Citești Alwarda și parcă lumea asta umană și ciudată începe să aibă sens, deși autoarea ei pare că are suflet de extraterestru. Ne oprim din când în când aici, la IQads, și facem pauză pentru poezie. Ne oprim din alergat, din consum, din încercarea continuă de a înțelege lumea și de a o încadra în exceluri diferite și vorbim cu scriitori. Pentru că ei au grijă de sufletele noastre, până la urmă. Câte grame or mai fi rămas pe aici :)
La 17 ani după cartea sa de debut, ”ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri”, Ruxandra Novac a revenit anul trecut cu “Alwarda”, publicată la Pandora M, în colecția Anansi. Și după ce am citit Alwarda (de mai multe ori), am vrut neapărat să vorbesc cu autoarea ei. Să încerc să aflu cum e posibil să scrii poezie în așa fel.
Am scris de-a lungul lui 2018 și aș mai fi scris probabil mult și bine, dar au intervenit alte lucruri care m-au blocat și m-au pus la locul meu, dar fără care, pe de altă parte, nu știu dacă ar fi existat cartea. Mi-e un pic greu să vorbesc despre ele, o să spun doar că a fost o cădere psihică, o mare înstrăinare de mine, care mi-a dat și un fel de curaj sau inconștiență să o dau mai departe si să încep să mi-o doresc să existe, să fie o carte publicată și tot restul, spune Ruxandra
În rândurile de mai jos, Ruxandra vorbește despre poezie, limbaj, suflet, pandemie, cum ne schimbă perioada aceasta și ce ne ține vii:
Relația ta cu cuvintele
Una destul de complicată și ambivalentă, nu știu dacă se vede în cum scriu, sigur se vede în cum trăiesc, cum sînt prezentă în lume. Dar și elastică într-un fel. Bazal nu îmi e foarte ușor să mă exprim, niciodată mi-a fost, și acum sînt destul de puține contexte în care o fac real, iar cînd nu e real e epuizant și nici nu prea contează.
Îmi place să scriu, e chinuitor să vorbesc, fără distanța care vine din scris. Nu îmi place să îmi aud vocea, nu cred că o sa ajung să îmi placă vreodată, deși nu în toate momentele e la fel de greu. Îmi place să mă gîndesc, să dorm, să stau liniștită, să am stări între ele fără să le individualizez neapărat și fără să le exprim, ci să le las să treacă așa prin mine, fără să le izolez și să le transfer în limbaj. Aș putea face asta foarte mult timp, de fapt o și fac cînd pot.
Acum sînt în București, nu am mai fost de mult timp, stau pe balcon deasupra Cișmigiului și departe se văd kilometri întregi de oraș și un cer roșu enorm. Aș vrea să pot descrie mulțimea de layere spațio-temporale care se suprapun în mine pornind de la situația asta simplă și nu pot așa cum sunt, în simultaneitate, le las doar să treacă și le simt aproape fizic, într-un fel de apă aerială.
În situații sociale sînt tăcută, de la izolare sau din timiditate, cred că nu mai știu, a devenit ceva prea lipit de mine ca să îmi dau seama. Uneori mi se pare că mă sălbăticesc, mai ales dacă rămîn mai mult timp singură, că pierd limbajul. Pe de altă parte, cînd vorbesc, vorbesc destul de accidentat, mi se pare că sînt înțeleasă, deși de multe ori văd că nu sînt, multe rămîn doar în mintea mea. Sau că sunt spuse prost, mecanic sau fragmentat, că nu sunt tot timpul eu. Cînd scriu în schimb e bine, există control, dar și latență, pot face orice și atunci îmi place limbajul, îl pot duce unde vreau, își pierde scheletul cumva și la asta mă refeream că e elastic, e ca o coardă de fapt pe care acolo o pot întinde și strînge cum vreau. Îmi place precizia în limbaj, dar e greu de obținut pentru anumite lucruri. Mai cred și că are, cuvintele au o realitate a lor sau că determină realitatea cîteodată. S-a mai tot spus asta, dar e real și am experimentat-o de multe ori.
Poezia la început. Și acum
Nu s-a schimbat mare lucru, poate că mai recent am început să îmi dau seama că nu e doar expunere și expresie unidirecționată, de la cineva care se dezvăluie, ci că multe lucruri semnificative se produc prin chiar procesul ăsta de expresie și prin înțelegerea celorlalți, cumva legat de ce ziceam mai sus cu modificarea realității. Că îmi poate modifica puțin viața, dacă nu e prea mult spus, sau măcar percepția asupra ei, poate schimba cumva jocul. Nu pe a altora, nu îmi place ideea asta de scriitor supranatural care schimbă mintea altora, mi se pare ceva totalitar sau pur și simplu nu ar trebui să fie asta ideea, dar că o schimbă pe a mea, da. Și că se nasc multe lucruri de la intersecția dintre mai multe priviri, că nu e doar ceea ce emite un om sau o voce, ci și ceea ce se întîmplă după ce el scrie, că nu e ceva finit. E ceva destul de nou pentru mine față de solipsismele de dinainte și sînt curioasă unde poate duce asta – e și o formă de încredere poate, în cel care citește că îți înțelege povestea, persoana, care la fel e ceva nou și fragil pentru mine, cumva contrazice puțin ce credeam înainte, dar e și un teren mișcător, nu sînt sigură, e posibil și să dispară instant.
