Ne-am închipui că literatura e spațiul acela în care totul e posibil, grație imaginației. Locul în care diversitatea să își creeze drum înspre realitate. Dar nu e deloc așa. Cărțile despre care se vorbește în România continuă să fie, de prea multe ori, ale bărbaților. Iar lumea literară să fie una misogină, ca și realitatea din care face parte. Lucrurile se și schimbă însă. Ultimii ani au arătat că spațiul literar românesc poate fi lărgit și o mișcare din ce în ce mai vizibilă a diversității își câștigă locul aici, prin protest și prin creație. Alina Purcaru, scriitoare și critic literar, este una din vocile acestei mișcări. Ea spune că există teama de a te compromite intelectual și de a-ți pierde expertiza, dacă te îndepărtezi prea mult de consens în lumea literară. Dar asta nu o oprește să ia această distanță, pentru a oferi posibilitatea unor perspective noi asupra literaturii românești.
Recent, ea a coordonat, alături de Paula Erizanu, Un secol de poezie românească scrisă de femei, pentru a arăta că poezia scrisă de femei există și este valoroasă, în ciuda lipsei de popularitate:
Poezia scrisă de femei a fost mai lejer trecută cu vederea, mai puțin analizată, chiar mai puțin prețuită, dacă privim mai departe de numele cu care suntem contemporane sau de câteva poete-fanion. Această antologie vine să arate, în primul rând, că au existat și că există poete valoroase, că nu e o sărăcie de voci și de expresii și că există o istorie detectabilă a femeilor care s-au exprimat în poezia noastră, spune Alina.
Alina a publicat două cărți de poezie, Indigo și rezistență, este autoarea a două cărți pentru copii, a participat la romanul colectiv Rubik și a coordonat volumele colective Poveşti cu scriitoare şi copii și 10.000 de semne. În interviul de mai jos, povestim cu Alina Purcaru despre literatură, feminism, poezie și nevoia de schimbare a spațiului literar românesc.
Un secol de poezie românească scrisă de femei
Prima dată m-am gândit în 2018, Anului centenarului. Mi-aș fi dorit să fi avut resurse, și energie, și prezență de spirit să mă fi apucat din timp de un asemenea proiect, care să fi apărut exact în Anul centenarului, când s-au publicat volume în cascadă, sub umbrela acestei aniversări. Apoi, într-o seară, la o discuție în bucătărie cu Paula Erizanu, am vorbit despre asta și Paula practic a salvat ideea, eu fiind deja resemnată că dacă nu am făcut, nici n-o să mai fac, gata, s-a dus centenarul. Paula a avut încredere că așa un demers nu numai că trebuie recuperat, dar că poate fi făcut și, discutând noi așa, l-am asumat împreună și cred că am și ciocnit atunci, dacă nu pentru realizarea lui concretă (prea puțin știam atunci în ce ne băgam) măcar pentru gândul optimist că putem lua în brațe, amândouă, această idee și că o putem transforma în ceva cu sens.
De ce poezie scrisă de femei
La momentul în care ne-am asumat noi proiectul ăsta, pe piață existau deja multe antologii de poezie, dar mai mult selecții din același autor și, în proporție covârșitoare, recuperări din operele bărbaților. Am avut niște discuții în contradictoriu cu oameni pricepuți la poezie care afirmau, totuși, că n-ai ce poezie scrisă de femei să recuperezi. Pe cine? Mi s-a părut nedrept, știam că lucrurile nu pot sta așa, eram sigură că la mijloc e și lipsă de interes, și multe prejudecăți, plus diferențe radicale de perspectivă asupra literaturii.
Este foarte, foarte mult elitism în lumea literară, cunoașterea împărtășită și transmisă e adevărata cunoaștere, așa sună mantra preluată chiar și de oameni care vor să pară deschiși. E o teamă de a te compromite intelectual și de a-ți pierde expertiza, legitimitatea, dacă te îndepărtezi prea mult de consens. Iar aici consensul părea să fie că n-o să găsim poete. Noi am avut alte ipoteze. Poezia scrisă de femei a fost mai lejer trecută cu vederea, mai puțin analizată, chiar mai puțin prețuită, dacă privim mai departe de numele cu care suntem contemporane sau de câteva poete-fanion. Această antologie vine să arate, în primul rând, că au existat și că există poete valoroase, că nu e o sărăcie de voci și de expresii și că există o istorie detectabilă a femeilor care s-au exprimat în poezia noastră. Apoi că e o poezie la fel de variată și de complexă ca orice alt tip de poezie, dar care, în plus, devine revelatoare pentru felul în care varii contexte au modelat, din fundal, sensibilitatea unor creatoare care au fost, istoric vorbind, parte a unei minorități marginalizate. Uneori, e și de mirare că au reuși ce au reușit, dat fiind cadrul foarte strâmt în care s-au putut exprima.
