Dacă ar fi să aplicăm o categorisire temporală a joburilor din industria de imagine, atunci Rareș Dima DOP (director of photography) face parte din noul val de cineaști, oameni care-și îndreaptă tot focusul spre a filma cât mai mult, de a „trage orice”, pentru a-și face mâna, dar mai ales un nume și un reel care să-i aducă producții din ce în ce mai mari.
A plecat de la pasiunea pentru fotografie, transformată într-un job de freelancer full time, angajat în diferite proiecte ce implică filmare, fie că sunt scurtmetraje, videoclipuri, concerte live sau reclame.
În ciuda discuțiilor contradictorii referitoare la școala de imagine de la noi, pentru Rareș UNATC-ul a funcționat mănușă, acolo întâlnind și parte din echipa cu care lucrează cel mai mult în momentul ăsta.
Proiectul lui cel mai ambițios e scurtmetrajul one shot Intermezzo, regizat De Eugen Dediu, în timp ce lungmetrajul Să nu uiți până diseară al Cameliei Popa, unde a filmat 3 săptămâni a fost testul de anduranță ca DOP. Din una in alta și la subiectul pandemie, o perioadă care, teoretic, ar fi trebuit să mute focusul și pe numele up & coming din industrie, dar se pare că lucrurile nu stau chiar ca în analizele economice...
"Asta vorbeam cu un producător zilele trecute, credeam că fresh blood, oamenii tineri, vor prinde mai bine în perioada asta, pentru că au scăzut bugetele și ar fi trebuit să fie această deschidere spre oameni noi. Însă s-a lucrat cam cu aceiași oameni, dar cu bugete reduse."
Start camera
Am intrat în lumea asta în anul 2015, prin facultate, nu știam exact în ce mă bag, aveam doar 19 ani la acea vreme. De prin liceu, cam în clasa a 11-a începuse să mă pasioneze fotografia, iar ai mei îmi cumpăraseră un aparat entry level. Pe mine mă atrăgea mai mult partea tehnică, nedescoperind încă latura estetică. Am fost la niște cursuri foto, iar ulterior am aflat de cursurile de duminică organizate în cadrul UNATC pe foto, unde puteai să aprofundezi anumite lucruri. Atunci am văzut și oferta facultății de film și am zis: De ce nu? Hai să încerc! La acea perioadă nu mă uitam la filme sau seriale, nici ai mei nu aveau treabă cu industria cinematografică. Cumva am crescut odată cu școala.
Îmi place să filmez cam orice, fie reclamă, videoclip sau film. Fotografia a rămas mai mult ca o pasiune. Oricum, mi-am pierdut dexteritatea de a face bani din fotografie. În timp, dacă nu practici, pierzi îndemânarea. În prezent mă axez doar pe filmări, nici nu aș mai avea răbdare să mai stau la un photoshoot. Când mai ies să fac poze în parc, parcă văd totul mai mult în mișcare decât în fotografii... Defect profesional. Totuși atunci când fotografiez trag mai mult pe film decât digital. E mai complex, chiar mai personal.
Cadru strâns pe UNATC
Pe mine școala m-a ajutat super mult. Știu că sunt păreri împărțite aici, că sunt toți dogmatici, ba că unor profi de la regie le place doar un anumit lucru, ba că unor profi de la imagine le place doar stilul americănesc și atât. Cred că este foarte important să iei de la fiecare acele noțiuni care te ajută. A fost utilă școala. Când am intrat eu nu era nici youtube-ul așa full cum e acum. În prezent ai tutoriale online despre imagine, lumină, unghiuri, colorizare, tot, dar școala îți oferă lucruri palpabile, echipamente practice și poți simți pe pielea ta ce înseamnă o producție. Nu se compară cu ce există în afară, de exemplu UK sau SUA, însă acolo se plătește destul de mult. Eram curios să văd prețurile, e cam 60 de mii de dolari pe an. E enorm! Cică ai echipament la discreție, dar... come on. Iar dacă vii din altă țară, cu viză, e și mai complicat.
Momentan nu vreau să mai studiez, pe următorii 5-10 ani vreau doar work, work, work! Ca să fiu mereu up-to-date mă ajut și de social media. Când iese o cameră nouă sau un obiectiv, nu ai cum să nu le afli, mai ales dacă ești din domeniu. Sunt constant în căutare de filme și seriale bune, ocazional citesc și cărți din domeniu, doar că rareori găsesc informații noi, deoarece regulile rămân cam aceleași.
