Ce scenariu neinspirat și puțin verosimil ni s-a părut și pandemia asta. De la începutul ei și până acum, am avut senzația că trăim într-un serial scris prost, dar plin de suspans. Continuăm să ne jucăm rolurile cât de bine ne țin puterile, în timp ce ne facem alte scenarii: de evadare, de călătorie, de revenire la normal. Scenariile adevărate, însă, nu se scriu așa de ușor, spune Vlad Trandafir, regizor şi scenarist. Vlad a absolvit Facultatea de Ştiinţe Luminy din Franța şi Regie de film şi TV, din cadrul UNATC „I.L.Caragiale”, și a scris şi regizat filme precum „Datorie”, „Sinopsis docu-dramă”, „Fabulosul destin al lui Toma Cuzin”, „După-amiază în Drumul Taberei”, „Le Pont”.
Este genul de scenarist care crede că pregătirea poveștii este la fel de importantă ca scrierea ei:
Inspirația ‘’te ține’’ cam primele 20 de pagini. După care, mai toți scriitorii ori pășesc într-o fundătură creativă, ori încheie scenariul, iar la prima citire atentă, zeci de inexactități structurale ies supărător la iveală.
În rândurile de mai jos, Vlad povestește din culisele scrierii unui scenariu și dă la o parte câteva mituri din jurul acestei meserii. Întâlnirea cu inspirația ține și de instruire și muncă, iar creativitatea se dresează și se educă cu pagini scrie în fiecare zi.
Efectele pandemiei
Taman când debuta la noi molima, înființam o mică firmă, Vlad Trandafir Studio. Am decis, după șapte ani, să mă opresc din producția video pentru a mă putea dedica domeniului scenaristicii, cu tot ce înseamnă asta în cazul meu: scris, cursuri, consultanță. Firește că, având în vedere amploarea pe care a luat-o pandemia, dar și faptul că am doi copii mici acasă, toate planurile legate de acest proiect progresează într-un ritm mai lent decât am socotit atunci. M-am adaptat cum s-au adaptat toți în situația mea, continuând să-mi țin cursurile de la Fundația Calea Victoriei pe Zoom, oferind consultanță la telefon ori pe WhatsApp, scriind înainte să răsară soarele.
Primul scenariu
Primul scenariu pe care l-am scris a fost un scenariu-poem. (La o adică, merge și scenariu-boem, vei înțelege imediat de ce.) Prima temă la regie de film, în octombrie 2003 (așadar, pe la 22 de ani), a fost să scriem un scenariu-autoportret. Un exercițiu menit să ne dea ocazia, dincolo de bancul aferent, să ne definim. Cum încă nu descoperisem Final Draft și nu-mi puteam închipui cu ce seamănă un scenariu, tot ce-am putut născoci a fost acest Poem cu tricou. În mod evident, nefiind sensu stricto un scenariu, nu mi-a luat mult să-l scriu.
Retrospectiv, cred că a ieșit destul de bine, avea și un mic schepsis. La momentul citirii lui, în clasă, a stârnit zâmbete, iar Laurențiu Damian, profesorul meu de regie de la UNATC, a comentat că ‘’aaa, să vezi ce-o să ne distrăm cu promoția asta!’’. M-am grăbit s-o iau ca pe-un compliment.
Cum ai ajuns să scrii scenarii
Dacă vorbim de scenarii profesioniste, proiectul cu care am debutat a fost Serviciul Omoruri. În 2006, nu terminasem încă școala, Andrei Gorzo m-a recomandat regizorului Valentin Hotea, care tocmai punea la cale o mini-serie polițistă, la TVR. Era și un moment bun, părea că pretutindeni se tatonează diverse proiecte de ficțiune, inclusiv la TVR, unde Tudor Giurgiu tocmai devenise președinte. Am fost primit în echipă, în care se aflau deja scenaristele Anca Grădinariu și Ileana Muntean. Mă aflam într-o companie bună, intimidantă pentru studentul care eram, dar grație căreia am putut avea o primă experiență foarte utilă pentru mine. Și chiar privilegiată, dacă mă gândesc la declinul în care a intrat domeniul scenaristicii de televiziune autohtone după criza din 2008.
Etapele scrierii unui scenariu
Îți mulțumesc în mod deosebit pentru această întrebare pentru că îmi dă prilejul să semnalez o soluție la o problemă foarte răspândită. Din motive ușor de înțeles, scenariștilor începători, dar și scriitorilor cu experiență, le vine câteo idee și se precipită la scrisul propriu-zis al scenariului. Nu e ceva mai păgubos și mai pierzător de timp, mai cu seamă când e vorba de un proiect de amploare cum este un lungmetraj.