Care au fost temerile
Temerile despre care pot vorbi eu sunt și cele care au rămas: că, fără voia noastră, vom omite voci bune, importante sau că selecția noastră poate nu va fi cea pe care autoarele însele și-ar fi dorit-o. Cea mai mare teamă a mea, de exemplu, a fost și este aceea de a nu nedreptăți pe cineva. Încă învăț cum să repar erori și cum să nu las partea criticabilă să umbrească tot. Paula e de mare ajutor, pentru că păstrează mereu o perspectivă mult mai optimistă și mai corect calibrată la realitate decât mine, care tind să fiu mai prăpăstioasă. Cât despre așteptări, cred că au fost întrecute: am găsit mult mai multă poezie bună și originală decât cunoscuserăm și citiserăm înainte.
Cum ați făcut selecția
E puțin complicat de răspuns aici, pentru că, pe de o parte, cunoșteam amândouă foarte multă poezie, nu a fost nevoie să căutăm cu lupa, mai ales pentru ultimii 30 de ani. Primul volum a fost așadar mai ușor de legat decât următorul, care acoperă perioada comunistă, unde accesul la cărți, în timpul pandemiei a devenit cu adevărat complicat și anevoios. În linii mari, cam câte un an am alocat pentru fiecare volum, dar lucrul efectiv, de cules texte, vers cu vers, scris prezentări, redactat și pregătit cartea pentru tipar a durat cam șase-șapte luni. Cititul, documentarea, alergatul după cărți au ocupat timp separat, mai ales că am și recitit mult, lucru esențial când am făcut selecția.
Iar selecția a urmărit câteva criterii încrucișate. Ne-am dorit o antologie reprezentativă pentru direcțiile în care a crescut poezia scrisă de femei, nu una neapărat fidelă propriilor gusturi. Am vrut să includem poete recunoscute de critică și de breasla literară, dar și poete neglijate azi, dacă nu uitate, de-a dreptul. Intenția noastră a fost să acoperim o hartă care să fie și descriptivă, dar care să ofere și indici valorici, și repere istorice pentru ceea ce s-a întâmplat, în poezia scrisă de femei în perioadele urmărite, în România și în Republica Moldova.
Feminismul din Romania în 2021
Feminismul a devenit vizibil, vocal și activ, iar această realitate este rezultatul unor eforturi coagulate, după ̛90, în mai multe nuclee: mediul activist, mediul universitar, mediul artistic. Cel mai vizibil este, probabil, feminismul de factură liberală, dar o muncă activistă susținută și idei cu potențial eliberator, vindecător și reparator vin dinspre feminismul intersecțional, asumat în special de mediile de stânga și de comunități și colectivități care au avut de suferit din surse combinate de oprimare, marginalizare și discriminare. Asociația E-Romnja, care reunește activiste feministe rome, a făcut foarte mult pentru vizibilitatea unui cumul de opresiuni cu care se luptă femeile rome: discriminare de gen, la care se adaugă rasismul și/sau clasismul.
Apoi, foarte important mi se pare ce a făcut Literatură și Feminism pentru înțelegerea și promovarea literaturii feministe intersecțională. Nu numai că au organizat prima celebrare mai amplă a acestui tip de literatură - Zilele Literaturii Feministe - dar au scos o serie de antologii care fac vizibile voci de la marginea sistemului, creînd spațiu pentru sensibilități queer, feministe, antirasiste. Voi enumera aici câteva reușite meritorii: comentariile feministe la opere din programa pentru bac, rescrierea unui basm queer, Ana, Făt frumos scrisă de Elena Airim și ilustrată de Alex Horghidan sau publicarea a trei antologii tematice, Antologie de teatru feminist intersecțional coordonată de Mihaela Michailov, Lumile noastre posibile, antologie de proză speculativă queer feministă, coordonată de Carolina Vozian, și Arta revendicării. Antologia de poezie feministă coordonată de Medeea Iancu și publicată cu sprijinul editurii Fractalia. Faptul că edituri ca Fractalia, Hecate sau Black Button Books și o revistă cum e Cutra asumă o agendă de acest fel este de mare ajutor. Este enorm de făcut, în continuare, dar cred acum că, pentru cum arată lucrurile în România, este esențial ca eforturile noastre să aibă în vedere un feminism cât mai inclusiv, unul care să lupte împotriva stigmelor de tot felul, fie că vin dinspre gândirea patriarhală, dinspre discursul rasist sau din disprețul pur față de săraci, periculos de extins.