Ai echipă, ai valoare
E greu să lucrezi în industrie ca liber profesionist, trebuie să fii constant în legătură cu oamenii și gata de Rec! Am o mână de regizori cu care colaborez și câțiva monteuri. Cu regizorul Eugen Dediu am lucrat cel mai mult. Noi prin anul I trebuia să ne facem echipă de filmare. Clasele nu se cunoșteau neapărat față în față. L-am întrebat dacă vrea să lucrăm împreună și de aici s-a creat o relație frumoasă. Nu avem nevoie de prea multe vorbe, există o chimie care face ca totul să meargă ca uns! Mi-am dat seama că we go with the flow și chiar ne completăm. Fără prea multe discuții, proiectele ies cam cum ne propunem de fiecare dată. La fel a fost și în cazul clipului We Singing Colors – All the people, filmat în toamna lui 2020. Eu îmi doream de mult timp să trag pe formatul pătrat (1:1), iar Eugen voia să facă un split screen și s-a potrivit la fix. Doar am stabilit ca unul din personaje să fie super cald, iar celălalt foarte industrial, monocrom.
One shot de 15 minute
Un proiect interesant pe care l-am filmat a fost Intermezzo, ultimul scurtmetraj regizat de Eugen Dediu. Este vorba despre această tipă care are o viață neîmplinită și reușește să trăiască singura clipă de fericire. Împreună cu regizorul am decis să facem un one shot în viața asta. Eram pasionat de Birdman sau 1917, deși nu sunt 100% one shot. E complicat, mai ales când se schimbă mediul destul de mult. În plus, trebuie să se potrivească și povestea pe tipul ăsta de filmare. Cel mai important la un one shot este mișcarea continuă a camerei, dacă e unghi static lumea se plictisește, oricât de interesantă ar fi discuția din cadru.
One shot-ul trebuie gândit mult înainte și repetat ca să iasă bine, trebuie să fie toată lumea în sincron. One shot-ul nostru are vreo 15 minute, dar nu am tras continuu 15 minute. A fost un proiect destul de solicitant. Țin minte că împreună cu Eugen și Sabin Filip, monteurul cu care lucrăm din facultate, am creat un fel de coregrafie a camerei, cum vom filma și alte detalii, iar la un moment dat au venit actorii și totul s-a schimbat. Când au început repetiția cadrului ei făceau fix invers de cum gândisem noi, așa că a trebuit să facem câteva ajustări. Am filmat în aceeași casă în care am mai turnat un scurtmetraj în anul III de facultate, intitulat Mezzo Piano. Am avut două zile de filmare efectivă și o zi în care am făcut set-up de lumină. Am întâmpinat și unele obstacole, din cauza aparaturii de la școală, care mai ceda din când în când, dar nu a fost un capăt de lume. Pentru mine, Intermezzo rămâne, totuși, cel mai ambițios proiect.
6 zile cu Esmeralda la Histria
De când profesez, am întâmpinat tot felul de situații care mai de care mai interesante. În anul II am tras un documentar unde filmările au fost cu emoții. Era vorba de un proiect în colaborare cu Facultatea de Istorie din București, unde am lucrat cu regizorul Andrei Tache Codreanu. Cei de la Facultatea de Istorie doreau să facă niște filmări cu săpăturile arheologice de la cetatea Histria. Pe săpături e foarte rău cu bugetul, spre deloc. Pe lângă studenți, sunt și muncitori plătiți din sat, care fac munca mai grea, cară pământul etc. Andrei a dorit să urmărim mai degrabă un muncitor, pentru acest documentar. Așa l-am cunoscut pe domnul Diniță, care lucra deja de vreo 6 ani acolo.
Filmarea a fost grea, am stat 6 zile acolo. Am fost cazați într-o căsuță, unde stăteau și profesorii, care ziceai că pică pe noi. Noi nici nu ne- am gândit că nu o să avem nici un magazin acolo, iar cel mai apropiat sat era la câțiva kilometri. Cum am ajuns am primit și vestea tristă, se stricase pompa de apă din sat și nu a existat apă curentă vreo săptămână, vara la 40 de grade pe caniculă... o plăcere! De spălat, ne-am spălat într-un lac care se vărsa în mare. Nevoile trebuia să ni le facem undeva prin spatele unei cocioabe și atunci a ieșit orășeanul din mine. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez, mai ales cu situația de a-mi face nevoile în natură!