Prima poezie
Nu știu, probabil că a fost ceva cînd eram mică, prin școală, probabil prin imitație cu ce citeam, fără relevanță, nici nu îmi amintesc cum era sau despre ce. Dar o să îți spun cum am scris prima dată ceva ce chiar a contat. A fost în adolescență (cînd sigur că se întîmplă toate), în Brașov, prima dată cînd am și citit în public. Eram în liceu și m-am dus la cenaclul Interval, iar următoarea dată, fiind ultima venită, urma să citesc. Am stat două săptămîni cu un nod în gît de cîte ori mă gîndeam la ce urmează și aș fi vrut să evit în orice mod, nu aveam nimic închegat sau care să mi se pară bun de arătat (e ciudat că aveam totuși puțin conștiința asta, deși neformată total și cumva inexplicabilă), în fine, un dezastru :). Aș fi preferat să se întîmple un accident sau ceva ca să nu mă prezint, dar nu s-a întîmplat. Cu o noapte înainte de duminica în care urma să ne întîlnim m-am închis în cameră și în cîteva ore am scris cît să am ce citi. A fost prima dată cînd am resimțit presiunea asta combinată cu control, nu știu cum au trecut orele alea, cumva obligată și fără ieșire, cumva totuși foarte în mine și foarte transparentă și liniștită la sfîrșit. S-a mai repetat senzația asta, poate că de fapt există tot timpul, dar atunci a fost prima dată și a rămas așa ca un fel de insulă pentru mine.
Când ai început să scrii Alwarda. Cum s-a lăsat scrisă
În 2017, prin vară așa susținut, am avut un concediu de două săptămîni în care am scris în fiecare zi și atunci s-a creat scheletul volumului, ideea din spate cumva exista vag, dar s-a și transformat destul de mult. Înainte mă gîndisem așa fugitiv să fie un fel de impresii/peisaje/portrete din călătorii, ceva mai domestic și care să fie interesant (sau nu) prin privire, dar erau gînduri vagi și foarte repede s-au insinuat (și au și cam acaparat de fapt) lucruri tot mai personale și mai acute din memorie, biografie, lucruri care mă afectează, unele mai turbulente poate, și, cum era de așteptat cumva, au început sa fie tot mai prezente si probabil tot mai vizibile in ce scriam.
Cred ca e ceva obișnuit, să pornești de la ceva mai îndepărtat sau aparent neutru și foarte repede să ajungi la punctele tale nevralgice, la ceea ce te rupe de fapt, deși n-am vrut neapărat să fie ceva acut, am vrut să fie ceva conținut, aluziv... Tocmai de asta apoi, probabil dintr-o dorință conștientă sau mai puțin, s-a mai adăugat un strat, ca și cum aș fi încercat să ascund turbulența lor, să o atenuez, dar au rămas un fel de semne ale ei.
Au mai apărut unele diluări, aluzii, variații de ton. Eu prezint acum toate mișcările astea cumva intr-o succesiune temporală, dar nu a fost așa, toate faldurile astea s-au manifestat cumva simultan, și din punctul ăsta de vedere cartea imi seamănă, mie ca persoană, așa cum mă înțeleg cît de cît, între expunere și expresie și o reținere față de expunere și expresie. De asta și ziceam că e o carte despre nevroză, pentru că așa funcționează ea.
Cel mai greu a fost să o scriu efectiv, să încerc să controlez cum pot lucrurile contradictorii de care ziceam mai sus. Să descopăr dozajul, curgerea ei, și să nu se vadă asta. Cam așa a început și apoi am scris de-a lungul lui 2018 și aș mai fi scris probabil mult și bine, dar au intervenit alte lucruri care m-au blocat și m-au pus la locul meu, dar fără care, pe de altă parte, nu știu dacă ar fi existat cartea. Mi-e un pic greu să vorbesc despre ele, o să spun doar că a fost o cădere psihică, o mare înstrăinare de mine, care mi-a dat și un fel de curaj sau inconștiență să o dau mai departe si să încep să mi-o doresc să existe, să fie o carte publicată și tot restul.