De ce e nevoie de o perspectivă feministă asupra literaturii române
Literatura este și un vehicul pentru valori și idei, iar de-a lungul istoriei, a reflectat, în modul ei specific, transformările dintr-o societate și valorile care au orientat-o. Multe au fost îmbibate de sexism, de varii forme de discriminare normalizate, suprapuse, adesea, în aceeași narațiune. Și literatura noastră e plină de stereotipuri de reprezentare, de idei tributare unor concepții limitative, ofensatoare pentru demnitatea femeilor și a persoanelor care nu se încadrează în modelele-standard. Toate aceste idei trebuie discutate critic, la școală, în primul rând. Ele nu plutesc fără nicio miză în povești diafane. Ele au puterea de a modela concepții despre identitățile noastre și despre libertățile pe care ni le putem lua. Ele ne pot afecta grav stima de sine și pot alimenta, cum au și făcut-o, ura de sine. Ajungem să ne modelăm visele și după poveștile care ne deschid perspectivele. Ce să visăm, dacă poveștile noastre sunt pline de femei bătute, violate, de femei sau de persoane queer disprețuite, ignorate, hipersexualizate, obiectificate, de femei submisive, inventate de o privire care nu vede dincolo de propriile dorințe?
Mișcarea pentru egalitatea de gen
Cele mai vizibile luări de poziție au fost legate de prezența scriitoarelor în manual. Aici, destul de multe voci din lumea literară, și din centru, și de la margine, au criticat o mare nedreptate și subiectul a căpătat vizbilitate. Au fost, apoi, Premiile ”Sofia Nădejde”, co-fondate de Elena Vlădăreanu, care a vrut să aducă pe scenă critica unei viziuni sexiste, să semnaleze minimalizarea muncii și a creației scriitoarelor, dar să o și celebreze. A fost, în același timp, munca echipei de la Literatură și Feminism, despre care am vorbit mai sus, deschiderea revistei Cutra, care a publicat și publică texte literare asumat feministe, dedicarea și implicarea unor publicații mai vizibile, mainstream (DOR; Scena 9, Elle și Glamour) care au promovat idei și povești emancipatoare, inclusiv dinspre zona literară, și a unor edituri, enumerate ceva mai devreme, care s-au angajat la construirea unui discurs feminist și antidiscriminator.
Mi se pare important că au existat Zilele literaturii feminsite și că s-au auzit clar niște voci critice, care revendică spațiu și forme de expresie noi. Probleme sunt destule și nu toate vizibile. Misoginismul e atât de internalizat și atît de normalizat încât nici nu știi de unde să începi descrierea lui drept ceea ce este, pentru oameni cărora starea de lucruri le pare normală, neproblematică. În continuare femeile, persoanele queer, autoare sau nu, sunt ținta unor glume deplasate, online și offline, în continuare juriile literare sunt dominate de bărbați, iar piața editorială pare că a mizat, mai ales în pandemie, pe mult mai multe titluri semnate de autori români, decât de autoare (poezia mai echilibreaz un pic lucrurile).
În continuare, glumele groase li se iartă scriitorilor bărbați, pentru că, nu-i așa, sunt doar glume. Dacă nu înțelegi asta, îți lipsește inteligența, iar dacă nu râzi și tu la ele, n-ai tărie suficientă ca să scrii literatură, pentru că, ce să vezi, n-ai o calitate esențială: simțul umorului. Ce e ironic e că atunci când multe dintre noi am vorbit despre toate astea, despre jigniri, sexism și dublă măsură, despre o istorie literară îmbibată de misoginie, a fost liniște complezentă în jur. Când bărbații din breaslă au început să spună asta, cauza a devenit, iată, credibilă, demnă de atenție. E un exemplu, dintre multele, care vorbește despre greutatea și credibilitatea vocilor.
Pandemia
Mă surprinde în continuare felul în care izolarea ne-a afectat felul de a comunica față în față, cu corpul și cu toate emoțiile la vedere. M-a izbit realitatea asta. Eram într-un grup de prieteni pe care nu-i văzusem de multe luni: nu știam de unde să începem, cu cine și cum să vorbim mai întâi. Am amestecat un car de subiecte, iar a doua zi ne-am dat seama că despre ce era esențial nu apucaserăm să vorbim. Apoi, trecând peste detaliul ăsta verificat personal, am văzut multă violență, multă excludere, multă nedreptate care au afectat grupuri de oameni deja foarte vulnerabili.Experiențele noastre au fost foarte diferite, în funcție de propriile contexte.
