Când a fost vorba, acum câțiva ani, despre revizuirea Baltagul din perspectiva feministă, lumea s-a speriat groaznic. Ce o să se întâmple cu noi dacă ni se iau operele cu care am fost învățați să ne definim? s-a strigat, pe diferite glasuri, în online. Ca orice propunere de revizuire a statuilor istorice, analiza literaturii din perspectiva feministă a fost întâmpinată cu multe atacuri. Frica de schimbare dă naștere la reacțiile de atac conservatoare, așa cum ultima perioadă ne-a arătat din plin.
E nevoie însă de narațiuni care să iasă din maintreamul confortabil și să spună povestea celorlalți, cred Laura Sandu și Mihaela Michailov. Așa a apărut Literatura și feminism, un spațiu sigur unde contribuie și se dezvolta peste 30 de scriitoare, artiste vizuale, actrițe, specialiste în comunicare și IT. Proiectul își propune să sprijine fetele, femeile și persoanele queer să scrie și să publice, să încurajeze analiza literară care implică o perspectivă feministă.
E nevoie de o perspectivă feministă în abordarea operelor din programa de BAC. E nevoie să le privim critic ca să interogăm relațiile de putere, felul în care autorii canonici au dezvoltat, de multe ori, o literatură a violenței domestice, o literatură în care corpul și viața femeii valorează ceva doar dacă aduc beneficii economice bărbaților.
Cred că tinerele și tinerii care citesc astăzi romane considerate reper în literatura română e bine să învețe să le contextualizeze critic, să le înțeleagă în toate dimensiunile lor.
Laura Sandu scrie, traduce, editează texte și cărți cu conținut feminist (în special). Facilitează ateliere de educație alternativă și de scriere creativă, coordonează proiecte cu viziune intersecțională. Timp de mai mulți ani, a lucrat la o cercetare angajată despre reprezentările femeilor în arta anilor 50. Mihaela Michailov este scriitoare, atașată de practicile teatrului educațional și teatrului politic. A scris peste 20 de piese de teatru și este co-fondatoarea Centrului de Teatru Educațional Replika. Laura și Mihaela fac parte din Dysnomia - cerc de lecturi feministe.
În rândurile de mai jos, Laura și Mihaela explică de ce e nevoie de o interpretare feministă a literaturii, care sunt reacțiile vizavi de literatura feministă în România și care este starea feminismului la noi în 2020.
Feminismul din România în 2020
Laura: E nevoie de mai multă critică a capitalismului, așa cum ne obligă el să trăim azi. E nevoie de vizibilizarea și critica și acțiunea împotriva unor suprastructuri care ne împing, pe cele mai multe dintre noi, către margini. (Așa cum făcea, de exemplu, Cella Serghi în romanul său de debut, „Pânza de păianjen”, unde scria, printre altele, despre locuirea precară așa cum a trăit-o familia ei).
Viziunea feministă conform căreia nu trebuie decât să crezi în tine și vei reuși, nu este una care li se aplică femeilor aflate în situații economice precare. Foarte puține persoane reușesc să iasă din sărăcie prin surse proprii. Ele sunt date de obicei drept exemplu de succes (se poate!), dar realitatea este că nu știm, de exemplu, câte scriitoare potențial extraordinare și-au irosit înclinațiile, fiind împinse de acest sistem nedrept către munci de supraviețuire. Nu putem ști. Discursurile feministe din România de azi sunt majoritar liberale, prea puțin intersecționale – adică axate preponderent pe dimensiunea de gen, ca și cum rezolvarea misoginiei și sexismului ar fi premiza centrală pentru o lume mai bună, prea dispuse să ia parte la tot ce înseamnă sistemul de putere în care trăim.
