Cristina Tunegaru s-a găsit într-o zi în fața unei clase de gimnaziu gălăgioase, unde copiii vorbeau unii peste alții, iar ea nu reușea să îi convingă să o asculte. Ar fi putut să abandoneze sau să își facă meseria de profesor atât cât i se permitea și să plece fără remușcări acasă, la fiecare pauză. Ar fi fost calea ușoară și confortabilă pentru ea. Sau ar fi putut să își impună autoritatea prin voce ridicată, pedepse și note slabe trecute în catalog.
În schimb, ea a ales altă cale, a ales să meargă un kilometru în plus, către un magazin de jucării, de unde a cumpărat o minge cu o față zâmbitoare desenată pe ea. A doua zi a adus-o în fața elevilor zgomotoși, le-a spus că aceea era mascota clasei, iar regula era ca doar copilul care o ținea în mână să vorbească. A funcționat sau nu metoda ei? Ce credeți?