[Viața la țară] Adina Chirica: Ne simțeam undeva la capătul pământului, izolați și având în față marea provocare de a trăi ”off the land” cum se spune, ca odinioară

Adina Chirica s-a mutat la începutul pandemiei într-un sat din Teleorman, pe lânga Videle. Cu câtiva ani înainte, lăsase lumea agențiilor de publicitate și jobul full time pentru un program pe care să și-l facă singură, ca freelancer. Iar în 2020 a dat aglomerația din București pentru libertatea și liniștea naturii.

Dar mutatul la țară nu e joacă de copii sau un gând de weekend în care am văzut prea multe seriale cu downshifteri. Înainte de a face pasul, ar prinde bine o lună de probă în mijlocul naturii, dar și printre problemele care vin la pachet.

Munca la țară nu se termină niciodată. Vremea este aspră, soarele arde și vântul te mișcă din loc uneori, ploile sunt aprige și o casă trebuie mereu „fortificată” în față acestor „inamici” naturali. Am avut de la mucegai, la plouat în casă, la zăpadă până la gleznă în pragul ușii și dogorit de soare cu insolație instantă. Dar cârpim, reconstruim, ne adaptăm.

La țară, amestecul de poezie cu „practic în bucătărie” e un dat, timpul se dilată, iar Adina și-l asumă prin scrierea de cărți pentru copii, desen sau stat pur și simplu pentru că vrea, nu pentru că trebuie. Ca să capete sens și vorba aia cu veșnicia născută la sat.

Un loc în care să mă simt bine

Sunt un fost copywriter prin agenții mari și mici care s-a lăsat de meserie full time, după ce a născut. Am trecut de la proiectele altor persoane, la proiectul meu personal. Nu mă refer neapărat la Sara, fiica mea, ci chiar la mine. E minunat când viața îți dă timp să respiri. Suntem aruncați din școală în job și din job în familie și apoi puțin mai mult job că să întreținem familia și, pierdem, deseori, mici bucățele din noi pe drum.

După ce am născut, viața mi-a dat o șansă să respir și am redescoperit desenul, pictura, limbile străine și… parcurile. Aici am țesut, zi de zi, aventuri alături de noi prieteni ai mei și ai Sarei, aventuri din care m-am inspirat și am început să scriu povești pentru copii. Publicasem deja o carte în engleză Sarinne & Elenore and their splendid first adventure și am zis să mai insist puțin. Verile le petreceam mereu la țară, în locul unde am copilărit alături de bunici și de care a prins repede drag și fiica mea. Cu animale, câmpii infinite și loc de visare.

Referitor la obiceiurile mele, asta mă lovește crunt, fiindcă I am a creature of habit și uneori am impresia că aleg confortul personal în defavorea unei forme ambițioase de progres pe care o văd la toți oamenii de vârstă mea, din jurul meu. Mulți vor să evolueze, să acumuleze fie cunoștințe, fie experiențe, fie funcții… și da, astea sunt lucruri firești pentru orice om, mai ales unul tânăr, însă eu am constatat că îmi place doar să fiu într-un loc în care să mă simt bine. Sunt atât de puține locuri despre care pot spune asta, încât, atunci când le găsesc, consider că e cumva datoria mea să mai zăbovesc acolo. De aici și mutatul la țară.

Viața dinainte

Viața la oraș încă e, fiindcă nu ne-am mutat de tot de aici, ci doar pe perioada pandemiei. Dar am început deja să reconsiderăm unele aspecte ale vieții la oraș și să vedem altfel avantajele vieții la țară. Până acum, n-am petrecut mai mult de 3 luni legate la țară, iar acum ne apropiem de primul an petrecut aici. N-am mai avut nicio problemă respiratorie, culmea, in times of Covid, fiindcă Bucureștiul poluat, plus sinuzite și viruși luați din diverse grădinițe și școli via Sara, egal multe ierni fosăite cu nopți nedormite. Bucureștiul duce mare lipsă de aer curat. Apoi liniștea, perturbată și aici ocazional de vecinii ”lăutăroși” și nunțile interminabile de se aud peste trei sate. Alt lucru, devenit deja clișeu, care mă scotea pe nesimțite din ale mele la oraș era timpul, mai bine zis, lipsa lui. Aici nu simt niciodată că trece degeaba.