Dacă ‘’te pui pe scris’’, fără o pregătire prealabilă a poveștii, cu speranța că, dându-i înainte, vei ajunge să plutești pe-un ipotetic (și providențial) flow creator în stare să te ducă la destinație, ei bine, te înșeli. Știu că e pe dos față de ceea ce se crede îndeobște în privința asta, dar am văzut prea multe povești eșuate în acest fel ca să nu spun că e un zor total neproductiv. Statistic vorbind, inspirația ‘’te ține’’ cam primele 20 de pagini. După care, mai toți scriitorii ori pășesc într-o fundătură creativă, ori încheie scenariul, iar la prima citire atentă, zeci de inexactități structurale ies supărător la iveală. De obicei, legate de tema poveștii ori de șubrezenia conflictului. Și cum mai modifici, în mod inteligibil, hățișul de amănunte al unui scenariu de 100-120 de pagini, Dumnezeu știe. E o tentativă mai totdeauna sortită eșecului - în practică, a doua versiune a unui scenariu e de regulă mai proastă decât prima.
Atât experiența scrisului, cât și teoreticienii de seamă ai domeniului, de la Robert McKee la John Truby și de la Syd Field la Linda Seger, creditează importanța tatonării unei premise înainte de orice altceva. Mai direct spus, scrierea poveștii într-o singură frază din care să aflăm cine e eroul poveștii, cam ce întâmplare declanșează povestea și cam cum se rezolvă (dacă se rezolvă). Acestei fraze trebuie să i se dea târcoale o bună bucată de vreme, tocmai pentru că defectele structurale ale viitoarei povești sunt de obicei gata prezente în ea. Și pot fi mai ușor îndreptate în acest stadiu, când totul se restrânge la o frază, decât mai târziu, în noianul de detalii al unei povești așa-zicând terminate. Urmând acest raționament, orice alte etape intermediare pe care scriitorul le găsește de cuviință pentru ducerea la bun sfârșit a poveștii - sinopsis, plan, outline, step-outline etc. - sunt mai importante decât scrierea scenariului în sine. Când toată această muncă de pregătire preexistă scrierii scenariului, atunci abia el se scrie ca sub o vrajă, dintr-odată. Acesta e procesul, impopular și nevăzut, care a permis proliferarea anecdotelor romantice cu scenarii scrise într-o noapte. Nașterea se poate petrece într-o noapte, e-adevărat. Nu vorbește nimeni însă de lunga gestație de zile și săptămâni, uneori și luni, în care povestea dospește în imaginarul scenaristului.
Direcțiile de pornire sau, cum insinuam adineauri, premisele le discut cu mine însumi - dacă mă bucur de această libertate. Mai adesea însă nu m-am bucurat de ea și a trebuit să le discut cu head writer-ul, colegii coscenariști ori regizorul, în funcție de situația în care m-am aflat. Și, ca să fiu pe deplin sincer, cred că e și situația ideală. Până nu îți croiești o viziune coerentă asupra lumii și vieții, lucru care ia timp, nu știu dacă-i așa o bucurie, ori vreo mare dovadă de înțelepciune, să nutrești ambiții auctoriale. Bunăoară, cele mai izbutite seriale de televiziune pe care am avut șansa să le urmăresc sunt rodul unei echipe adesea compuse din 6-7 scenariști, uneori și mai mulți. De altfel, există și o exaltare creativă cu totul specială, tipică acestor echipe, de a născoci în comun premise și situații. Similară, de pildă, cu cea a membrilor unei orchestre ori a unei trupe de dans.
Cât privește colaborarea scenaristului cu regizorul și producătorul, se înțelege că trebuie să existe o mare afinitate între ei, o concordie între viziunile și simțirile lor. Înainte de toate, să spunem că producătorul, regizorul și scenariștii ar trebui să aibă cu toții în vedere aspectul comercial al proiectului. Rentabilitatea poveștilor nu e o exigență oarecare, ci precondiția unui succes autentic. (Firește, fără să înțelegem de-aici că e de-ajuns să facă profit - e plin de scenarii nefrecventabile, dar care au făcut bani). Așadar, conlucrarea dintre ei vizează mai întâi această așteptare, legitimă și dificil de împlinit.
