întâmplător în ultimul an mi-au revenit în minte tot mai des relatări ale oamenilor pe care i-am cunoscut când eram copil, persoane care trăiseră vremuri extrem de dure și asta cumva m-a ajutat să nu dramatizez momentul prezent mai mult decât este cazul. Sau măcar m-a îmbărbătat amintirea acelor situații cumplite. Oricum, m-am simtit privilegiată comparativ nu doar cu acele vremuri, ci și cu oameni din momentul prezent care sunt privați de cele mai elementare condiții de trai și mi-a fost rușine să mă plâng că îmi este greu. Dar am fost a spoiled brat, bineînteles că am fost ipocrită și am dat ochii peste cap. Nu vreau sa minimalizez efectele acestei perioade, pe de altă parte mi se pare foarte important să găsim în interiorul fiecăruia dintre noi acea fărâmă de putere care să ne ajute să nu cedăm sufletește și mental fiindcă da, din pacate pot să spun că dacă ar fi să pun în balanță gravitatea acestui virus jur că există o contragreutate cel puțin la fel de mare dacă nu cumva chiar mai consistentă prin felul șocant în care omenirea este capabilă să speculeze o asemenea situație financiar și politic în detrimentul propriei specii. Și un astfel de lucru cel puțin pe mine mă deprimă infinit mai tare decât pandemia asta. Ca artist am fost cu mult mai atrasă (chiar dacă în această perioadă asta a însemnat o expunere mai mare) de inițiativele comunitare prin care munca mea a ajutat oamenii. Am lăsat-o mai moale cu epatările artistice deși începusem aproape glorios anul 2020 cu o expoziție colectivă “Zblentit, zblentit!” organizată în spațiul atelierului meu A5 Studio Space. Discret am pus punct la show.

Grădina pentru oamenii care nu dorm

Mi-am canalizat energiile în alte zone decât proiectele mele artistice personale. Am demarat o dată cu începerea lockdown-ului proiectul domestic Gradina Apocalipsei, o continuare a unui vis mai vechi - din păcate niciodată finalizat - în care visam o grădină pentru oamenii care nu dorm (ca o insomniacă cu ștate vechi ce sunt). Iată că un an mai târziu, în carantină fiind, mă bucur de ceaiurile din plantele culese din grădina mea apocaliptică. Profit din plin din actul artistic ca să zic așa. Revenind la relatarea despre începuturile pandemiei, am asumat părți de muncă suplimentare la Rezidență la fel ca și colegele mele pentru a putea supraviețui unor ajustări consistente în bugetul programelor. Așadar am preluat partea de design grafic pentru aproape toate evenimentele Rezidenței, muncă aparent minoră dar de fapt consumatoare de timp grămadă fiindcă restul îndatoririlor nu mi-au scăzut cu nimic chiar dacă câteva luni de zile nu am ieșit din casă. Dar a fost o muncă făcută cu drag și mai ales cu satisfacția rezultatelor obținute. Apoi, la începutul verii m-am bucurat să cunosc un colectiv de oameni inimoși în cartierul unde locuiesc și am meșterit împreună o seamă de intervenții în spațiul public. Dacă veniți în cartierul Chibrit, o să vedeți cum am dat cu pictura de toți pereții. Mai târziu, în toamnă am organizat cu foarte mare stres și cu sprijin aproape zero din partea instituțiilor statului o ediție a Nopții Albe a Galeriilor minunată chiar dacă cu măști și dezinfectanți și măsuri anticovid afișate peste tot. Am fost cu toții împreună, am demonstrat că nu doar ne este dor de publicul nostru  dar știm să îl respectăm și  să avem grijă de el. Mulțumesc tuturor încă o dată!

Rezumând primul an pandemic, cred că am muncit la fel ca multă lume, mai mult decât în mod obișnuit, dar simt că și asta a fost pentru mine cel puțin eliberator și o cârje ca să nu o iau razna din lipsă de preocupare sau a faptului că nu putem să spargem ușa și să o tulim când vrem, unde vrem.

