”Care e rolul tatălui? Păi nu mai e nici unul. De bani nu e nevoie, de autoritate nu e nevoie. Cel mult un ajutor casnic, așa.” Un citat din spectacolul Cocoțat pe schele, al lui Robert Bălan. Un spectacol despre tăticie care s-a transformat apoi într-o carte despre tăticie, pornind chiar de la întrebarea de mai sus. Și de la altele. De ce nu vorbesc tații despre experiența lor de părinți? De ce sunt priviți cu reticență cei care stau cu copilul?
Robert Bălan este regizor, actor și jurnalist. Și tată. Spectacolele lui explorează zona sinceră a domesticului și relațiilor care se dezvoltă aici, Habemus bebe și În numele tatălui, fiind realizate împreună cu poeta Elena Vlădăreanu. Acum, în Cartea cu tați, continua exfolierea unei teme puțin vorbite, alături de 12 tați și artiști.
Cerința mea a fost ca fiecare bucată să aibă ca punct de plecare experiența personală. Că unii au virat spre ficțiune, alții spre o parte mai teoretică, alții spre mărturisire a fost alegerea lor. Volumul nu trebuie citit neapărat ca o sumă de confesiuni, dar găsiți acolo în fiecare text ceva esențial din personalitatea fiecăruia și în modul de abordare și în conținut. Avem și texte ”deep” și texte lejere, și mult umor și ceva dramă, și confesiuni și povestiri și eseu.
În interviul de față, Robert povestește despre experiența lui de tată, pandemie, drumul acestei cărți până la publicare, cum se schimbă societatea în ceea ce privește rolul taților și cum l-a schimbat pe el acest rol în ultimii 9 ani:
Impresii și concluzii din pandemie
Mult timp nu m-am plâns de perioada asta. Ba chiar pot să zic că, la un moment dat, mi-a prins bine. Mi-a pierit dorința, de fapt o mare anxietate, de a fi la curent cu tot ce se întâmplă. Chiar aveam nevoie ca ”lumea să meargă mai încet”.
Dar acum că a trecut deja un an, am început să simt lipsa întâlnirilor. Nu mai suport să mă uit la nimic online. Până prin martie 2021, nu am simțit nici o nostalgie, nici o dorință de a-mi relua spectacolele, repetițiile. Și la un moment dat, într-o seară, m-am întânit cu cineva care tocmai venea de la un spectacol. Uau, ce nasol a fost!
Greu de explicat emoția. Ceva între: ”mai există așa ceva?” și ”vreau și eu!”
Cum stai cu inspirația
Anul trecut în martie, lucram la un spectacol. Am mutat niște repetiții în online pentru ”vreo două săptămâni”. (Așa credeam atunci.) Până la urmă a ajuns ”spectacol” pe Zoom. Și l-am ”dat” în perioada în care eram în ”lockdown”. Începusem spectacolul de la crize personale și ne-am trezit într-o criză mondială. Zoom-urile zilnice (repetițiile și apoi prezentarea publică) ne-au suplinit atunci nevoia asta de comunicare tăiată brusc. Nu știu cât de reușit a fost din punct de vedere artistic, dar spectacolul ”Nici nu cred că existați” a contribuit pentru noi artiștii și pentru cei care ni s-au alăturat să satisfacă nevoia asta.
În rest, nu pot să zic că pandemia mi-a schimbat cumva preocupările. Doar forma de exprimare. Trebuia să fac un spectacol despre depresie, a ajuns un podcast: ”Insomnia”. Era programat dinainte, deci nici o legătură cu perioada Covid 19. Nici depresia mea, și cartea pe care am scos-o în plină pandemie la FrACTalia, n-au legătură cu virusul.
A fost bine pân’ la urmă, că am învățat chestii noi. Am avut și norocul că mi-am putut adapta totul la online. Dar deja limita de suportabilitate a fost atinsă. Mai lucrez și anul ăsta pentru online, dar nu știu cât mai pot.
Cartea cu tați
Păi, ideea cărții a apărut dintr-un motiv foarte practic. Făcusem un spectacol despre ”tăticie” -așa îi zicem în spectacol- și mi-au rămas texte mișto pe dinafară. Am zis că trebuie să fac ceva cu ele. Și am căutat o editură.
