S-au anunțat nominalizările la Oscar, ne-am bucurat pentru colectiv, am vindecat și o frustrare românească eternă. Iată că are și România mențiunea ei la Oscaruri. Dar parcă nu ne-am bucurat așa mult, spune Ștefan Bradea, Co-Owner Bad Unicorn, compania responsabilă cu distribuția filmului colectiv. Oamenii continuă să se plângă că tot filmele despre mizerie şi corupţie ne reprezintă, în loc ca regizorii să arate lumii o poveste românească de dragoste sau peisaje, ceva frumos.
Ștefan scrie mai jos despre frustrările carpato-danubiano-pontice și de ce are România nevoia de validarea acestor premii, cum a ajuns colectiv în sălile de cinema, politica Oscarurilor și contextul industriei de film din anul pandemiei:
Lansarea
colectiv a ajuns la Bad Unicorn cândva la început de 2019, când am vorbit prima dată cu Alexander şi cu Bianca, să-l vedem şi să discutăm despre distribuţia sa în România. Am mers împreună cu Monica la vizionare în biroul de montaj şi încă îmi aduc aminte senzaţia de după, parcă ne lovise un tren.
De-asta ne-a luat şi câteva zile până ne-am pus gândurile în ordine, dar decizia de a ne alătura pentru distribuţia în sălile româneşti era deja luată, ni se părea cumva obligatoriu...
De-atunci, l-am mai văzut de încă două ori cap-coadă. Cele mai terifiante mi se par şi acum începutul şi sfârşitul, pe parcursul turneului din ţară din februarie 2020 stăteam în sală pentru a mă asigura că totul e ok cu sunetul, cu imaginea şi nu întârziam cu echipa pentru discuţii. Şi de fiecare dată mi se punea un nod în gât la imaginile din timpul incendiului, apoi la final cu Narcis Hogea cântând. La asta se adăuga liniştea asurzitoare din săli de la final... De fiecare dată, în fiecare oraş.
Promovarea
Ne-am dat seama imediat că este un film care trebuie văzut de cât mai multă lume, aşa că am început să planificăm pentru o lansare în toamna 2019, după premiera la Veneţia şi Toronto. Însă surpriza a fost cât de puternic a “lovit” criticii internaţionali de film şi imediat şi distribuitorii de film din diverse ţări. Dintre cei din urmă, Magnolia şi Participant s-au unit şi au luat dreputurile nord-americane, din start văzând în film potenţialul de Oscar. Din acel moment, totul s-a schimbat, lansarea în România s-a amânat pentru începutul lui 2020, la fel şi cea pe HBO (coproducători), pentru a permite filmului să se califice prin proiecţii în LA şi NY, conform regulilor Academiei Americane. Iar filmul a continuat un tur fantastic festivalier pe tot parcursul lui 2020, devenind tot mai clar că pariul americanilor nu era deloc hazardat.
Între timp, începusem să lucrăm cu toţii la campania de lansare în săli: HBO şi-a pus la bătaie resurse de promovare, Rogalski Damaschin a ţinut partea de comunicare, noi Bad Unicorn partea de distribuţie, relaţia cu sălile, marketing de cinema, producţie materiale.
Pe partea de promovare, ca orice film nou, ne-am dat peste cap cu toţii să găsim formule câştigătoare pentru trailer şi poster. Dată fiind tema extrem de sensibilă, trebuia găsit echilibrul subţire între o imagine puternică, dar nu explicită, voiam să ţinem publicul aproape. Eugen Erhan a fost providenţial cu conceptul său, mi se pare că este unul din cele mai bune afişe de la noi. Ne-a ajutat apoi cu zeci de derivate, au fost nişte luni hardcore împreună. Mă bucur şi că unele ţări care au distribuit filmul au preferat acest afiş, sincer cel american mi se pare prea simplist.
În cinema
Cu sălile de cinema, am avut surprize de tot felul, dar în principal pozitive. Cel mai mare lanţ de multiplexuri din România, Cinema City, nu putea să preia filmul în regim de premieră din cauza lipsei unei ferestre de exclusivitate lungi pe cinema. Dar am găsit împreună o soluţie atipică, au fost super deschişi, şi am putut difuza filmul în toate cele 25 săli, ca avanpremieră specială într-o seară unică. Alte săli au considerat filmul ca fiind prea nişat şi neatractiv, iniţial nu l-au programat, apoi au revenit asupra deciziei. Majoritatea programatorilor au simţit că e momentul să îşi asume riscuri, să fie mai darnici cu spectacolele, dar am avut parte şi de momente mai cinice (business as usual).
