[Profesori altfel] Cristina Tunegaru: E de dorit să avem tineri curajoși care știu ce vor, tineri care contestă, ei ne pot duce mai departe

Cristina Tunegaru s-a găsit într-o zi în fața unei clase de gimnaziu gălăgioase, unde copiii vorbeau unii peste alții, iar ea nu reușea să îi convingă să o asculte. Ar fi putut să abandoneze sau să își facă meseria de profesor atât cât i se permitea și să plece fără remușcări acasă, la fiecare pauză. Ar fi fost calea ușoară și confortabilă pentru ea. Sau ar fi putut să își impună autoritatea prin voce ridicată, pedepse și note slabe trecute în catalog.

În schimb, ea a ales altă cale, a ales să meargă un kilometru în plus, către un magazin de jucării, de unde a cumpărat o minge cu o față zâmbitoare desenată pe ea. A doua zi a adus-o în fața elevilor zgomotoși, le-a spus că aceea era mascota clasei, iar regula era ca doar copilul care o ținea în mână să vorbească. A funcționat sau nu metoda ei? Ce credeți?

A mers perfect, pentru că noile generații de elevi nu mai răspund la impunerea autorității sau la pedepse, ci sunt stimulați de creativitatea, empatia și abilitățile de comunicare ale profesorului de la catedră.

"Generațiile de acum sunt în bună măsură diferite, pentru că au fost crescute în altă lume. Copiii de acum au nevoie de mai multă stimulare vizuală, auditivă, de un alt ritm al interacțiunii. Ce a rămas la fel este, de exemplu, bucuria de a recepta – în orice fel – a poveștilor."

Deschidem o nouă serie, din care sperăm să învățăm și noi adulții care interacționăm cu copiii și adolescenții acestor vremuri. Pentru că educația de la școală se continuă acasă, iar ei sunt altfel decât eram noi când ne toceam coatele hainelor memorând informații sau rezolvând probleme la matematică și nepunând la îndoială nimic. Ne-am propus să aflăm de la profesori de gimnaziu, liceu și facultate informații despre învățământul românesc și despre nevoile elevilor. Din practică, nu de la înălțimea unor scaune ministeriale sau din cifrele unor statistici.

Cum s-au schimbat lucrurile în ultimii ani în școala românească? De ce este nevoie pentru a menține elevii și studenții interesați de o materie sau alta, ce îi stimulează? Cât este de importantă chimia dintre profesor și tinerii învățăcei? Și cum a funcționat școala în pandemie?

Începem cu Cristina Tunegaru, profesoară de Limba Română în județul Ilfov, care povestește și oferă informații valoroase din experiența sa de 12 ani la catedră, din interacțiunile cu elevii și părinții lor.

Biografie pe scurt

Sunt Cristina Tunegaru, profesoară de limba română. Am absolvit Facultatea de Litere, apoi am urmat un master, iar câțiva ani mai târziu m-am specializat în politici publice în educație la King’s College London, unde am urmat un master. Sunt doctorand în științele educației și pregătesc o lucrare despre inechitatea din sistem, cu precădere decalajul dintre mediile urban și rural și cum se poate fi acesta redus. Alte domenii care mă preocupă sunt : curriculumul și evaluarea, segregarea școlară, asigurarea oportunităților egale în învățare.

Îmi amintesc foarte clar că eram pasionată de lectură în clasele primare, iar în primele clase de gimnaziu, mi-a venit ideea Facultății de Litere. Pentru mine, era tot ceea ce îmi doream, să fiu studentă la Litere. Și mulți ani mai târziu, după ce am absolvit liceul la profilul matematică-informatică, visul de a fi studentă la Litere mi s-a îndeplinit. Mi-am dorit să fiu profesor de română, să-i apropii pe copii de frumusețea literaturii, de farmecul lecturii, cu toată blândețea, dedicarea și înțelegerea de care sunt eu capabilă.

Primii ani la catedră

Primii ani la catedră au fost grei, pentru că pregătirea practică din facultatea a fost insuficientă. M-am regăsit de partea cealaltă a catedrei, fără să știu foarte bine cum să interacționez cu o clasă, cum să comunic cu copii. Dar am învățat, mai ales fiind atentă la elevi și la nevoile lor.