Să creez

Pandemia nu m-a inspirat, dar m-a ajutat să mă gândesc mai mult la acest sentiment de frică față de ceva invizibil, dar care este prezent permanent undeva în ceafa ta. M-am gândit destul de des la frica de sfârșitul lumii, dar nu la modul speriat, fiindcă pentru mine nu era mare noutate scenariul ăsta, apocalipsa fiind unul din visele recurente din copilărie. Dar na, am profitat de context ca să zic așa, totuși nu te întâlnești în fiecare zi cu o pandemie. Așa că, printre primele cărți pe care le-am luat la recitit în perioada aia a fost Frica în Occident apoi am luat la revăzut un serial care m-a amuzat copios The Last Man on Earth. Ei bine, nici o lună mai târziu am ajuns la serialul How I Met Your Mother și asta bănuiesc că nu mai surprinde pe nimeni fiindcă multă lume a facut rezoluții la începerea pandemiei la fel ca la începutul anului că va profita din plin de această izolare forțată, că se va căuta pe sine, că va face X și Y și Z desi știm bine că rezoluțiile astea durează pe ceas fix câteva zile. Deci morga și solemnitatea intrării în pandemie le-am trăit ca la carte și cred că am depus cel mai mare efort în a fi creativă măcar în felul în care mi-am curatoriat atent postările pe rețelele de socializare.

Să fiu activă

A fost simplu fiindcă am redirecționat numărul de pași zilnici către activități desfășurate în areal restrâns. Cumva am devenit șoriceii care în loc să zburde prin hambar la liber au fost închiși în cușcă și au rotița pe care aleargă. Aici mica grădină a fost esențială. Recunoștință veșnică. Grădina Apocalipsei a fost rotița mea magică. Plus arzătorul de calorii care este o viață domestică cu spălat, gătit, spălat, gătit, spălat, gătit samd samd.

Să nu mă deprim

Am fost împreună toți trei și minune mare am reușit să nu ne certăm deloc în lunile alea deși potențial aveam fiecare dintre noi grămezi. Am rămas sănătoși. Mă rog, asta pînă acum o săptămână, dar oricum, suntem bine comparativ cu alte cazuri. Am avut o grădină. Am avut cum să muncesc de acasă. Am avut resurse financiare care să ne ajute să supraviețuim fără să avem probleme. Am băut (cred) o cisternă de vin. Am vorbit cu prietenii des la telefon.

Loviturile de ciocan

M-a revoltat cinismul cu care această pandemie a fost exploatată în interes financiar. Este subuman. Foarte greu de găsit o sursă de inspirație în acest lucru dar este obsesia numărul 1 pentru mine și în afară de o mare tristețe și neputință, acest context nu mi-a adus nimic bun. Consecințele acestor speculații devin lovituri de ciocan și vulnerabilități care vor fi extrem de greu de reparat pentru multe categorii sociale sau profesionale și mi se pare nedrept să vorbesc doar despre comunitatea artistică că ar fi aproape distrusă de ignoranța autorităților când mare parte din societatea din România este lăsată de izbeliște.

Mama dezordinii

Dacă aș avea timp și un dram de liniște în suflet simt că nu m-aș opri din lucru. Ultima dată am avut șansa asta în 2014 când am avut o rezidență în Dusseldorf, am avut un shut down total la toate îndatoririle extra artistice și libertatea să sar din pat și să pictez dacă vreau de dimineață până seara. Doamne ce lux! Nu am etape clar delimitate în munca mea (hai să documentăm, acum facem schiță, acum facem proiect, acum trecem pe curat etc etc). Sunt mama dezordinii, nu mă laud cu asta, aș putea să scriu acum comme a la carte un scenariu impecabil al etapelor de lucru (fiindcă știu să scriu proiecte cu etape de activități etc etc etc) dar aș fi o mare mincinoasă. Așadar scrupuloșenia mea și-a găsit un loc bun atunci când  elaborez proiecte, scheme, programe dar sunt o varză absolută în ceea ce privește proiectul meu personal ca artistă. Pentru Dumnezeu, mi-am pierdut propriile lucrări, încă mă trezesc că mă întreb unde a ajuns nu știu care pictură și habar nu am!

lucrare care nu știu unde a dispărut #1

 lucrare care nu știu unde a dispărut #2

 lucrare care nu știu unde a dispărut #3

Artists Rooms

Brutal a trebuit să întrerupem activitatea de la Rezidența BRD Scena9 deși aveam o expoziție în desfășurare deschisă doar cu două săptămâni înainte de anunțarea lockdown-ului.