În același timp, în București, cel puțin, cred că există o tendință de radicalizare (folosesc acest cuvânt în sensul său pozitiv, cel de tendință de a schimba lucrurile de la rădăcină). Protestele din 2019 și 2020, organizate de mai multe ONG-uri și grupuri activiste informale, ca reacție la cazurile de femicid apărute în presă (cel de la Caracal, dar nu numai), au pus în lumină tensiunea dintre tendința represivă a autorităților statului și cea a lipsei de implicare a acestora, provenită din sexism instituționalizat. Cred că aceste proteste au arătat că problematizarea politică este complexă în interiorul grupărilor feministe, și că ele sunt vii și active.
Mihaela: Există colective și grupuri feministe care abordează structural, sistemic diferite forme de excluziune. E important să înțelegem formele de opresiune tentacular, prin corespondențele pe care le activează. Eliberarea feministă nu poate fi niciodată una strict individuală, ci profund pluri-referențială. Și cel mai important e să interogăm sistemic relațiile de putere. Dacă analizăm fragmentar o problematică, pierdem miza mare.
Violența domestică e, de exemplu, un comportament opresiv patriarhal cu legături economice și culturale adânci, cu multiple interconectări. Dacă nu mergem la rădăcina acestor interconectări, la eșafodajele de putere, e posibil să vedem doar o parte a violenței. Din păcate, de multe ori, foarte pervers, ni se induce perspectiva excepționalismului: ai reușit pentru că tu, prin tine, ai demonstrat că ești extraordinară. Ori unghiul e complet diferit: ai reușit pentru că ai avut un context socio-economic care a privilegiat un tip de traseu. Gândirea liberală ne împarte în eșecuri și reușite ca să ne împovăreze și să ne răpească imaginarul eliberator.
De ce e nevoie de o perspectivă feministă asupra literaturii române
Mihaela: E nevoie de povești feministe pentru că riscul unei singure narațiuni, pericolul unei singure perspective e, cum spunea Chimamanda Ngozi Adichie, distrugător, inhibant, dureros. Avem nevoie de o literatură care să dezvolte afecte marginalizate, teritorii emoționale comune, în care să poți crea, cum spuneam și înaine, apartenențe. Avem nevoie să ne regăsim în suferințe și în eliberări comune. Avem nevoie să știm că există un timp feminist al povestirii care ne poate lega. Că ne putem atinge suferințele și ne putem ajuta să le depășim. Că putem vorbi despre existențe care, de obicei, nu-și găsesc locul în mainstream. Pentru că mainstreamul se reproduce prin narațiuni unice.
În cadrul proiectului nostru, am simțit, de exemplu, că e nevoie de o perspectivă feministă în abordarea operelor din programa de BAC. Că e nevoie să le privim critic ca să interogăm relațiile de putere, felul în care autorii canonici au dezvoltat, de multe ori, o literatură a violenței domestice, o literatură în care corpul și viața femeii valorează ceva doar dacă aduc beneficii economice bărbaților, doar dacă sunt obiecte de schimb, doar dacă le confirmă personajelor masculine un statut superior.
Cred că tinerele și tinerii care citesc astăzi romane considerate reper în literatura română e bine să învețe să le contextualizeze critic, să le înțeleagă în toate dimensiunile lor. În absența acestei persective, ai o receptare trunchiată asupra literaturii, o înveți fără să o citești.
Cui îi e frică de feminism
Laura: Față de acum 10 ani, în ultima vreme n-am prea întâlnit femei care să evite cuvântul „feminism” -- cu excepția celor din domeniul literar. Adolescentele, fetele și femeile cu care am lucrat în atelierele de educație alternativă sau scriere creativă se definesc de obicei ca feministe, iar cunoscutele mele, persoane din generația anilor 80, au descoperit, la fel ca mine, feminismul în ultimul deceniu și și-au dezvoltat conștient această apartenență politică.