Apoi, foarte multe reacții violente au ieșit la lumină, în perioada asta, pe rețelele sociale. Rețelele sociale au fost transportori de tensiune și presiune, iar lumea a izbucnit de la cea mai mică fărâmă de dezacord. E un motiv pentru care mă feresc foarte tare să mai comentez. Intru într-un modul reactiv, energofag și, cel mai adesea, cvasiinutil. Trecând la lucrurile pozitive, mi-a fost dor de oameni, asta a fost o realitate constantă, nu o impresie. Concluzia e că împreună cu oameni atenți și apropiați, familie sau familie aleasă, totul e mai ușor. Și că ar trebui să ne prețuim mai mult unii pe alții.
Cum ai lucrat în perioada aceasta
De la o vreme, am învățat că și inspirația trebuie cultivată și că dacă ai în minte un proiect, îl hrănești pe el, cu prioritate. Încerc să scriu niște poeme despe natură și citesc ce prind despre criza climatică, ecologie, veganism și impactul zootehniei asupra mediului, citesc cărțile minunate ale unor scriitoare la care acum am ajuns și în curând ne apucăm, eu și Paula, de volumul al treilea al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, care tot la Cartier va apărea. Aproape am uitat că în pandemie am lucrat volumul doi al aceleiași antologii, și n-a fost tocmai o plimbare prin parc și că tot în 2020 au apărut, la Editura Fractalia, două antologii de poeme în care am avut contribuții: Arta revendicării. Antologie de poezie feministă coordonată de Medeea Iancu și Generația de aur (antologie coordonată de V. Leac și Cristina Ispas).
Apoi, tot în perioada asta, un prieten săritor mi-a construit un site, cu un blog încorporat pe care postez săptămânal o rubrică inventată tocmai pentru a contracara cu ceva ușor și plăcut veștile proaste și anxietatea din jur. Se numeșete Sinteza veselă, e un inventar al bucuriilor de buzunar dintr-o săptămână, din care se poate servi oricine. Scriu despre cărțile care mi-au plăcut, filme, mâncăruri vegane și alți nutrienți cât de cât tonici, cât de cât potriviți pentru perioada asta.
Ce a fost greu, ce a fost bun din perspectiva unui scriitor
Izolarea, paradoxul ei. Pe de o parte, a prelungit doza de timp în afara întâlnirilor cu ceilalți, timp de care oricum aveam nevoie. Pe de altă parte, nu a fost o alegere a mea, deci presiunea se simte și s-a simțit mereu. A fost bine că am putut citi, a fost greu că nu am putut scrie decât foarte puțin, că nu am putut sta cu prietenii, imersați în discuțiile care sunt mereu fertile pentru scris, și că nu am putut călători - o altă sursă de energie pentru scris. A fost ușor, sau mai ușor, să-mi dau seama că e o realitatea pe care o trăim mai mulți: cu blocaje, defazări, neputințe, ciudă.
Recomandări de lectură
Fiecare are alte nevoi, așa că singura mea recomandare ar fi să le urmeze fără senzația de vină că nu fac altceva mai ”productiv”. Cât despre mine, recunsoc că am citit mai mult decât m-aș fi așteptat. M-am îndreptat către cărți cu aceeași încredere că mă vor stabiliza și recentra și așa a fost, așa e mereu cu mine. Am citit foarte multă poezie, pentru lucrul la antologie, am citit și recitit clasici, romane polițiste, cărți pentru copii, cărți de bucate, ficțiune contemporană foarte bună, română și străină, nonficțiune din varii direcții.
Fără alte explicații, las aici o listă foarte scurtă de favorite. De ce peștii nu există de Lulu Miller, Sare, grăsime și acid de Samir Nosrat, Fabuloasele ore ale lui Jacominus Gainsborough de Rebecca Dautremer, Omul în căutarea sensului vieții de Viktor E. Frankl, Prevestirea de Ioana Pârvulescu, Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega, Sirina și alți monștri din Saad de Diana Geacăr, Frankissstein de Jeanette Winterson, Lăptarul de Anna Burns Hamnet de Maggie ƠFarrell și Crudo de Olivia Laing sunt printre cele mai dragi cărți citite în anul pandemic. La poezie, m-am lipit de trei volume: Alwarda de Ruxandra Novac, Fotocrom pradis de Deniz Otay și Mă uit înapoi și dispare de Teona Galgoțiu. Lor li se adaugă cele două antologii publicate la Fractalia, despre care am amintit mai sus - Arta revendicării. Antologie de poezie feministă coordonată de Medeea Iancu și Generația de aur (antologie coordonată de V. Leac și Cristina Ispas). Aș zice să citim urmându-ne busola interioară, căutând ce știm că avem nevoie și ne face bine, cu urechea atentă la oamenii în care avem încredere.