Inițial, pentru spectacolul ”Cocoțat pe schele” cerusem texte de la Radu Pavel Gheo, Igor Mocanu, Robert Șerban, Andrei Doșa și Vasile Ernu. Dar nu puteam să fac un volum cu doar cinci texte. Așa că m-am gândit să mai invit și alți scriitori să se alăture proiectului.
Prin urmare, am publicat cu ocazia asta textele integrale ale celor cinci, (pentru că în spectacol, oricât mi-aș fi dorit să intre cât mai mult, a trebuit să folosesc doar fragmente) plus texte de Mihai Duțescu, Florin Hălălău, Doris Mironescu, Dan Coman, Florin Dumitrescu, Andrei Gamarț și Bogdan Alexandru Stănescu. Acum suntem 13 cu totul. Eu am publicat doar textul spectacolului de teatru și o introducere. Am zis că e prea mult Bălan dacă mai scriu și eu un text.
Cum ai ales tații și i-ai convins să scrie
N-a fost greu să îi conving să scrie. Pe mulți îi știam personal, pe alții din scris. Am căutat diversitate. Și în modul de exprimare (avem texte de genuri foarte diferite) și ca experiență. Avem parte în cartea asta de unii dintre cei mai buni scriitori din România contemporană. Mă rog, generația de mijloc. Pentru ăia mai în vârstă, experiența ”tăticiei” a fost mai demult și în alt context social. Nu i-am abordat.
Cred că pentru toată lumea a fost la început un fel de surpriză în alegerea temei. E un lucru despre care nu se vorbește. Când am început documentarea pentru spectacolul cu tați, am căutat cărți, chestii despre... Avem o sumedenie de cărți, despre și pentru mame... Despre tați, nu prea. Suntem într-o perioadă în care femeile își redefinesc rolul în societate. Și foarte bine că o fac. De partea cealaltă rămâne confuzia. O să îți dau un citat din piesa ”Cocoțat pe schele”, fragment dintr-un interviu pe care l-am luat eu în perioada de documentare, care rezumă într-un fel ce vreau să zic: ”Care e rolul tatălui? Păi nu mai e nici unul. De bani nu e nevoie, de autoritate nu e nevoie. Cel mult un ajutor casnic, așa.”
Niște întrebări de genul ăsta, în capul meu, au început tot procesul care a dus la spectacolul ”Cocoțat pe schele” și la ”Cartea cu tați”. Pentru că la un moment dat singurul lucru care mă definea era viața de familie, m-am gândit să văd cum e experiența asta și la alții. Am ”luat” o finanțare la AFCN, am făcut interviuri, am citit, am cerut scriitorilor să scrie despre experiența lor și am produs un spectacol.
Pot să zic că aș vrea să discut acum cu autorii despre reacția lor când au primit invitația de a se alătura proiectului, că aș vrea să știu ce cred despre proiectul ăsta, dar cu pandemia n-avem șanse nici măcar să bem o bere împreună prea curând . Nici măcar la o presupusă lansare.
Care au fost primele reacții când ai citit textele lor
Mă bucur că am reușit să îl fac pe fiecare să acceseze sertărașul acela de memorie și emotivitate la care nu prea ar avea de ce să apeleze altfel. Le- am spus de la început că nu mă interesează idealizarea perioadei și că aș vrea să vorbim despre probleme, despre greutăți, despre lucruri banale dar necesare în proces. Tema propusă a fost schimbarea pe care o aduce copilul în viața bărbatului în societatea contemporană. Cum e privit bărbatul în societate pe de o parte și cum se privește el însuși, pe de alta? Dacă așteptarea generală de la mamă e să se ocupe de copil (cu sau fără ajutor din partea partenerului sau a familiei) la bărbați lucrurile sunt mai nuanțate: de la o supra-implicare și în domeniile în care evident nu are cum să se pricepă (de ex. alăptatul) până la ”stai prea mult cu copilul” și ”asta e treaba muierii”. În mediile pe care le cunosc eu, tatăl e mai mult sau mai puțin implicat, dar e totuși acolo. Societatea pare că se schimbă...
Cerința mea a fost ca fiecare bucată să aibă ca punct de plecare experiența personală. Că unii au virat spre ficțiune, alții spre o parte mai teoretică, alții spre mărturisire a fost alegerea lor. Volumul nu trebuie citit neapărat ca o sumă de confesiuni, dar găsiți acolo în fiecare text ceva esențial din personalitatea fiecăruia și în modul de abordare și în conținut. Avem și texte ”deep” și texte lejere, și mult umor și ceva dramă, și confesiuni și povestiri și eseu. Asta dacă vrem neapărat să le dăm o etichetă. Împreună, eu zic că funcționează foarte bine.