Multă lume a făcut schimbarea asta din cauza sau datorită (după caz) pandemiei. Datorită, în cazul meu. Am fugit la prima goarnă oficială care anunța haosul. Cei mai fericiți au fost pisoii (6 rămăși 4) pe care i-am adoptat aici și i-am îngrijit zi de zi, spre deosebire de înainte când veneam rar și nu avea cine să vădă de ei. Pe locul doi, la capitolul fericire, am fost eu. Pe locul trei Sara. Și pe patru soțul când a început să lucreze online.

Primele luni

Începutul a fost magnific! Am venit la începutul primăverii și a fost o premieră pentru noi să ne scufundăm adânc cu mâinile în pământ pentru a planta singuri toate legumele din grădină. Ne simțeam undeva la capătul pământului, izolați și având în față marea provocare de a trăi ”off the land” cum se spune, ca odinioară. Bineînțeles că ajută supermarketul din cel mai apropiat oraș, la nevoie, dar a fost amuzant să „pictăm” situația așa pentru Sara, mai ales în pragul acestei mari schimbări.

Am pus flori, am pregătit pământul, soțul meu i-a construit Sarei o căsuță într-un copac. De acolo puteai observa fiecare fir de verdeață apărută din semințele plantate de noi și fiecare floare și frunză nouă. În loc de știri alarmiste, încet-încet, am început să urmărim plante. Apoi au început să înflorească copacii, treptat… miresme, aer curat, verdeață, păsări și foarte puțin trafic. Cam astea au fost, pentru noi, urmările stării de urgență.

La ce nu te-ai adaptat încă

Lipsa unei cafenele cu un capuccino și o prăjitură bună, home-made cumva, dar nu de mine. De asta mi-e foarte, foarte dor, dar știu că e doar un moft. Pentru copil, contactul social e un mare minus. Am încercat să compensăm cu prezența multor animale, dar copiii sunt copii și înțeleg nevoia ei de a sta fizic în preajma prietenilor și colegilor ei.

Obiceiuri noi

Eu lucram de acasă cu mult înainte de a veni aici, așadar la mine nu s-a schimbat mare lucru. Am schimbat parcul de după școală al Sarei cu viața la curte într-un parc deschis non-stop. Ceilalți membri ai familiei au avut provocări mult mai mari de adaptare, însă nici ei nu se plâng prea mult… deocamdată. Diferit acum… fac plimbări și urmăresc apusuri și răsărituri fără să sar cu aparatul să le surprind într-o fotografie. Le am aici, zi de zi, și sunt spectaculoase. Marchează începutul și finalul unei zile, în care, conform standardelor urbane, s-ar putea spune că n-am făcut nimic, dar eu simt că am făcut totul.

Mult timp îmi ocupă școala online a copilului acum, dar mă bucur să pot fi implicată în acest proces alături de ea, educația la noi fiind un domeniu cu o nevoie incredibilă de reformă. E ca un deșert unde n-a mai plouat de vreo 30 de ani, un loc care n-a mai primit apă de ani de zile. Copiii noștri trebuie „udați”, rehidratati, respectați, omagiati ca indivizi, iar școala reușește în continuare cu brio să uniformizeze și să reteze vârfuri care nu stau drept și nu răspund la comenzi.

Un obicei complet nou este îngrijirea celor 5 câini și 5 pisoi pe care-i avem în jurul curții și îngrijirea grădinii, mai puțîn în sezonul rece, dar ne facem planuri pentru ce vom planta la începutul primăverii deja.

Greu de obișnuit cu...

Satul în care ne aflăm, undeva în județul Teleorman, îmi este cunoscut dintotdeuna. Deși nu pot spune că are multe în comun cu satul care era pe vremea bunicilor mei. Pe vremuri, lumea se ajuta mult la muncile câmpului, se sărbătorea dar se și muncea, vorba aia. Când era de cules porumbul, se adunau toți vecinii să dea o mână de ajutor, apoi se întindea o masă mare în curte și gazda depunea tot efortul ca lumea să plece acasă ghiftuită cu mâncare și cu poveșți frumoase de drum. Apoi povestea se relua la fiecare om care avea porumb de cules. Multe lucruri se făceau manual, dar cu mult suflet.