Am evaluat rapid situația și am demarat platforma RS9 LIVE unde am mutat în online programele Rezidenței care au continuitate pe toată durata anului, Intersecțiile de Miercuri si Post Muzica. Și am început brainstormingul împreună cu Anca Drăgoi, directoarea Fundației9 pentru programul de granturi ARTISTS ROOMS fiindcă am realizat că va urma o perioadă îngrozitoare pentru artiști și trebuia să găsim o modalitate de a le veni în sprijin cu ce resurse aveam la îndemână. Pentru mine a fost o premieră să mă implic direct în gândirea și construcția de la zero a unei astfel de inițiative, de la structura de desfășurare, birocrația aferentă, până la identitatea vizuală și restul detaliilor. Sincer sunt mândră de noi că am reușit proiectul ăsta și cred că atât cât am putut am ajutat în mod real comunitatea artiștilor. Deci proiectul cel mai legat de pandemie este ăsta https://www.fundatia9.ro/program/artists-rooms.

Proiecte la Rezidență

Ultimul eveniment pre-pandemic de la Rezidență a fost o expoziție de fotografie. Apoi așa cum spuneam mai devreme, pe toată durata lockdown-ului ne-am repliat rapid și am trecut în online programele care continuau și pe durata acelor luni de restricții totale. După ridicarea lor am evaluat cu mare atenție contextul în care am fi putut să reluăm activitatea offline și am redeschis spațiul cu o expoziție dedicată proiectelor realizate de artiști în programul ARTISTS ROOMS. Am activat spațiul grădinii pentru evenimentele publice care aveau loc în mod obișnuit în interior iar constrângerile pe care le-au suferit multe alte spații culturale din oraș au adus pe lângă programul Rezidenței CINEVARA alte proiecte similare excepționale precum Possible Sounds of Early Cinema sau conferințele Message is the Medium și discuțiile organizate de Institutul Prezentului. Expozițional am continuat cu proiecte super interesante precum Museum of Broken Relationships și am finalizat anul cu un proiect produs de Rezidența BRD Scena9 intitulat AICI.ACUM. 

A fost un proiect - statement vernisat și finisat cu prilejul a două sărbători oficiale din România, ziua națională – 1 decembrie respectiv ziua culturii naționale – 15 ianuarie. Expoziția a prezentat un grup de artiști emergenți, discursurile lor și relația pe care tânăra generație o (mai) poate avea cu un sistem oficial preocupat mai degrabă de festivismul unor date care celebrează valori aflate într-o stare de criză profundă în acest moment ignorând de fapt realele necesități ale tinerei generații. O scurtă recapitulare a anului 2020 de la Rezidență a adunat în mod surprinzător multe evenimente “ca în vremurile bune” și acest lucru încă o data m-a bucurat foarte mult, că am putut să continuăm lucrul cu tot cu switch-ul online / offline și că am păstrat pe cât posibil contactul permanent atât cu comunitatea artistică cât și cu publicul nostrum.

În prezent la Rezidență se află în desfășurare unul din proiectele programate inițial în calendarul 2020 care a fost amânat o dată cu toate planurile inițiale dar l-am păstrat pentru acest an.

Este o expoziție care este legată cu un fir roșu de toate evenimentele 2021 de la Rezidența BRD Scena9 intitulat sugestiv ACUM. Fiindcă tocmai ce am trecut prin experiența unui an în care planurile extinse s-au dus fix în cap. Fiindcă până anul trecut ne învățaserăm că dacă nu ai un plan, nu ai un viitor. Fiindcă am trăit în momentul ACUM un an întreg și am supraviețuit, am considerat că în acest an poate ar fi bine să discutăm despre consecințele momentului ACUM discutând despre trecut dar privind și spre viitor.