Ce ai simțit când a fost publicată
Emoție, dar liniștită cumva. Ceva așa, s-a dus de la mine acum, s-a terminat cu asta, iată acum și în lumea reală, nu doar în mintea și în viața mea, asta e. Am trimis-o, cum ziceam, prin 2019 și după aceea nu am vrut să mă mai ating de ea, nici acum nu vreau de fapt neapărat, n-aș mai deschide-o dacă nu ar trebui uneori să citesc din ea. Dacă ar fi fost o experiență mai recentă probabil că ar fi fost mai multă anxietate, nesiguranță legată de ea, așa era ceva încheiat sau cel puțin așa mi s-a părut atunci.
În perioada asta mai complicată din 2019 de care am zis mai sus pur și simplu nu au mai contat multe lucruri care erau foarte acute înainte, au luat o altă formă. Au fost cîteva luni ca o pastă groasă, de haziness, din care putea ieși orice, iar ceea ce a ieșit (din fericire) a fost că, între altele, la un moment mi-am zis în minte ceva de felul - you're no one, nu ești nimeni și nimic și poți face orice :), așa ceva, tradus foarte aproximativ în cuvinte. Nu doar legat de ce scriam, și dincolo de asta. Ca și cum ai închide ochii și ți-ai tăia frînele, un fel de lipsă de presiune de orice natură de care îmi aduc aminte ca de singurul poate lucru bun din anul ăla și pe care aș vrea să o mai trăiesc, mi-ar plăcea să o resimt de fapt tot timpul legat de scris măcar, dacă nu pot de altele.
Așa că am trimis-o, aproape fără să știu exact ce aștept și ce vreau. Apoi încet-încet chiar am început să îmi doresc mult să o văd apărută, ca să devină cumva fizic că am ieșit din povestea asta, care mi-a făcut și rău, și bine, în plus trecuseră trei ani de cînd începuse și era important și asta, avea ceva semnificativ pentru mine. Și din cauza asta cred a fost așa, ca și cum termini ceva ce trebuia să termini și ești liniștit și puțin melancolic, puțin străin.
Citești cronicile?
Le citesc (cînd sînt pe net, altfel, cum nu stau în România, nu am acces), cred că sînt și foarte norocoasă fiindcă am avut parte de cronici foarte bune, dar dincolo de asta, mult mai important, inteligente și unele cumva emoțional-inteligente, nu cred că îmi puteam dori mai mult. Dacă ar fi fost rele nu știu cum m-ar fi afectat, îmi place să cred că aș fi trecut mai departe pur și simplu. Nu scriu pentru cronici și nici nu poate să te placă toată lumea și nici nu aș vrea. Cît timp nu resimt ceva personal în spate sau ceva care nu are legătură cu cartea, nu e nimic, cînd e invers, da, mă amărăște (nu știu cum să spun altfel), dar cred că e inevitabil și nu durează prea mult.
Cum și când scrii, cât editezi
Când pot. La carte se întîmpla să scriu duminica, de obicei dimineața, îmi făcusem un fel de rutină, deși nu sînt felul de persoană la care să meargă neapărat asta, dar știam că altă dată nu o să pot. Cînd sînt singură scriu oricînd, îmi place mult seara, de fapt cred că îmi place seara pentru orice, toate iau o densitate și o căldură diferită. E timpul privat seara (și noaptea, dar nu îmi permit să scriu noaptea, deși mi-ar plăcea). Și legat de asta, singurul lucru esențial e să fiu singură.
Uneori ascult muzică, dar e riscant pentru că ceea ce scriu atunci mi se pare mai bun uneori decît e de fapt, fumez mult, beau apă sau cafea, cam atît. Nu e important ce fac, e importantă concentrarea și prezența, senzația că am intrat în mine.
Primul cititor cred că e un mit, cel puțin pentru mine, nu am un prim cititor anume, am prieteni cărora le-am arătat în momente de nesiguranță, alteori am pus pe net, dar cine citește în întregime pentru prima dată de obicei e pur și simplu o întîmplare. La Alwarda a fost o întîmplare fericită, a fost Dmitri Miticov, el mi-a cerut primul să citească și a făcut-o cu atenție și m-a încurajat mult, l-am rugat și să scrie pe copertă din cauza asta. De editat, editez destul de puțin și aleatoriu, mai mult sub impulsuri de moment, nici nu știu dacă fac bine și ce schimbă de fapt ce editez, nu îmi place, cred că nu mă pot obiectiva suficient ca să o fac.