Lăsând gluma la o parte, documentarul a ieșit foarte mișto, se numește Esmeralda, și chiar s-a plimbat prin multe festivaluri. Acest domn Diniță facea naveta de la câțiva kilometri pe bicicletă, el a fost și bibliotecar la un moment dat, are o poveste de viață foarte interesantă. Și-a botezat bicicleta Esmeralda, fiind impresionat de povestea țigăncușei din Cocoșatul de la Notre Dame. De fapt, acest documentar este despre acest om care-și întreține familia lucrând la cetate. Are și o vorbă la un moment dat, după ce termină munca la cetate se întoarce acasă, că are o cetate și acolo.
Filmări guerrilla prin Circul Foamei
Un alt documentar interesant, realizat cu Eugen, este despre Circul Foamei. A fost mișto că am reușit să filmăm prin primele mall-uri apărute în Bucuresti. Este amuzant că eu pe acolo am copilărit, în București Mall am văzut și primul meu film ever, aveam vreo 8 ani și am văzut primul Spider Man. A fost o experiență unică și faină deoarece am prins magazinele goale și am putut observa spațiul ăla imens gol. Piața Delfinul a rămas, în prezent, singurul circ al foamei autentic, chiar dacă acum se vând haine. Este singurul nerenovat și poți vedea exact cum arătau aceste circuri pe vremea comunismului. Un moment plin de adrenalină, l-am trăit la Liberty, în Rahova, pentru că nu am primit aprobare pentru filmare, deoarece nu răspundea nimeni la telefoane, așa că am mers mult pe filmare de guerrilla, undercover.
Ești obosit, te simte ecranul
În 2019 am avut ocazia să filmez primul meu lungmetraj – Să nu uiți până diseară. Întâmplarea a făcut ca eu să îl cunosc pe actorul Alin Panc, cel care i-a dublat vocea lui Louie din Viața cu Louie, în anul II de facultate, la un scurtmetraj regizat de Ana Breten. De atunci am păstrat legătura și am colaborat cu mai multe ocazii. El mi-a prezentat proiectul filmului și m-a întrebat dacă pot veni la camera B. Inițial filmul trebuia să fie coordonat de un alt director de imagine, însă acesta nu a mai fost disponibil. Se apropia filmarea și nu exista un DOP, iar cu 3 zile înainte Alin mi-a propus să fiu eu DOP. Aveam 23 de ani atunci, mă întrebam dacă o să-l pot duce, trebuia să regândesc tot, însă Alin m-a încurajat, mi-a zis că are încredere în mine și că va ieși bine. Filmarea a durat 3 săptămâni și pot spune că am avut super baftă de oamenii de pe platou, de la grip, la electrician, dar mai ales la focus puller.
Fiecare proiect vine cu avantaje și dezavantaje, însă un lungmetraj e o treabă serioasă. Acolo îți dai examenul de anduranță. Noi filmam, de luni până sâmbătă, 12-13 ore pe zi. La un moment dat poți să cedezi și să nu mai livrezi aceeași calitate, iar asta se simte. Asta ne spunea și profesorul de imagine la facultate, Te simte ecranul. Tu, la filmare, crezi că ești ok, dar dacă nu dai tot din tine se vede pe ecran.
Live cu Guess Who
Eram în anul I și am fost la o filmare de live session. Am fost una din multele camere de pe lângă, camera B. Fiind la început, nu prea știi de capul tău. Nu știam pe nimeni din industrie, a fost impresionant să văd ditamai producția pentru live session-ul lui Guess Who.
Trebuie tratată un pic altfel o filmare de live, față de una de clip. Uite, de exemplu am făcut pentru Mihai Barbu Project două clipuri, în stil clasic. Ai band-ul, îi filmezi individual pe fiecare, mai bagi niște cadre de detaliu etc. În primul am avut o dansatoare, iar în al doilea am confecționat un perete dintr-un material flexibil, prin care se vedeau anumite forme. Cred că depinde mult dacă ai un regizor sau nu pentru astfel de proiecte, dar depinde și de artisti, pentru că fiecare e diferit în felul lui.
Pandemia pe platou
Până în primăvară a fost cât de cât ok, dar în lunile următoare a picat totul. În vară s-a mișcat ceva, dar destul de greu, iar în toamnă au început să-și mai revină lucrurile, însă per total este o perioadă destul de sensibilă. Asta vorbeam cu un producător zilele trecute, credeam că fresh blood, oamenii tineri, vor prinde mai bine în perioada asta, pentru că au scăzut bugetele și ar fi trebuit să fie această deschidere spre oameni noi. Însă s-a lucrat cam cu aceiași oameni, dar cu bugete reduse.
