Cu totii ne confruntam traumele in felul nostru. Unii dintre noi le ingropam adanc, altii le strigam cu voce tare. Olga Lucovnicova, regizoarea din Moldova care tocmai a castigat Ursul de Aur pentru scurtmetraj la Berlin, a decis să mearga pe o alta cale: si-a luat trauma, si-a infruntat-o si a transformat-o in arta. A mers pe linia fina dintre cine este si ce ar putea spune arta ei despre ea cu o sensibilitate abila si a creat un film intim, personal, dar relevant, in acelasi timp, pentru toti cei care au trecut printr-o trauma, pe parcursul vietii.
Nanu Tudor este primul meu film personal. Inainte de asta, faceam filme despre alti oameni, dar voiam sa ajung la profunzime, sa ating cele mai vulnerabile parti ale personalitatilor lor. Sa le descopar trecutul si momentele care au fost cruciale in viata, spune Olga
Am vorbit cu ea la o zi dupa ce a primit premiul si am descoperit o regizoare plina de modestie, dar increzatoare, constienta ca instrumentele cu care a fost inzestrata i-au dat o forta neprevazuta.
Cine este Olga Lucovnicova
Sunt regizor, din Moldova. Am 29 de ani. Am terminat studiile in 2020, dupa sase ani la Academia de Muzica, Film si Arte Plastice din Chisinau, intre 2011 si 2016, unde am studiat regie de imagine. In timpul studiilor, am facut voluntariat in Letonia, intr-un program european de un an. Acolo am lucrat intr-un ONG, faceam scurtmetraje si organizam expozitii si dezbateri de film. Apoi, am fost acceptata pentru studiu in programul Doc-Nomads - un program de master pe regia filmului documentar, care iti ofera experienta studiului in paralel in trei tari diferite, in Ungaria, Portu-galia si Belgia - intre 2018 si 2020. De curand, am primit premiul pentru cel mai bun film studentesc de la Fondul Audiovizual Flamand si, pentru urmatorii ani, sunt legata de Belgia, unde trebuie sa incep sa lucrez la scenariul primului meu lungmetraj.
Rolul de regizor
De la 17 ani am lucrat ca fotograf, iar tatal meu era primul meu asistent. Un om de 45 de ani venea si tinea reflectorul unei fetite de 17 ani. Mergea la nunti cu mine, imi era mereu alaturi in munca mea. Cand am terminal colegiul, deja stiam ca vreau sa leg viata mea cu arta imaginii. In 2011, am aplicat la facultatea de arte, la operatorie. Pe-atunci, in Moldova, la operatorie mergeau doar barbatii, baietii, nu domnisoarele. Initial, foarte multi cunoscuti ai tatalui meu ii spuneau ca, totusi, ar trebui sa incerc o alta facultate. Dar el a strabatut impreuna cu mine usa de la Academia de Arta, a crezut in mine. Asa am inceput studiul imaginii, iar, pe parcursul studiilor, am fost frapata de lumea cinematografica si de cate forme poate avea acest domeniu. Dupa primul an de facultate, am fost pentru prima data in Rusia, sa vizitez familia tatalui, si am regizat un filmulet care a luat locul doi la festivalul Cronograf. La finalul facultatii, cu filmul de licenta, am luat din nou premiu la Cronograf, de data asta primul loc, cel mai bun film din Moldova, si mi-am spus ca pot face asta, pot fi regizor. Am realizat ca imi place foarte mult sa dirijez cu totul procesul.
Experienta DocNomads
Pe final de facultate am aflat de existenta acestui program de master, DocNomads. Era visul meu. Un vis pe care l-am atins abia din a treia incercare, pentru ca la primele doua nici macar nu se uitau la aplicatia mea. Lumea mea s-a schimbat la 180 de grade, din momenul in care am intrat in program. Gandindu-ma acum ce am facut diferit la aplicatia cu care am fost acceptata, cred ca am reusit sa ma indepartez de realitate, am incer-cat sa ma concentrez pe cadre, si sa creez o imagine suprarealista, sa vorbesc prin anumite simboluri. Intr-adevar, asa am inteles ca cinematografia este modul meu de a ma exprima si fara acest domeniu nu-mi vad existenta.
Lirismul scolii de film din Moldova
Poetica moldoveneasca m-a influentat profund, si profesorii mei din Moldova sunt reprezentantii acestui val moldovenesc de cinematografie. Seful de catedra, Vlad Druck, care a luat Palme d’Or-ul pentru scenariu de animatie, este un om care tare mult a influentat stilistica mea.