În literatură însă, lucrurile par încremenite. „Feministă” e o apartenență care în loc să contribuie la complexitate, o sărăcește. E ca și cum persoana ar fi „redusă la feminism” și e valabil și pentru asumarea viziunilor de stânga. Aceste idei au o istorie în spațiul nostru și sunt la nesfârșit reproduse de literați, de obicei fără argumente. E vorba aici și de dominația discursului anticomunist care identifică orice poziționare politică explicită cu o potențială amenințare (el însuși fiind foarte clar poziționat politic la dreapta).
Cred că multe femei din acest domeniu (și poate și din altele pe care nu le cunosc) evită să se numească feministe pentru a nu fi marginalizate, în contextul în care ele oricum, din cauza structurii ierarhice sexiste care domină acest domeniu, sunt mai puțin vizibile, mai puțin puternice, mai puțin recunoscute. Poate că crearea unei mișcări literar-feministe le va împuternici și pe cele care rămân deocamdată în scena mainstream literară, să se apropie de feminism, să înțeleagă mai bine această poziționare politică și poate chiar să și-o asume.
Există desigur și riscul ca scena literară mainstream să vrea să „îmblânzească” mișcarea feministă emergentă și să numească „feminism” acea atitudine care amenință cel mai puțin ordinea actuală. De aceea, cred că e important să ne definim mereu luptele și viziunea, să ne poziționăm cât mai clar în raport cu această ordine. Să ne afirmăm cât mai des principiile, credința în necesitatea de a deconstrui, prin literatura feministă, mecanismele inegalității și nedreptății.
O literatură feministă, asumat politică
Laura: Poate că cel mai important rol în apariția proiectului l-a jucat cercul de lecturi feministe din care noi, amândouă, facem parte, alături de alte scriitoare, cercetătoare, artiste, activiste queer-feministe. Grupul Dysnomia, informal, care tinde să funcționeze pe principiile orizontalității și deconstrucției permanente a ierarhiilor, există din 2015, întrunindu-se neregulat, dar consistent, de-a lungul timpului.
Acesta a fost spațiul în care, timp de mai mulți ani, am discutat, dezbătut, citit și analizat scrieri feministe, dându-ne seama, cu regret, că textele cele mai inspiratoare cu care ne întâlnim provin din centrele imperiilor, acolo unde, sigur, și luptele pentru eliberare sunt poate mai clare, mai vizibile, mai bine conturate istoric. Am citit texte semnate de scriitoare trans, scriitoare decoloniale, scriitoare queer, anarhiste, anticapitaliste, scriitoare antirasiste de la care am învățat despre intersecționalitate. Și visam, toate, nu doar ca aceste texte să fie traduse în română (lucru care a început să se întâmple în ultimii ani la edituri precum Fractalia, Hecate, Black Button Books etc.), ci mai ales să citim o literatură scrisă aici, unde trăim, o literatură situată politic și geografic – feministă intersecțională și autentică. O literatură care să poată atinge inimile, contribuind în același timp la mișcările de trezire și eliberare locale. Și care să comunice cu literatura politică din alte spații, fără să preia pur și simplu temele și stilurile acesteia, ci găsind, din mers, temele și stilurile care reflectă sincer și profund realitățile sociale cu care ne confruntăm în semi-marginea noastră de lume.
Inițial, Mihaela și cu mine ne-am gândit că am avea nevoie de o editură care să publice exclusiv literatură feministă radicală – adică asumat politică, asumat intersecțională. Apoi, ne-am dat seama că nu ar fi suficient. Și că în jurul textelor scrise trebuie să mai existe și alte lucruri, multe alte lucruri. Că avem nevoie, de fapt, să contribuim la crearea unei scene literare politice alternative, asemănătoare celei care deja de mai bine de un deceniu, a fost construită în teatrul independent. În 2018 am început să ne gândim punctual, ce ar fi de făcut, iar proiectul a început în 2019, după ce am primit o finanțare de AFCN.