Bafta noastră (dar şi ghinionul) a fost că am lansat oficial colectiv pe 28 februarie şi pe 15 martie toate sălile erau închise, hard lockdown. Însă noi am furat un pic startul şi am lansat un turneu de avanpremiere în toate marile oraşe, în cele mai mari săli pe care le puteam accesa. A avut un succes important, am început la Cluj Napoca pe 18 februarie cu 2 săli Cinema Florin Piersic pline, 1500 de spectatori din prima seară. Povestea s-a repetat la Sibiu și Timișoara cu câte două săli pline, la Iași cu o sală de 1000 de oameni sold out. Surpriza și mai frumoasă a fost nivelul de discuție, dialogurile care se purtau între realizatori, protagoniști și public. Se vorbea despre corupție, despre rolul cetățeanului, despre ce putem face noi, despre transparență și despre o societate care ar trebui să aibă rolul de a-și proteja cetățenii.
Asta ne-a ajutat foarte mult să atingem circa 25.000 spectatori, cifră foarte bună pentru orice film românesc şi practic un record pentru un documentar. Acum că mă uit la cifra asta, nu ştiu când o voi mai citi în box-office-ul românesc, la orice film... Poate în 2022.
România la Oscar
Revenind la Oscaruri, mărturisesc că am fost de la început unul din optimiştii echipei, mă aşteptam la ambele. Indicii dinspre alte premii importante anuale au fost în ultimele luni, dar precedentul de anul trecut cu documentarul nord-macedonean Honeyland, plus faptul că în AMPAS au fost invitaţi mulţi cineaşti internaţionali, mi-au alimentat convingerea.
Eu văd nominalizările astea în primul rând ca pe o încununare a carierei şi a anilor mulţi de muncă de pregătire şi filmare pe care i-au avut Alexander Nanau şi echipa sa. Că rezolvăm o problemă istorică (ca să nu zic o frustrare) şi reuşim ca naţiune să fim şi noi acolo, în sfârşit, în clubul select al cinematografiilor cu nominalizaţi, asta mi se pare bonus.
Pe undeva, seamănă cu Simona Halep, dacă se îngăduie paralela: a fluturat steagul României la Wimbledon, toţi ne-am bucurat şi suntem mândri, dar e munca ei de ani de zile.
Cu toate astea, sincer nu am văzut foarte multă lume bucuroasă în România de aceste veşti, mă aşteptam la mai mult entuziasm public, dar în schimb am auzit mult despre “manipulare”, “nu e echidistant, “e un an slab, a profitat de lipsa filmelor bune”, “a călărit un val de simpatie al criticilor americani” şi clasicul ”încă unul care arată pe afară mizeria de la noi”.
Oricum, mi se pare că povestea asta cu Oscarul şi Nobelul la români are legătură şi cu excepţionalismul carpato-danubiano-pontic, suntem de fapt cei mai tari dar, vezi Doamne, nu ne recunoaşte lumea. Nu contează că o parte semnificativă dintre conaţionali au toaleta în grădină şi consumăm cultură de 5 ori mai puţin decât media europeană. Ca o consecinţă firească, ne plângem că se fac filme cu ciorbe şi despre mizerie şi corupţie, în loc să arătăm în lume o poveste de dragoste sau peisaje, ceva frumos, ce mama naibii...
Din perspectiva domeniului filmului şi culturii româneşti în 2021, sper ca aceste nominalizări să fie un wake-up call pentru zona politică, pentru că toate distincţiile astea ultra-prestigioase pentru care unele ţări cu bani, strategii şi interes mor de ciudă sunt obţinute de români mai degrabă în ciuda dezastrului la nivel de organizare şi sprijin. Dar mi-am zis asta şi la Palme d’Or, şi la Urşii de Aur şi nimic. Am impresia că cineva acolo pe sus tot zice “lasă, mă, ce să schimbăm, ia uite ce bine se descurcă băieţii ăştia cu camera!”.