Îmi amintesc din primii ani de învățământ senzația ireală că te afli de cealaltă parte a catedrei, nu mai eram în bancă unde stătusem atâția ani, ci am trecut dincolo. Stăteam la catedră și simțeam povara datoriei incredibile pe care ți-o dă catedră: de acolo, trebuie să formezi oameni, ai în grija ta un grup de copii și o datorie să nu risipești niciun minut, ci să investești tot ce poți pentru interesul lor.

Învățământul românesc atunci

Am început să predau imediat după facultate, în 2009. Învățământul românesc nu suferise prea multe modificări față de perioada în care am fost eu elevă. În mediul rural erau probleme serioase cu infrastructura locală, nu exista laborator de informatică, nici profesorii nu aveau la dispoziție laptop sau internet. Până de curând am predat utilizând aceleași manuale pe care le-am avut eu când am fost elevă.

În ultimii ani, infrastructura școlară s-a îmbunătățit considerabil, deși schimbările s-au petrecut foarte lent. Ne-am trezit la începutul pandemiei că nu avem tot ce ne trebuie pentru a trece în online, dar exista un punct de pornire. Și acest lucru a contat foarte mult.

Cât privește disciplina pe care o predau, metodele de lucru și programele școlare la română s-au îmbunătățit considerabil. Îmi amintesc că lucram cu elevii mei la clasă și simțeam că programa e incompletă, că nu se insistă, de exemplu, suficient pe formarea competenței de comunicare orală. Mi-am dat seama că elevii mei pleacă din gimnaziu fără să aibă ușurință de a vorbi în fața unui grup, de a se adresa colegilor lor. Așa că am folosit timpul la dispoziția profesorului și am creat activități de comunicare dintre cele mai diverse. E o bucurie incredibilă să vezi cât de repede asimilează copiii aceste competențe de comunicare.

Îmi amintesc foarte bine de o clasă a cincea. În primele situații când elevii vorbeau în fața clasei, unii erau atât de emoționați, nu știau cum să-și țină trupul, ce să facă cu mâinile, unde să se uite. I-am încurajat împreună cu întreaga clasă, le-am dat recomandări (întotdeauna subliniind aspectele pozitive și ceea ce putem îmbunătăți). La a doua și la a treia prezentare, acești copii stăpâneau mult mai bine situația, puteau să comunice cu clasa, să răspundă la întrebările colegilor lor.

Acum, aceste competențe sunt integrate în programa școlară.

În ultimul deceniu, au fost multe schimbări în educația românească. Ca profesor, am fost parte a acestor schimbări și martor la reacțiile sistemului. Iar sistemul este unul extrem de rezistent la schimbare.

Învățaturi din predare

Am învățat extraordinar de multe lucruri predând. În primul rând, am învățat cât de importante sunt abilitățile de comunicare ale unui profesor, și aici includ și empatia. Un profesor are nevoie și de bune cunoștințe de psihologie pe care să le pună în practică. Este extrem de important să comunici cu copiii, să îi tratezi cu respect și cu apreciere, să fii ferm în limitele agreate împreună cu elevii.

Am lucrat și cu clase cunoscute pentru problemele de disciplină, chiar în primii ani de învățământ. Am reușit să lucrez eficient cu ei tocmai ascultându-i, invitându-i să vorbească cu mine. Se creează o apropiere care trebuie susținută. Ca profesor de limba română, ai șansa să te apropii de elevi, ai relativ puține clase și multe ore la acele clase, poți să-i cunoști ușor pe copii.

Școala unde predai acum

Predau în mediul rural, în județul Ilfov. În anul când am participat la examenul de titularizare (2017) nu erau posturi titularizabile în București. Nu au fost posturi în ultimii ani la acest examen, de aceea, m-am înscris și în Ilfov. Erau trei posturi disponibile în Ilfov. Am obținut nota 10 la examenul scris, așa că am ales școala care se află la distanța cea mai mică de casă. Școala este foarte departe de casă și am făcut naveta câte 3-4 ore pe zi.