Acum, multe s-au modernizat, mulți s-au izolat cumva încă dinainte de pandemie, mulți se uită cu pizmă în curtea unui vecin mai gospodar, nu neapărat mai avut. Lumea s-a înrăit și s-a dezbinat mult și s-au pierdut multe din obiceiurile care păstrau comunitatea vie. Aș putea intră într-o polemică politică și depista niște intenții nu tocmai bune și din partea aceea, dar nu despre asta e vorba aici. Dacă ar fi să continuăm să locuim aici, m-aș implica mai mult în viața acestei comunități. Lipsurile se văd și se simt mai ales la nivel de educație. Un lucru frapant pe care țăranii de aici nu l-au păstrat de la bunici este respectul pentru pământ. Este incredibil câte gunoaie, pet-uri, pungi de plastic, saci (uneori conțînând animale vii de care vor să se descotorosească) poți găși la marginea drumului sau în plin câmp, printre loturile agrare. Cu asta nu mă pot obișnui și nici nu trebuie.

Neajunsuri sătești

Munca la țară nu se termină niciodată. Vremea este aspră, soarele arde și vântul te mișcă din loc uneori, ploile sunt aprige și o casă trebuie mereu „fortificată” în față acestor „inamici” naturali. Am avut de la mucegai, la plouat în casă, la zăpadă până la gleznă în pragul ușii și dogorit de soare cu insolație instantă. Dar cârpim, reconstruim, ne adaptăm.

Lumea se adaptează pe măsură ce soarele devine mai greu de suportat, mai ales pentru legume și pomi sau pe măsură ce pământul devine mai acid. Încă se mai împărtășesc din taine sau experiențe benefice pentru agricultură între vecini, încă învățăm unii de la alții și din greșeli și din reușite.

Într-o zi, vecinul de alături și-a aprins un foc mare lângă gardul nostru unde a pus la ars toate tuburile de deodorant. Am crezut că ne atacă nemții pe sus! În alte zile lumea se pune pe chefuit cu muzică de nici cel mai gros zid nu-ți mai poate oferi liniște. E multă lipsă de educație și e și mai multă lipsă de inițiativa. Când am sunat o dată la poliție după 3 zile de entertainment dat la maxim până la 3 dimineață, mi s-a explicat că ”deh, oamenii au ieșit din carantină și trebuie să se simtă și ei bine!”

Există o singură secție de poliție (2 polițiști) pentru vreo 3 comune, iar cel mai apropiat spital e la vreo 40 de km. E foarte greu din multe puncte de vedere, dar cred că tinerii care au reînceput să populeze zonele rurale vor contribui activ la schimbarea acestor mentalități și instaurarea unei normalități negociate, așa, între generații și obiceiuri. Să fim sinceri, ne confruntăm cu multe din problemele astea în spatele blocurilor din București. Neajunsurile sunt până la urmă ale societății, în ansamblu. În oricare parte a țării am locui, dacă nu facem nimic pentru a schimbă mersul lucurilor, ar trebui pur și simplu să ni le asumăm. Ar fi nedrept să le împărțim în urban și rural din acest punct de vedere.

Revelații & învățături

Răspunsul la prima întrebare este foarte personal și intim. Are legătură cu parcursul meu ca persoană și nu poate fi foarte relevant pentru alții. Mutarea nefiind definitivă este cu atât mai greu de dat un răspuns clar. Pot spune doar atât, lecția imensă pe care ne-a oferit-o pandemia este un fel de timp furat și schimbare de perspectivă de care cred că toți aveam nevoie. Omenirea trebuia să-și mai tragă sufletul. Mie asta mi-a oferit și mutatul și pandemia, o șansă să mă reevaluez, să mă ascult, să observ multe din lucrurile mărunte pe care le ignorăm până acum. Să stau. E greu să stai. Ați încercat? Să stai pentru că vrei, nu pentru că trebuie.

Sfaturi pentru orășeni

Nici aici nu mă simt în stare să răspund în aceeași măsură în care o face un om care a luat decizia asta coerent și voluntar și a urmat toți pașii necesari: căutarea casei, poate construcția ei, efortul de integrare, efortul logistic mai ales dacă are copii de dus la școală prin apropiere sau mai la depărtare. Toate sunt considerente de luat în calcul și despre care eu n-aș ști să vă spun mare lucru.