Mecanismele de vot
Despre cum sunt Oscarurile gândite şi votate, mai ales cele de la categoria Film Internaţional, din capul locului trebuie spus că Academia Americană de Film ştie de câţiva ani că are o problemă cu sistemul de votare şi cu profilul predominant al votanţilor – mai în vârstă, cu preconcepţii, US-centrici, interesaţi de un tipar mai hollywoodian. De-asta au creat nişte plase de salvare, pentru ca filme precum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile să nu rămână inexplicabil pe dinafară, deşi în mod evident erau printre cele mai bune ale anului. Mai mult, acum există mai mulţi votanţi, cu un profil mai internaţional, iar filmele sunt disponibile pe o platformă online securizată, nu doar pe discuri, deci teoretic mai accesibile.
Dar trebuie precizat că asta e o problemă valabilă pentru toate premiile Academiilor de Film naţionale prestigioase – César, BAFTA, Goya, David di Donatello etc. Avem sute sau mii de de membri care votează subiectiv, iar rezultatul poate fi câteodată penibil, alteori surprinzător de just.
Asta se întâmplă şi la celelalte categorii, există un spirit reformator care deja produce efecte, cel mai evident fiind marele câştigător din 2020, coreeanul Parasite, aşa că vom vedea filme tot mai independente de marile studiouri, mai diverse şi curajoase, precum unele de anul acesta: Sound of Metal, Minari, The Father. Bine, există presiuni constante pentru o cât mai mare diversitate şi mereu avem în presa de specialitate numărătoarea de regizori/actori pe grupuri minoritare şi alte tipare (a se vedea şi protestul OscarsSoWhite de acum câţiva ani şi presiunea pentru demisia comitetului Globurilor de Aur anul acesta).
Mi se pare că presiunea asta se aplică disproporţionat pe organizatorii premiilor şi festivalurilor, forţându-i să bifeze procente, în loc să fie cu prioritate în zona de producţie şi pre-producţie, de pregătire a proiectelor care peste ani vor deveni filme valoroase (sau nu). Unde, nu întâmplător, s-au înregistrat cele mai multe abuzuri.
Și, la final, puțină politică de cinema
Despre colectiv şi şansele sale actuale în cele două categorii, la momentul nominalizărilor au fost publicaţii americane (Variety, Hollywood Reporter, IndieWire) care deja au anunţat pronosticuri: la Documentar ar avea cam a doua şansă, după americanul Time şi înaintea a două producţii Netflix, iar la Film Internaţional ar fi a treia alegere, după danezul Another Round şi coproducţia majoritar bosniacă (dar, atenţie, cu o participare minoritară românească!) Quo Vadis, Aida?, dar uşor în faţa surprizătorului film tunisian The Man Who Sold His Skin şi a producţiei din Hong-Kong Better Days.
Dar trebuie spus că lucrurile sunt într-o continuă schimbare, răsturnări de situaţie se pot produce şi următoarea lună va fi crucială pentru şansele tuturor filmelor din cele două categorii, meciul se joacă şi fiecare film va avea campanii de comunicare şi promovare. colectiv nu face excepţie, iar distribuitorii americani Magnolia-Participant au o vastă experienţă la acest nivel. De exemplu, se presupune că votanţii hispanici ar putea să fie mai interesaţi de subiect şi să îşi direcţioneze voturile către colectiv, la fel şi cei europeni (deloc puţini!). Iar până în ultima zi de vot, pe 20 aprilie, se mai acordă premii importante, în primul rând BAFTA, unde colectiv e favorit.
De-asta zic că avem şanse bune la o statuetă, în special la secţiunea Documentar.
Oricum, ca să vorbim şi despre nivelul general al calităţii filmelor, cred că anul ăsta pandemic a scos la iveală şi a dat şansa de a deveni celebre multor filme, care în alţi ani ar fi fost acoperite de campaniile gălăgioase pentru filme mediocre ale studiourilor sau de titluri ale unor regizori bine cunoscuţi, care au preferat să stea pe tuşă şi să nu-şi asume riscul de a participa la festivaluri online şi la premiere internaţionale hibride în 2020.
Așa că, paradoxal, colectiv a avut parte de o competiţie mai tare decât ar fi fost într-un an normal, atât pe secţiunea de documentar cât şi pe film internaţional. Cu atât mai mult, eu zic să apreciem acest acest rezultat.