Ce a vrut să spună autorul și interpretările posibile
La început nu m-am gîndit și în general nu mă gîndesc, sînt doar eu. Apoi, cînd se termină sunt curioasă cum se înțelege, cine le înțelege, pentru că am avut surpriza asta de care am spus deja, să văd chiar eu prin ochii altora anumite lucruri mai bine sau altfel, și nu doar atît, dar cumva să și acționeze asupra mea, ca într-un fel de stream care continuă și după ce termini de scris. Înainte eram mai indiferentă la ideea asta, și acum de fapt e ceva destul de ambiguu, pentru că depinde mult de cine citește, dacă simt că îmi seamănă sau nu, multe altele..
Cum a fost până acum pandemia pentru tine
A fost la început mult mai mult timp liber, am început să lucrez de acasă și asta mi-a adus cîteva ore în plus pe zi pe care înainte le consumam pe drum - mi s-a părut ceva aproape ca un miracol. Poate o să sune ciudat, dar la început chiar a fost foarte bine, după haosul din primele săptămîni, am luat-o ca pe un moment ciudat de pauză, de suspendare a lumii, cum avusesem și eu cu un an înainte, și dacă atunci fusese o lovitură pentru mine, ca persoană luată separat, acum, cînd cu toată lumea se întîmpla la fel, a fost aproape bine.
Nu cred că e un paradox sau vreo devianță, am mai auzit asta la mulți, e ca și cum nu mai ești singur, ca și cum vezi că glitchurile tale, diferite inadaptări sînt de fapt ale tuturor și te simți dintr-odată cumva mai familiar în lume. Asta a fost partea bună.
A mai fost apoi anxietatea, nu pentru mine, cumva am avut tot timpul o încredere oarbă că nu o să mi se întîmple nimic rău (e ciudat cum toate cît sînt în latență sînt mai înspăimîntătoare decît cînd devin brusc reale, cînd devin reale le privești foarte ușor în ochi), dar pentru alții, pentru prieteni, apropiați, plus așa un fel de milă și atenție mai mare pentru toată lumea.
Apoi cu timpul, pe măsură ce s-a prelungit, a venit agitația, nervozitatea, cred că de vreo 3-4 luni am luat-o mai rău, iar mai recent și o ușoară irealizare care nu e doar a mea, chiar am citit recent la o fată pe facebook care descria exact asta, chipul ăsta al depresiei (pentru că asta e) în care ești suspendat în timp și ba e dimineață, ba e noapte, și era dureros și cunoscut.
Restricțiile nu m-au deranjat așa mult, am norocul să am o casă, o pădure aproape, să pot ieși cu mașina cînd mă sufoc în casă, cum făceam de fapt și cu ani înainte, dar chestii psihice mai rele, dintre care irealizarea de care ziceam e doar una, și care cred că încep să se vadă la multă lume și se vor mai vedea mult timp chiar dacă va trece asta.
Sînt psihiatri care avertizează că va urma un fel de ptsd general si cred că va fi așa și că va fi greu de dus și, ca întotdeauna, oamenii vor fi lăsați să se descurce singuri. Mi-e foarte milă de copii și mai ales de adolescenți, cred că ei o iau cel mai din plin, de adulți mai puțin pentru că au mecanismele lor de apărare mai bune sau mai rele și nu au nici atîta de pierdut, dar ei pierd lucruri foarte importante, fără care cred că nimic din interiorul lor nu va mai fi la fel.
Ce ai reușit să creezi în perioada asta
Nu am putut și mă simt puțin umilită din cauza asta, niciodată nu mi-aș fi imaginat că o să am atîta timp și că or să se disipeze în același timp toate. Am reînceput acum prin ianuarie să scriu, dar e prea neclar ca să îmi dau seama ce va fi și dacă nu se va transforma iar în ceva cu totul diferit. Acum mă gîndesc că va fi despre cum cineva își pierde mintea și apoi o recuperează într-un fel, dar nu știu nici dacă experiența asta e transmisibilă altcuiva și nici dacă o să fiu în stare, pentru că e ceva invers decît Alwarda, static și greu și fără farmec și îmi și face puțin rău. Încerc să înțeleg și nu știu dacă poate fi înțeles sau doar descris. În rest cred că am fost mai atentă la lume, poate asta să fi fost un plus.
Relațiile dintre oameni
Mai multă anxietate și agresivitate (venită tot din anxietate probabil) și, cum ziceam, irealizare acum cînd durează deja de atîta timp. Cînd există atenție față de altul de obicei e acutizată și negativă, ca și cum ai apăsa pe un punct dureros. Așa se întîmplă în izolare, e ca într-o casă, se reduc mișcările și se accentuează toate. Nu am crezut niciodată ce se spunea uneori la început, că criza asta ne va face mai buni unii cu alții sau mai empatici etc. Că va schimba vieți, asta da, dar că va revela o bunătate umană ieșită din comun, nu. Încerc să pun în perspectivă, sper să rămînem cît de cît întregi cu toții sau cel puțin damage ul să nu fie iremediabil, în minte, în relații.