Apoi, în privința relației dintre scenarist și regizor, merită să separăm un pic lucrurile. Ierarhic vorbind, în televiziune, scenaristul care e și producător executiv are autoritate în fața regizorului (lucru care bunăoară nu e valabil în cinema). Urmarea directă ar fi că el e unul din cei responsabili cu alegerea regizorului în măsură să-i pună în scenă scenariul, respectiv, de o comunicare fertilă cu el. O alta, mai pământească, e că nu strică să se găsească în preajma platoului de filmare pentru a veghea la buna armonizare a deciziilor artistice. Ori de câte ori am putut și mi s-a permis, am fost prezent la filmări. Niciun scris, cât de precis ar fi el, nu-i scutit de erori de interpretare, în răspăr cu interesul tematic al poveștii. Și-atunci, scenaristul trebuie să poată semnala prompt derapajul.
Ce nu știu (sau bănuiesc) oamenii despre munca ta
Dacă vorbim de cea de scenarist, de cineast, în general, pesemne că nu se cunoaște îndeajuns futilitatea magiei care îi aureolează pe toți cei care pretind că lucrează în cinema. Mi s-a întâmplat și mie să gust din această neverosimilă faimă. ‘’Thanks, but no thanks’’, îți vine să spui. E tot ce poate fi mai fără folos și mai coruptibil, o meteahnă care nu face decât să umbrească munca nobilă, și mai degrabă rară, a câte unui artist veritabil. Și totuși constat iar și iar cum o mulțime de oameni, altminteri respectabili, se lasă ademeniți de acest abur cu efect narcotic de a dori ‘’să fie în cinema’’. Iar asta, în pofida unei evidente inapetențe pentru rigorile scrisului.
Cu titlu de exemplu, îi urmăresc pe scenariștii Mimi Brănescu și Bogdan Mirică. Nu-i întâlnești prin festivaluri, apar rar în presă, încă și mai rar la televizor, sunt aproape inexistenți pe Facebook. În același timp, sunt oamenii cei mai prolifici din breaslă, care au dat cele mai însemnate proiecte de ficțiune din ultimii ani. Iar asta îmi permite să numesc al doilea lucru pe care nu-l bănuiesc oamenii: singurătatea. Când ești scenarist (și nu lucrezi într-o echipă), trebuie să dezvolți o relație bună cu solitudinea. Nu totală, firește, dar într-o proporție semnificativ mai mare decât cea a cetățeanului obișnuit. E ceva cu care puțini oameni se împacă.
Atelierul de pe Calea Victoriei
Atelierul este un proiect apărut prin gândul și sub oblăduirea Sandrei Ecobescu, președinta Fundației. Eu n-am făcut altceva decât să accept coordonarea lui, în 2014. Așadar, tocmai a împlinit, iată, șapte ani - o perenitate, îndrăznesc să spun, neobișnuită în colțul nostru de lume și de care puține proiecte similare se bucură. E un privilegiu pentru care nu pot fi decât recunoscător, atât Sandrei, cât și colegelor mele de la Fundație, Livia Gyongyoși, Andreea Chebac, Liliana Preda, Angela Maxim, care asigură vizibilitatea atelierului.
Pentru că e un ‘’atelier-curs’’ de scenaristică, el este rezultatul atât al experiențelor mele cu scrisul cât și al cercetărilor mele teoretice. Avem, în atelier, o substanțială componentă informativă, sunt mulțumit că pot oferi cursanților mei cele mai noi și mai temeinice instrumente și tehnici de scris scenarii. Parcurgem împreună principalii pași care structurează o poveste. Le căutăm aplicarea urmărind scene cinematografice ilustrative. Facem analiza unor filme de scurtmetraj. Sub aspect practic, temele săptămânale culminează de obicei în prilejul scrierii unui scenariu de scurtmetraj.
O noutate în privința atelierului este că, începând din toamna trecută, am inaugurat o serie de cursuri adiacente, dedicate principalelor genuri cinematografice. Până acum, au apărut cursul de comedie și cel de love-story, urmând în primăvară să prezint și cursul dedicat poveștilor de acțiune.
Tabieturi de scris
Ca să facem o glumă, e o întrebare mai personală decât se poate bănui, nu-mi vine ușor să răspund. Când se întâmplă să scriu, scriu dimineața devreme, cât încă nu s-a ‘’trezit’’ casa, ori în situații în care mă pot bucura de un pic de liniște. Nu mă așez la scris înainte de a-mi face un mic ceremonial matinal, câteva minute pe care le dedic întreținerii corpului, sufletului, minții. După ce mi-am oferit această pregătire, nu fără o inevitabilă doză de narcisism, trec și la scris. Cu specificarea deja făcută însă, anume că nu încep cu scenariul, ci cu articularea premisei. Proces care de regulă constă în aplicarea unui lung șir de obiecții și rezerve pentru a-i testa logica și pertinența.