Mișcarea personalului didactic are, în România, câteva probleme foarte serioase, care necesită rezolvare urgentă. Sunt școli rurale, nu puține, care nu au profesori și învățători suficienți, în timp ce profesorii tineri nu pot intra în sistem pentru că nu sunt posturi titularizabile. Sună ca un paradox aproape. Problema lipsei de personal în zonele rurale este o problemă pe care o au toate sistemele de educație, nu doar noi. M-aș bucura să văd că există deschidere pentru încurajarea profesorilor spre mediul rural, de exemplu prin acordarea unui spor de rural semnificativ.

Elevii de astăzi

Nu mai funcționează impunerea, obligarea elevilor. Și e foarte bine că e așa. E de dorit să avem tineri curajoși care știu ce vor, tineri care contestă, ei ne pot duce mai departe.

Când sunt întrebată cum sunt elevii de astăzi, primul meu gând, e că ei sunt la fel. Și spun aceasta pentru că și eu am crescut cu ei, ca profesor, dar și pentru că mă gândesc mai ales la sufletul și la mintea lor. Dar generațiile de acum sunt în bună măsură diferite, pentru că au fost crescute în altă lume. Copiii de acum au nevoie de mai multă stimulare vizuală, auditivă, de un alt ritm al interacțiunii. Ce a rămas la fel este, de exemplu, bucuria de a recepta – în orice fel – a poveștilor.

Sunt mulți părinți care se plâng că nu se mai citește, copiii nu mai vor să stea cu cărțile în mână. Apoi când vorbesc cu părinții, îmi spun că ei le-au cerut copiilor să citească volume pe care le-au iubit când au fost ei copii. Copiii de astăzi iubesc poveștile ca toți copiii, e sarcina noastră să găsim modalitățile prin care poveștile să ajungă în lumea lor, prin calea cărții, nu a jocurilor pe calculator sau a animațiilor.

Ca profesori și ca părinți putem aduce cărțile în viețile copiilor noștri, trebuie doar să găsim calea și aceasta e diferită pentru fiecare copil.

Generațiile viitoare

Generațiile viitoare cred că vor fi tot mai libere, mai creative, mai contestatare. Iar pentru un profesor, adaptarea metodelor de lucru nu doar la fiecare clasă, ci la fiecare copil va fi esențială.

Importanța chimiei profesor-elevi

E foarte important ca elevii să te placă, să simtă că se pot apropia de tine, pentru că tu ești exponentul acelei discipline, tu ești ghidul pe un drum al învățării. Dacă ghidul este un om care ne inspiră încredere, ne arată respect și simțim că suntem apropiați de el, atunci ne lăsăm purtați de el.

Sunt câteva lucruri pe care le poți face, altfel încât să se creeze mai ușor această apropiere, dar e vorba și de un strop de magie, să-i spunem har pedagogic. În primul rând, trebuie să le arăți elevilor respect, de exemplu, prin stabilirea unor reguli clase, agreate, de la care nu se abate nimeni. Apoi, să creezi și să întreții o atmosferă destinsă, în care a greși este acceptabil; greșeala să nu fie urmată de dezamăgire sau ceartă, ci să fie înțeleasă ca un punct de plecare pentru alte discuții. În al treilea rând, profesorul poate fi creativ, poate aduce la clasă conținuturi care să stârnească interesul elevilor și să nu-i fie teamă să arate că îndrăgește disciplina pe care o predă.

Credit foto: Bogdan Dincă

Stilul tău de predare

Aceasta este o întrebare dificilă, trebuie să mă văd dinafară. Predau în feluri diferite pentru clase diferite, dar utilizez numai metode interactive. Vreau ca toți elevii să aibă ocazia să vorbească în timpul orei mele, fără teamă. Ora de limba română trebuie să fie o oră a comunicării.

În clasă, nu-mi place să stau în spatele catedrei și cu siguranță nu stau niciodată la catedră. Prefer să stau dincolo de catedră sau printre elevi.

Aș vrea să vă povestesc de o clasă a VI-a pe care am îndrăgit-o foarte mult. Nu era o clasă numeroasă, dar copiii aveau tendința să vorbească unii peste alții. Mi-am dorit mult să reușesc să-i fac să se asculte. Așa că m-am dus într-un magazin de jucării și am cumpărat o minge cu o față zâmbitoare desenată pe ea și a doua zi m-am dus la școală și le-am spus că aceasta e mascota noastră. Regula era că vorbește numai acel copil care are mascota în mână. Metoda a functionat atat de frumos și copiii s-au atașat de mascotă. I-au dat nume și o țineau ascunsă în dulap la toate orele, iar înainte de română, când intram în clasă, o găseam pe catedră.