Despre film: ce a insemnat sa-si dezvaluie trauma
Nanu Tudor este primul meu film personal. Inainte de asta, faceam filme despre alti oameni, dar voiam sa ajung la profunzime, sa ating cele mai vulnerabile parti ale personalitatilor lor. Sa le descopar trecutul si momentele care au fost cruciale in viata. E, totusi, foarte greu sa-i spui unei persoane necunoscute sa se dezvaluie si intelegeam ca eu cer niste lucruri care sunt la limita etica a cinematografiei. De aceea, mi-am pus problema ca eu cer de la oameni ceea ce singura nu pot da si, ca sa pot face filme in continuare si sa cresc in acest domeniu, trebuie, in primul rand, sa ma deschid personal si sa inteleg ce se intampla in sufletul si in inima mea. Regizorul rus Aleksandr Rastorguev spunea ca filmul incepe de la cea mai mare durere. Asa ca am incercat sa gasesc aceasta cea mai mare durere si de-acolo a pornit aceasta idee de a face un film personal.
Gandurile de inceput. Casa copilariei. Familia
Personajul principal al filmului este insasi casa strabuneilor, care are apro-ape 100 de ani si este plina de aceste elemente traditionale, arhitecturale si decorative. Filmul este foarte colorat, plin de elemente nostalgice si pline de bucurie din copilarie. Noi ne intalnim cu familia mea, care este o familie foarte stransa, foarte unita si petrecem toate momentele impreuna. Dar asta contrasta cu momentele in care eu ramaneam singura cu unchiul meu, care avea probleme cu inima si, cand toti ceilalti plecau la lucru, eu stam acasa cu el. Si el, atunci, se comporta neadecvat. El nici acum nu constientizeaza ca asta a fost traumatizant pentru mine, pentru ca el vine dintr-o cu totul alta generatie, cu probleme mult mai grave - foamete, raz-boi, moarte - si cred ca lui, gandindu-se la experientele sale din copilarie, ii este greu sa inteleaga ca faptele lui au fost traumatizante pentru mine. Oricum, scopul meu era sa fac un film despre aceasta casa in care mi-am petrecut copilaria, despre vara in care am stat acolo dupa moartea prem-atura a bunelului meu.
A fost o trauma pentru toata familia, bunica mea era intr-o depresie si eu am ramas impreuna cu ea. La mine, sincer, me-moria este destul de fragmentata, eu nu tin minte cu exactitate ce s-a in-tamplat. Fiind copil - aveam noua ani - n-am constientizat ca ceva nu este in regula, am realizat mult mai tarziu. Am inteles, facand un pic de studiu psihologic, ca copiilor le este greu sa inteleaga ce este corect si ce nu, si momentele mai traumatice se uita, ca mecanism de protectie. Totodata, unchiul meu este o persoana exemplara, chiar si familia n-avea niciun semn ca el ar putea sa traumatizeze un copil, sau sa faca ceva neadecvat. Si mesajul filmului meu era ca, desi noi consideram ca familia este locul in care ar trebui sa ne simtim cel mai in siguranta, cele mai multe traume vin de la rudele apropiate, prieteni, parinti.
Ce ar spune celor care au trecut prin asta
In general, eu cred ca orice trauma trebuie sa fie constientizata, analizata, elaborata si trecuta. Urmatorul meu film e, din nou, despre traume. Dar, de data asta, este despre trauma celui de-al doilea razboi mondial, despre bunica mea paterna din Rusia, si cum ni s-a transmis noua, cealalta gen-eratie. Daca noi tinem traumele in noi si nu le confruntam, ele se transmit de la o generatie la alta. Si, daca vrem o societate mai sanatoasa, trebuie sa le elaboram, pentru ca ele nu influenteaza numai destinul personal, dar si pe cel colectiv.
Ce adauga trauma personala in arta pe care o face
Cred ca, in general, atunci cand faci un film bazandu-te pe o trauma per-sonala, chiar daca nu despre tine personal, ci despre oricine a trecut printr-o trauma, vrei sa simti toate nuantele, toate detaliile, profunzimea problemelor, dar si a proceselor psihologice care se intampla. Cred ca asta diferentiaza arta adevarata de un film superficial. Acesta a fost primul meu film personal, dar m-a invatat cum poti atinge sufletele multor oameni si, totodata, cat de interesant e acest proces. E o istorie cu care ma iden-tific si urmatorul film va fi totul unul personal, pentru ca eu cred ca asa pot spune lucrurile mult mai profund decat istoria unui om pe care nu il cunosc atat de bine cat ma cunosc pe mine.
Pregatita pentru ce va urma dupa premiul de la Berlin
Inca nu constientizez cum aceasta etapa poate sa-mi schimbe viata, pentru ca niciodata n-am trecut prin asa ceva. Dar asta doar imi intareste planurile, pentru ca imi doresc sa fac un lungmetraj si, tot ce se intampla acum, ma ajuta spre realizarea ideilor mele.