Odată ce am o variantă mulțumitoare a poveștii, deci nu o primă ciornă, prind curaj s-o dau la citit. Soția e primul cititor, urmată de alte câteva persoane - de obicei, nu prea multe și al căror discernământ literar îmi inspiră încredere. Mă feresc din start de două categorii de cititori: cei prea apropiați, care riscă să-mi congratuleze scrisul doar pentru că îmi vor binele; cei pe care nu reușesc să-i suspectez de o lectură binevoitoare, puși exclusiv pe vânat erori. Cântăresc răspunsurile primite și, pe baza celor mai pertinente dintre ele, caut soluții și trec la rescris.
Întâmpin poticniri de tot felul, sigur. Dar pot să spun că le fac față mai bine decât, să zicem, în urmă cu zece ani. Ele se petrec dintr-o insuficientă, sau inexactă, înțelegere a structurii propriei povești. Vestea bună e că literatura de specialitate oferă răspunsuri și soluții la o puzderie de astfel de probleme, e loc de optimism.
Cât privește inspirația, să admitem mai întâi că-i un fenomen capricios. Te vizitează doar când binevoiește și nici n-are chef de stat. Mai sănătos, cred, e să-mi concentrez energia și timpul pe-un efort statornic, pe o anumită cantitate de cuvinte, rânduri, pagini - bune, rele, dar livrate zilnic.
Scenariile de TV din România: puncte bune, puncte rele
Puncte bune: personajele vorbesc românește. Glumesc, desigur. Dar un fel de adevăr tot e aici, anume că mi se întâmplă să prețuiesc un serial străin, dar să regret totuși că nu e în limba română. Găsesc că e un privilegiu aparte să poți urmări o poveste în limba maternă, cea în care iubim, cântăm, visăm, versificăm. Dincolo de acest aspect și, sigur, câteva minunate prestații actoricești, risc să par inacceptabil de pesimist - nu prea mai văd puncte bune. Sau, mai bine spus, încep să văd punctele rele, dar pe care din orgoliu n-am să le evoc. Mă restrâng la a spune doar că scenariștii de la noi refuză o instruire temeinică sub cuvânt că nu vor să le fie îngrădită creativitatea. Un argument demagogic care, pe lângă că perpetuează penuria de povești fiabile, îi și menține într-un statut căldicel, departe și de ruină, dar și de orice performanță veritabilă. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Un scenariu care te-a impresionat recent
Din România, am admirat Umbre a lui Bogdan Mirică. E evident, chiar și pentru niște nespecialiști, că Mirică știe să croiască o poveste care să ofere ce așteptăm mai mult de la o poveste: suprize de bună calitate. Uite numai unul din aspectele la care stăm prost și pe care Mirică îl stăpânește bine. Ca să mai evoc o calitate - stilul. Eu sunt de modă veche - în artă, jur mai întâi pe frumusețe, iar Umbre e teribil de murdar. Cu toate astea, are o frustețe pe care cu greu o poți ignora.
În orice caz, e o întrebare ușoară, sunt două-trei seriale mai acătării în toată România.
Binge watching
Mi se întâmplă, da. Pentru că mai tot ce am scris a fost în zona comediei, am fost un urmăritor, și re-urmăritor, de Curb Your Enthusiasm, serialul lui Larry David, cu Larry David. În ce mă privește,, Larry David nu e doar co-creatorul Seinfeld, ci și un respectabil urmaș al lui Woody Allen. În general, oriunde îl întâlnesc, am o mare prețuire pentru umorul evreiesc. Nu cred că greșesc dacă spun că e tot ce-am văzut mai rafinat. Și mai comic.
Cum au devenit serialele mai importante ca filmele
Explicația nu e vreun savantlâc. Schimbarea a fost dată de serialul The Sopranos, creat de David Chase la sfârșitul anilor ‘90. The Sopranos, sau Clanul Sopranos, cum a fost tradus la noi, a arătat, ca niciun altul înaintea lui, capacitatea serialelor de a nu oferi povești care ocupă doar durata unui episod (stand-alone) ori care se întind timid pe câteva episoade, ci de-a dreptul pe toată durata unuia sau a mai multor sezoane. Probeme care se iscau în sezonul 1 își găseau rezolvarea în sezonul 3 sau 4. E o descoperire care a procurat un cu totul alt potențial personajelor și, implicit, posibilitatea unei imersiuni mai pătrunzătoare în identitățile lor. Acesta e motivul pentru care Clanul Sopranos e perceput ca un soi de bornă în istoria scenaristicii de televiziune și de la care, nu întâmplător, cinemaul american e surclasat treptat de serialele de televiziune americane.