Bau-baul politic
Laura: Pe scurt, am vrea ca lucrurile pe care le-am făcut, volumele pe care le-am publicat, evenimentele și discuțiile organizate, să contribuie la fundamentarea unei mișcări literare feministe. Să le dea încredere celor care, asemenea nouă, nu se regăsesc în literatura română, așa cum arată ea astăzi, în 2020, că se poate scrie și bine, și asumat politic. Putem scrie literatură feministă intersecțională care este nu doar text feminist intersecțional, ci și literatură adevărată, adică una care, prin folosirea cuvintelor potrivite, atinge inimile, dă curaj și dezvăluie adevărurile vieților noastre.
Mihaela: Există o temere foarte mare legată de cuvântul„politic”. În câmpul artistic, și în special în cel literar, politicul este, de cele mai multe ori, bau-baul spectral care ucide esteticul! Pentru noi, literatura este feministă, deci politică, deci intersecțională, și am vrut ca prin acest proiect să accentuăm această dimensiune extrem de relevantă pentru scriitura noastră.
Scriem situat politic, aici și acum, cu senzațiile, corpurile și reflecția noastră și ne dorim să articulăm clar aceste dimensiuni needulcorate. Prin proiectul nostru am vrut să creăm spații afective prin care un timp politic al scriiturii să devină vizibil. Am vrut să existe loc pentru cele care de multe ori nu au loc pentru că se lovesc de multe stereotipii.
Războiul pe cuvinte
Laura: Literatura este intim legată de ideologie. De aceea, e și un domeniu extrem de refractar la schimbare și mai ales la încercări revoluționare. Războiul pe cuvinte este unul teribil. Dacă în artele plastice sau în cele performative, luptele care se dau între conservatori și revoluționari există, dar sunt mai puțin distrugătoare, altfel stau lucrurile în literatură. Tendința scriitorilor/scriitoarelor, dar și a altor profesioniști din domeniu, este să apere credința lor în Literatură. Ceea ce se traduce prin credința în supremația criteriului estetic. În continuarea unei tendințe istorice locale, lumea literară răspunde puternic agresiv la orice percepe drept „intervenție” a politicului în teritoriul său, la orice percepe drept o tulburare a „purității” sale.
Există aici o credință aproape religioasă că doar anumite discursuri sunt politice, față de altele care sunt apolitice. O credință în libertatea și autonomia individuală ca omnipotență a instanței creatoare: mai precis, credința că dacă vrem, putem să ne extragem din lumea relațiilor de putere, a ierarhiilor și implicit a nedreptăților, în care trăim, și să creăm ceva care nu are nicio legătură cu aceste lucruri. Ceva care poate fi receptat și evaluat doar conform unor criterii estetice. Aceste credințe sunt de fapt pilonii unei gândiri profund conservatoare.
De fapt, lumea în care trăim ne-a creat, într-o mare măsură, și pe noi, deci ea se află și în interiorul nostru, din plin, continuând să ne influențeze. Nu avem puterea să ne extragem complet din ea, să scăpăm din ea, chiar dacă n-avem chef s-o băgăm în seamă. Când scriem literatură scriem, vrând-nevrând, odată cu relațiile de putere, cu ierarhiile și cu nedreptățile care ne-au crescut. Libertatea și autonomia noastră constau în conștientizarea acestei realități și în alegerea unei atitudini față de cele de mai sus. Le vom reproduce sau le vom vizibiliza, critica, deconstrui? Vom participa, prin ce scriem, la repetarea la nesfârșit, a aceleiași stări de fapt, cu doar alte cuvinte (tot mai bine găsite), sau vom porni în aventura riscantă și foarte posibil sortită eșecului – cea a căutării unor adevăruri ne(s)puse până acum în cuvintele noastre?
Pe scurt: cel mai mare obstacol în crearea unei scene literare asumat politice, intersecționale, feministe, este agresivitatea acestui mecanism conservator care reacționează la orice astfel de inițiativă (chiar și unele mai puțin asumate politic decât proiectul nostru), delegitimând-o și încercând să o desființeze.