Și am ales să ne rupem de felul în care gândim o expoziție în sensul tradițional. Ne-am gândit să schimbăm paradigma și abordarea față de un public pentru care susținem că depunem eforturi prin activitatea noastră ca să îl apropiem de ceea ce înseamnă cultura contemporană. Așa că am decis să discutăm în aceste expoziții despre niște fenomene apărute în anii 90 – începutul anilor 2000 (fiindcă anul trecut rotunjeam la aniversară 20 de ani de la începutul noului mileniu...) mișcări apărute în așa zisul underground cultural care de fapt reflectau cât se poate de pertinent imaginea societății din acel moment. În mod cât se poate de firesc aceste mișcări continuă ca și manifestare chiar dacă izolat și în acest moment și da, douăzeci de ani mai tarziu ni s-a părut cât se poate de relevant ca în momentul ACUM să discutăm un pic despre ele. Poate asta ne va ajuta să ne dăm câteva răspunsuri la felul în care societatea gândește și acționează și acest lucru e cred că este cât se poate de relevant pentru importanța pe care o are cultura contemporana pentru publicul nostru. Deci, ladies & gents dacă va interesează vă invit la Post Punk, o expoziție care pornește de la conținutul unei arhive a miscării punk din Craiova și inițiază o discuție amplă legată de acest fenomen, de caracterul său activist și profund contestatar.

Statul român= Maria Antoaneta, pentru cultură

A fost și este echivalentul unui măcel absolut (în sectorul cultural, n.r.). În plus mizerii precum scandalurile legate de speculațiile financiare aflate la limita legalității care se operează la foc continuu pe spezele artiștilor, asta mi se pare pur și simplu înfiorător. Nu înteleg, pur și simplu nu înțeleg cum este posibil ca pe de o parte acestei comunități să i se acorde un sprijin aproape inexistent din partea instituțiilor de stat aruncându-se vina pe fostele conduceri în condițiile în care suntem bombardați aproape zilnic cu știri în care se vehiculează sume astronomice pentru parandărături nesfârșite. Sau faptul că statul se încăpățânează să finanțeze prioritar niste proiecte așa zis strategice care au bugete cu care ar putea susține activitatea unui AFCN (rămasă ca unică speranță pentru operatorii culturali) pentru câțiva ani??  În ce lume trăim? În acest context pentru mine statul român și marile evenimente strategice au devenit o Marie Antoanetă care ne spune să mâncăm cozonac.

Susținută sau neglijată?

Hai să zicem uitată. Dar e ok, am ales eu în primul rând să mă uit ca artistă fiindcă am simțit că este cu mult mai important să nu uit cum este să fiu om. Acum sunt nițel dramatică, îmi place să îmi imaginez că în absența pictatului am gătit ca o artistă, am grădinărit ca o artistă și am făcut o signalistică anti covid la Rezidență ca o artistă. Probabil că există un efect din întorsul ăsta către sine, în propriul cocon. Este un exercițiu similar pe care l-am simțit cumva pe vremea când mergeam la concursuri de anduranță în care împreună cu colegii de echipă confruntam reacții brutale unii față de ceilalți pe fondul extenuării. Eram pe supraviețuire, eram un fel de animale și atunci ca și acum am simțit că mă văd în oglindă fără nici un fel de brizbriz. așa cum sunt. Ce am descoperit zece ani mai târziu la mine cu prilejul acestei pandemii? Că sunt mai obedientă în oarecare masură dar și infinit mai tristă și aproape imposibil de recuperat din anumite văgăuni existențiale. Probabil că este parte din viață să înveți să locuiești cu monstrul din tine. Așadar nu o iau ca pe o dramă ci ca pe un fapt și ca pe o parte pozitivă faptul că pot supraviețui cu datele astea.

Proiecte valoroase

Fără nici o legătură cu pandemia, dar legat de un eveniment foarte trist marcat de dispariția artistului Ionuț Cioană/ Mircea Nicolae, mi s-a părut important și realmente valoros gestul de recuperare a unui spațiu din Sibiu pe firma căruia Ionuț a realizat acum mulți ani o intervenție  scriind simplu “Mă gândesc la ea”. Spațiul ăsta a fost închiriat și transformat de către un colectiv de artiști într-un spațiu / galerie de artă contemporană. Este un gest simbolic, pentru mine personal este valoros nu neapărat estetic cât sentimental dar hei trăim vremuri în care gândim mult cu inima puțin cu mintea și deocamdată inițiativa asta este singulară în memoria unuia dintre artiștii români a cărui operă sper ca va beneficia de îngrijirea care se cuvine.

Mesaj pentru Suzana de dinainte de pandemie

Inima sus, Suzano.