La mine a fost o soluție activă și la îndemână din start. Însă, ce pot să spun despre mutatul la țară este că trebuie privit că o căsnicie. Trebuie cu adevărat să iubești tot și orice presupune asta. Nu merge cu îndrăgosteala de moment sau doar de unele aspecte, cu infatuări de adolescent. Ori te implici și mergi până la capăt, ori alegi o soluție de compromis prin periferia Bucureștiului, dacă nu mai suporți deloc viața la bloc. Aș recomanda o perioadă de probă ca la orice job unde vrei să faci carieră.

Distracții de weekend

Distracțiile noastre de week-end diferă mult de ale sătenilor. Cumva regret asta și din punctul nostru de vedere cât și al lor, fiindcă duce la și mai multă izolare. Ne place să ne desfășurăm prin curte, întindem hamacul, fugărim pisoii, vara ne bălăcim în piscina gonflabilă sau facem drumeții printr-o pădure din apropiere. Toamna asta am fost pe deal la cules ciuperci în perioada de după ploi. Aproape în fiecare zi cu soare ieșim cu bicicletele, o experiență mai off-road așa, fiindcă e foarte periculos să mergi în rand cu mașinile pe șosea. Ating viteze mult peste cele legale, iar șoseaua este foarte strâmtă.

Anul acesta, Sara a învățat să meargă pe bicicletă pe uliță, prin țărână și gropi. Sunt foarte mândră de ea și de mine că am reușit să-i ofer o experiență memorabilă în acest sens. Oricine poate învăța să meargă în parc. Pe de altă parte nu are absolut niciun loc unde să poată merge pe role. Dar ne adaptăm, compensăm.

+ comunitatea

Prima mare inițiativă ar fi un limitator de viteză pe șosea, la intrarea în sat. Am făcut niște demersuri, dar nu sunt suficiente. Cred că va trebui să umblu după semnături, lucru care nu este recomandat în perioada asta. Suntem foarte aproape de capătul satului, iar mașinile refuză să încetinească la intrarea în localitate. Am pierdut nenumărate animale așa, și cum spuneam, nu mai e sigur nici pentru oameni. Dacă m-aș muta definitiv aici, aș face demersuri pentru împiedicarea poluării, respectarea liniștii publice și defrișarea de buruieni și mărăciniș a multor zone publice care ar putea constitui locuri de întâlnire pentru copiii și oamenii comunității – în jurul lacului din centrul satului de pildă.

Pandemia pe ulița satului

Aș putea spune că n-am observat nicio schimbare majoră. Aici, unde m-am mutat, e posibil să fi trăit și Blaga când a spus că „veșnicia s-a născut la sat”. Glumesc. Însă, lumea de aici a fost foarte puțin afectată de pandemie, mă refer la număr de cazuri și cumva direct legat de asta la atitudinea lor vis-a vis de acest pericol. Ușor nepăsători, totul a mers pe făgașul său, că înainte. S-au interzis anumite lucruri de comercializat în târg și, la un moment dat, chiar s-a închis târgul. Poate asta să-i fi afectat puțin. Plus nunțile și botezurile programate, dar mulți, au dat un ban în plus, și au putut avea și peste 15-20 de invitați când a fost să fie! Că deh, viața merge înainte, chipurile!

Te mai vezi trăind la oraș?

Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.

Cum spuneam, m-am oprit să respir și mi-a placut de mine mai mult așa. Am început să desenez și să descopăr noi tehnici de pictură, am creat o serie de orașe din cerneală, mai lichide sau mai grafice, pe care aș vrea să le expun într-o galerie în curând. 

Am scris multe povești pentru copii pe care le-am și ilustrat, am cântat, am dansat, m-am uitat la soare, am călătorit, chiar dacă pe distanțe mult mai mici ca înainte. Toate sunt lucruri pe care mă tem că orașul mi le va fura. Orașul are ritmul său și mai devreme sau mai târziu trebuie să te prinzi în el ca să ții pasul. Aici țin pasul doar cu mine și mi-e bine.

Vom vedea. Nimic după pandemia asta nu va mai fi la fel. Poate lecția mea cea mare ar fi că schimbarea face parte din viață. Dacă va trebui să revin în oraș o voi accepta ca pe o nouă schimbare. Însă, știu că nu voi sta mult, nu voi mai prinde rădăcini în oraș. Am să caut să mă intorc undeva într-o casă la marginea unui sat, undeva cu picioarele pe pământ de unde, se pare, că pot ajunge cel mai repede cu capul în nori.