Primul pas
Mihaela: Primul pas a fost să ne adunăm ideile și să le dăm un conținut, să vedem cum putem construi mai multe direcții de acțiune complementare. Ne-am dat seama că ne dorim să activăm mai multe tipuri de intervenții și ni le-am structurat în funcție de niște nevoi pe care le-am detectat. Suntem conștiente de importanța unui discurs pedagogic emancipator în școală. Ne-am dat seama că ar fi necesar să propunem o latură pedagogică în proiectul nostru pentru că școala rămâne un cadru de asimilare și conectivitate care trebuie constant alimentat cu idei transformatoare. Și atunci am gândit un atelier de scriere creativă la Colegiul Național „George Coșbuc”. Tot în zona pedagogică am creat o serie de comentarii video care au la bază programa de la BAC, pentru că am considerat că e un moment bun pentru o lectură feministă a operelor canonice.
Suntem foarte atașate de ideea de a construi locuri emoționale care să dea autoarelor forța de a se subiectiva în siguranță. Atelierul e un spațiu emoțional safe, în care poți să te vulnerabilizezi și să te bucuri de feedback. Printre primele idei a fost cea de a avea ateliere care să aducă împreună povești feministe. Apoi ni s-a părut relevant să existe volume de literatură feministă locală ca să încurajăm cât mai multe autoare să scrie.
Pe scurt, am cartografiat nevoile care știam că există și am încercat să venim în întâmpinarea lor.
Reacții
Laura: Cel mai important e poate faptul că mii de oameni au intrat în contact cu ideea de literatură feministă și cu textele pe care le-am publicat. Mai multe mii de oameni au descărcat volumele de pe siteul nostru (le găsiți aici), au văzut video-comentariile feministe pentru BAC (aici) și videopoemele și celelalte materiale pe care le-am distribuit online la Festivalul de literatură feministă (aici).
Mulți au întrebat de ce sunt închise comentariile pe Youtube, de ce nu există mai multe discuții și de ce nu dăm prilejul mai multor „reacții”. A fost o alegere conștientă: ne-am dat seama că, dacă vrem să contribuim la crearea încrederii în posibilitatea altor feluri de expresie literar-artistică, e nevoie mai întâi de un spațiu mai sigur decât cel deschis oricăror reacții și contribuții. Cum spuneam, reacțiile sunt agresive, mai ales ale conservatorilor. Creația dinspre margini e deseori fragilă, vulnerabilă, iar o astfel de agresivitate o poate descuraja dinainte de a ajunge să se afirme. Polemicile violente pot lua întreaga atenție și energie emoțională, mutând accentul de pe conținut pe o dinamică conflictuală fără sfârșit, al cărei rezultat e previzibil. Va veni și vremea discuțiilor deschise și aprinse, desigur, pentru că sunt importante. Dar ca să faci față unui sistem conservator puternic, trebuie întâi să prinzi rădăcini. E nevoie să continuăm ce am început, să contribuim la publicarea multor texte literare feministe, să avem încredere în realitatea, legitimitatea și chiar istoria acțiunilor noastre, nu ca individe – scriitoare feministe solitare, ci împreună, ca o colectivitate în continuă mișcare, transformare, schimbare.
Mihaela: Cele mai multe reacții ne-au dovedit că e nevoie, cum spunea și Laura, de energii colective, de platforme solidare, de apartenențe. Uneori, când reacțiile sunt agresive și voit demoralizatoare, e important să știi că aparții unei comunități, că ai un sprijin emoțional, că nu ești singură. O literatură feministă intersecțională are nevoie de cercuri de protecție. Au existat unele comentarii care atacau termenii pe care îi foloseam, dar cred că, într-un fel, demonstrează și că are loc o mutație care e din ce în ce mai relevantă și care nu mai poate fi ignorată.