Auzisem de la un sunetist care lucra la serialul Vlad, că erau testați destul de frecvent pentru a lucra efectiv. Intrai pe set, făceai un test sau două dimineața și încă unul seara când terminai. Destul de stresant.
Dar revenind la munca pe timp de pandemie, sper ca noi ăștia mai micii să prindem filmări. Am mai luat contactul, oricum, cu case de producție și sper să fie bine.
Ce e o imagine bună?
Aici sunt mii de discuții. Sunt unii care zic că o imagine bună e aia care arată mișto. Apoi, alții că o imagine nu ar trebui să fie atât de bună încât să te fure de la subiect, pentru că pierzi povestea. E greu de balansat. Pentru un necunoscător e greu. Cinema-ul lucrează mult cu subconștientul, iar când ai un cadru anume trezești niște emoții, de aceea se mai numește și a 7 – a artă.
Cum îi spuneam și regizoarei Cameliei Popa, la lungmetraj... Eu nu dau REC dacă nu-mi place cadrul 100%, dacă nu sunt mulțumit pe deplin cu el. Dacă un regizor îmi cere ceva, încerc să fac cumva să fie bine pentru amândoi. Camelia a apreciat la mine faptul că știu să ascult. La facultate ne spuneau că e filmul echipei, dar la finalul zilei e filmul regizorului. Cu cât te împaci mai repede cu asta, cu atât mai bine. Până la urmă, regizorul vine cu scenariul, în cele mai multe cazuri, el stă la casting, la montaj, petrece cel mai mult timp cu filmul ăla. Tu trebuie să-l sprijini, să faci cele mai bune alegeri pentru a crea o imagine care să susțină filmul cât de bine se poate. De aceea ești colaborator!
Scenarii posibile
Nu prea știu scenariști. La noi nu e foarte încurajat scenaristul. Cunosc câțiva colegi de la facultate, dar mulți nu practică. De cele mai multe ori regizorul scrie scenariul la noi. Metoda americană e că scenaristul scrie, cineva îl cumpără, regizorul doar îl regizează și aia e. Dar e filmul de autor, unde regizorul le face pe toate, deci și scenariul. Nu am simțit lipsa unui scenarist pe set. Sunt oameni care nu au făcut neapărat regie sau scenaristică și au decis totuși să scrie povești. Un exemplu care m-a impresionat în ultima perioadă este Robert Eggers care a început ca scenograf și a regizat filmul The Lighthouse, cu Willem Dafoe și Robert Pattinson. Nu e neapărată nevoie de o școală să scrii o poveste bună!
Cât costă să te apuci de filmat
Un full package, cameră, 2 obiective decente și un rig, se duce pe la 4 sau 5 mii de euro, care te ține cam 3 ani. Eu de obicei închiriez, în funcție de proiect. Tehnologia se schimbă de la an la an. Pentru noi e și bine, dar și challenging. Bine că se lansează ceva nou, dar trebuie să te adaptezi mereu la piață.
La fel cu 4K sau 6K, merită sa tragi 4, dar de ce ai trage 8K, dincolo de 4K ochiul nu mai vede diferența. De fapt, la cinema se simte diferența. Când ești în primele rânduri tu începi să pierzi din detalii și iar 4K-ul ajută. Însă nu toate cinema-urile au proiectoare 4K, la fel se întâmplă și cu televizoarele, câtă lume are un 4K în casă?
Trenduri vizuale
Acum câțiva ani erau foarte la modă tuburile fluorescente sau combinația nebună de culori, cyan cu magenta pe spate. Toate clipurile aveau așa ceva. În prezent nu știu ce să spun, nici nu au apărut multe trenduri, din cauza pandemiei. La un moment dat era 4 pe 3, plus un filtru cu perforație pe stânga. Apoi a fost trendul pe pătrat. Acum retro-ul ia amploare. Ai văzut ultimul clip al Laney del Rey? Pare foarte retro, zici că-i peliculă. Pe vintage merge și serialul Stranger Things sau ultimul film al lui Tarantino.
E un job bănos?