Care este super-puterea ta la clasă

Cred că mă ajută blândețea mea și faptul că îi tratez pe elevi cu respect, că sunt atentă cu nevoile tuturor, că uneori mă așez în bancă lângă elevul cu cele mai mari dificultăți de învățare și îl ajut.

O privire asupra școlii românești

Școala românească ar putea suferi îmbunătățiri în multe privințe – curriculum, evaluare, competențe digitale, segregare, șanse egale la educație, mișcarea personalului didactic, evaluarea externă etc. Dintre punctele forte, aș vrea să menționez doar câteva: profesori tineri foarte bine pregătiți, dispuși să se dedice învățământului, profesori universitari care fac o muncă de cercetare extraordinară și pe care îi respect, documente curriculare bine puse la punct – programele școlare noi.

Metehnele sale

Nu aș folosi cuvântul metehne, ci mai degrabă probleme, pentru că acestea se pot rezolva. Sunt multe probleme ale sistemului de educație. Un exemplu ar fi polarizarea școlilor: avem școli considerate foarte bune, în orașe, și școli considerate foarte slabe. Acest fel de a vedea lucrurile atrage o mulțime de alte probleme: profesorii foarte buni vor fi tentați să aleagă școlile bune, școlile acestea vor avea fonduri mai mari, se vor dezvolta la eficient. În opoziție, celelalte școli, considerate mai slabe, vor avea de suferit pe toate planurile. Și aici apare discuția oportunităților egale la educație. Cred că trebuie să construim un sistem care să asigure că toți elevii au șanse egale de dezvoltare, indiferent de locul unde s-au născut, de veniturile familiei.

Profesorii au nevoie să fie eliberați de sarcinile birocratice. În ultimii ani, dosarele și comisiile din școli solicită extrem de multă muncă din partea profesorului. Din această cauză, uneori, munca sa la clasă vine pe planul al doilea. Profesorul trebuie lăsat să-și facă munca de profesor, la clasă.

Cum ar putea fi reformat învățământul românesc

Schimbările învățământului românesc trebuie să înceapă din mai multe zone. Întâi, trebuie să încurajăm profesorii să intre și să rămână în sistem și să-i stimulăm să aleagă și zonele rurale. Apoi, să ne asigurăm că formarea inițială a profesorilor este una eficientă, de calitate. Din păcate, liceele pedagogice – foarte bune de altfel – s-au redus considerabil în ultimii ani. În universități, formarea pedagogică este, mai degrabă, secundară și nedezvoltată suficient.

În al treilea rând, cred că întreaga societate trebuie să participe la schimbările în educație, școala românească trebuie să-și redobândească respectul.

De asemenea, avem nevoie de politici publice care să răspundă nevoilor reale ale celor din sistem. De prea multe ori, deciziile de schimbare au venit de la centru, fără o testate prealabilă, fără pilotare, iar efectele sunt neprevăzute.

Școala în pandemie

Perioada aceasta a scos la iveală o serie de neajunsuri ale școlii despre care se vorbea foarte puțin. Am văzut ca resursa materială este precară și că, în școli, nu avem nevoie doar de profesori, ci și de specialiști în IT. Pentru prima dată, profesorii și elevii au interactionat la distanță și, deși învățarea online are multe limitări, aceasta trebuie să acopere un gol într-o situație de criză. În această perioadă, mulți profesori au învățat cum să utilizeze platformele educaționale, ce metode să utilizeze în online.

De asemenea, am aflat că există clase suprapopulate și spatii insuficiente pentru școli. Acestea sunt doar câteva dintre lecțiile pentru educație ale pandemiei. Și, sper eu, că vom învăța din ele.

Posibile scenarii mai departe

Cred și sper că ne vom întoarce la școală cât de curând, în condiții de siguranță. Aș vrea să vedem trecerea în online și ca pe o oportunitate și să punem bazele unor platforme de învățare care sa funcționeze în paralel cu școala tradițională. Spre deosebire de alte domenii, în educație, factorul uman este esențial, profesorul nu este doar cel care transmite informații, ci este omul de care copilul are nevoie în formarea sa.