Care au fost temerile
Marea teamă a fost că n-o să iasă și că am pus niște oameni să muncească degeaba. Cartea e gata din ianuarie 2020. I-a luat ceva până s-a materializat. Dar am ales oameni buni și serioși și am lucrat ușor. Adică, ei au lucrat, eu doar am dat niște direcții și niște termene limită. În rest, eu nu sunt editor, nu mă bag în textul omului că nu mă prea pricep, am lăsat asta pe mâna profesioniștilor de la editura Trei.
De la idee până la manuscrisul final a durat aproape un an. Partea a doua, publicarea efectivă a durat ceva mai mult din cauza contextului în care ne aflăm.
Experiența de tată în pandemie
Cel mai nasol lucru a fost că trebuie să accept că n-am încotro: trebuie să las fetele să ”se uite” mult pe telefon sau pe computer. Înainte erau negocieri, pe care în majoritatea timpului tot ele le câștigau, dar măcar nu se sculau la 7 și se postau în fața unui ecran. Dar cum în perioada aia și părinții lor făceau același lucru toată ziua...
În rest, ieșitul cu declarație ajunsese să fie doar un mic drum până la chioșc unde să cumpărăm alintul de zi cu zi: chips-uri sau ceva dulce. După ”lockdown”, nu prea mai aveai cum să le spui ”mai lasă telefonul!”, atât timp cât totul (și școala și comunicarea și distracția) erau acolo.
Foto: Dragoș Dumitriu
De ce nu vorbesc tații despre experiența de a fi tată
Acum să fim sinceri, în primii ani ai copilului, tatăl e doar ”roata de rezervă”. Nu e neapărat nevoie de el. E și el pe-acolo... Nu există nici experiența nașterii, nici sentimentul că ”fără mine nu se poate”.
Normal că se schimbă lucruri: organizarea timpului, prioritățile. Dar tot e ceva exterior. În plus, trăim într-o cultură în care în continuare nu e prea văzut cu ochi buni tatăl care stă prea mult cu copilul.
Între tați se vorbește. Despre prețuri la lucruri necesare, despre unde să înscriem copilul la grădiniță, școală, despre problemele pe care le-a avut copilul cu anumiți profesori. Dar e, într-un fel, o arie a vieții în care deciziile importante revin mamei. Abia în ultimii ani, de când s-a schimbat focusul (fac părinții lucrurile în funcție nevoile copilului și nu invers cum era la noi), a devenit o obișnuință ca tații să petreacă un timp cu copii și să fie consultați în treburile casnice. Și asta e la clasa mijlocie urbană. Nu știu cum e în rural sau în medii mai puțin educate.
Cum a fost pentru tine începutul ca tată
Vreun an am simțit că sunt Special. Aveam o misiune în viață. A apărut responsabilitatea, care e o sumă de frici, dar care în același timp te obligă să fii cu picioarele pe pământ. Acum, după 9 ani de mers în parc aproape zi de zi, mărturisesc că nu mai suport locurile de joacă, parcurile. Nu mai am răbdare. În general. (Aoleu, sper să nu citească fii-mea interviul ăsta :) )
Și cum nu sunt prea sociabil de felul meu am legat greu relații cu alți părinți. Am avut vreo două relații cu alți tați care erau bazate doar pe programul comun cu copiii. Mi-am dat seama de asta când ne-am schimbat programele.
La un moment dat, ajunsesem să nu mai suport. Practic cu fiecare persoană cu care mă întâlneam (indiferent de sex) vorbeam despre copii. E un bun liant pentru conversații când nu ai alte subiecte comune.
Se poate vorbi de o solidaritate între tați?
Un singur cuvânt: Nu.
Planuri pentru 2021
Păi dacă tot ne-a obligat pandemia ”să ne reinventăm”, anul ăsta o să fac 3 podcasturi. Dar sunt superstițios și nu pot să dau detalii încă. Cred că mi-ar plăcea să reușesc să fac și ceva apropiat de teatru/performance. Live. Ceva în care mai mulți oameni se adună în același loc. Dar, sincer îți spun, mi-e și frică de momentul în care o să putem reveni la o ”viață normală”. Nu știu ce mă mai interesează, ce și cum se face.