Teoretic e bănos pe toate departamentele. Dar până ajungi să ai fee-urile alea mari ai de tras și de muncit. La mine a fost ok până în decembrie. Aveam cam 3 zile de filmare pe săptămână, vreau să mă afirm ca director de fotografie. Nu prea mai fac asistență de cameră, că nu mai suntem nici în anii în care puteai să stai 5 ani asistent de cameră, iar apoi să urci până la DOP. Cunosc oameni care au rămas acolo după toți anii de asistență. Cred că e loc de sânge tânăr pe piață. Când te uiți în piață efectiv pare că toate joburile sunt luate de aceiași oameni. Eu vreau să devin DOP full time, deși e un drum anevoios. Ca DOP trebuie să spui cum e lumina, focala, unghiulația, culoarea, să te asiguri că e bine filmat, că nu se pierde materialul, ai în subordine oameni pentru toate aspectele, dar tu ești responsabil.
Eu nu am fost angajat niciodată. M-am gândit, am căutat într-o perioadă, dar nu știu dacă m-aș obișnui să mă duc în fiecare zi în același loc și după un timp să zic, băi, dar ce aș mai face-o încă 10 ani. Cumva, involuntar, am fost învățat în direcția asta, mâine tragi clip, poimâine scurt metraj, săptămâna viitoare o reclama și tot așa. Nu e același lucru în fiecare zi. Proiectele vin și de la clienți direct și prin case de producție. Prin contact direct mi se pare mai challenging, că tu trebuie să stabilești bugetul, e mai adrenalină. La casa de producție deja sunt știute lucrurile, nu te stresezi cu responsabilități în plus.
E greu să ai un nume de reclamă
Teoretic se fac mulți bani în advertising, dar e greu să ajungi să-i faci. Eu aș trage acum orice fel de reclamă, dar nu e atât de ușor pentru că ești tânăr, nu ai tras niciodată o reclamă cu buget de, să zicem, 70 de mii de euro. E greu, trebuie să lucrezi cu o casă de producție, iar la casă, până nu lucrezi niște ani, nu ai un renume, chiar dacă ai un reel cât de cât bun online. Nu riscă nimeni cu tine, nu știu dacă o să livrezi.
E și o lege nescrisă, trebuie să crești ca freelancer pe lângă o casă, să pornești de jos, să tragi orice, ceea ce-mi doresc și eu. Trebuie să ai un renume, e greu până ți-l faci, iar apoi lumea e sigură că o să livrezi.
Odată ce ai un număr de proiecte mișto, multe și bune, ai șanse! Și eu încerc tot timpul, accept orice nouă ocazie de a filma și încerc să fac ceva inedit, să arate într-un fel, să nu fie același clișeu.
Lucrul cu pelicula
Singura peliculă pe care am tras-o a fost în școală și e o experiență aparte. Pelicula nu trebuie doar să fie încărcată bine în aparat, ci trebuie să anticipezi cum se va vedea pelicula. Sunt mai multe tipuri, trebuie să știi ce tip de peliculă încarci în cameră, în funcție de ceea ce-ți dorești. Undeva prin anul II am fost la un curs de Exponometrie la Arhiva de Film și acolo ne-a pus prima rolă în pozitiv din Liceenii. Pelicula rezistă cel puțin 100 de ani, la aceeași calitate. Acolo vezi într-adevăr culorile altfel, are alt impact față de digital. Nu e neapărat cu mult mai scump să tragi pe peliculă în comparație cu digital. Ambele modalități au dezavantajele lor. Digitalul e un semnal, hard disk-ul poate să crape, iar pelicula e foarte inflamabilă, poate exploda dacă ia foc.
Regizori preferați
Nae Caranfil e unul dintre regizorii care-mi plac foarte mult, Bogdan Mirică, face bine ce face și Cristi Puiu, chiar dacă e destul de controversat. Marfa și banii e aproape ca în timpul cinematografiei italiene de după război, unde luau camera, mergeau la țară și le ieșea un film. Acum, însă, s-au mai îndepărtat și regizorii români de stilul care i-a consacrat. Dacă te uiți la Bacalaureat sau La Gomera, nu mai sunt cadrele alea tipic românești, realiste și ușor deprimante.
Ana Breten, cu care am mai avut ocazia să lucrez, îmi place. Un om foarte mișto este Radu Savin, el și-a deschis de curând propria casă de producție. Cu el nu am apucat să lucrez în facultate, deși ne înțelegeam bine de atunci, însă pregătim în curând primul nostru scurtmetraj împreună.
Cu toți regizorii cu care am colaborat, am facut-o de fiecare dată cu mare drag și abia aștept sa mă reîntâlnesc cu fiecare dintre ei pe set.
