[Povesti de fotografi] Anamaria Tatu: A face fotografie mi se pare din start o intruziune. Un furat din suflet și o vânătoare

Un fotograf e un martor tacut. Iar noi toti depunem public marturie ca suntem altcineva decat suntem. Daca ne-ar opri cineva pe strada pentru o fotografie, am zambi pe loc. Din reflex. Si daca martorii-fotografi s-ar multumi cu asta, n-ar mai ramane nimic de judecat. Lumea ar fi perfect artificiala. Ar fi intr-adevar o scena, iar noi am fi personajele nimanui. 

Scenariul de mai sus e doar la 2 secunde distanta de noi. Dar Anamaria Tatu se asigura ca nu rateaza aceste 2 secunde si isi suprinde subiectele inainte ca ele sa aiba timp sa se ascunda frumos. Inainte sa joace teatru in fata aparatului foto. Iar pentru asta, isi foloseste toata puterea tehnologica: focalizarea, expunerea, culoarea. Si isi mai pune si un soundtrack in casti, pentru ritm. 

Imprumuta stari si tipologii de oameni din cinematografie, de la regizori precum Roy Andersson si Bella Tarr. Imprumuta doar, pentru ca oamenii reali pe care ii fotografiaza intamplator pe strada sau la metrou, ii aseaza la loc, in universul ei emotional-abstract. In secventele pe care si le innoieste constant.   

Anamaria este stabilita la Berlin de cativa ani. Povestim cu ea, in continuare, despre stilul si ritmul ei, despre ecologia imaginii si inspiratia din pandemie. 

Pasiunea pentru fotografie

Am descoperit-o cu un Panasonic pe film în gimnaziu, făcând poze prin excursii și de ziua mea, trimițându-le în Tel Aviv la tata, care nu mai locuia în România. A fost un fel de reflex condiționat pentru a prinde niște fragmente din adolescența mea, pe care să le trăiască și el cu mine, de la distanță.    

Primul aparat digital a fost prin liceu, o cameră mică și compactă, pe care o declanșam la fel de religios, pentru a nu uita. De abia, mai târziu, la primul dslr, acum fix 10 ani, am simțit că am putere tehnologică, și anume, de a regla aparatul pentru a capta exact cum vedeam eu lucrurile; focalizare, expunere, culoare - efectiv un set de pensule și multe pânze posibile. Sunt destul de simple fotografiile mele de la început, dar e ceva amprentă acolo. 

Tehnica fotografiei

Am învățat intuitiv, autodidact. M-am uitat la o grămadă de filme de pe aproape toate continentele: Kim Ki-duk, Yorgos Lanthimos, Xavier Dolan și foarte mulți alții. Așa am învățat perspective și reguli de compoziție, fără să fie un proces conștient. S-au asimilat și sedimentat de la sine. Regizorul care a contat cel mai mult e Béla Tarr. Cadrele lungi, ferestrele, liniștea și nuanțele infinite de gri, în sfârșit mă regăseam.

Au fost câțiva ani în care îmi editam aproape toate imaginile doar în alb-negru și culori pământii, mereu întunecoase, primul limbaj vizual maturat. Apoi, am revenit la culoare și la o altfel de lumină.

Lecții învățate pe parcurs

Am învățat că noi, mai toți, avem o imagine de sine sărăcăcioasă, foarte greu ne place de noi.

Așa că m-am furișat de la bun început în jurul subiectului, să prind ipostazele așa cum sunt ele, fără a fi prefabricate cu două secunde înainte. Și am învățat să am mereu camera cu mine - pe stradă, la metrou, la piață, în pădure, peste tot.

Primii bani din fotografie

Primii-primii au fost niște nuntași, complet străini. Am făcut atunci primele fotografii cu un full-frame, așa că nu trebuia să alerg departe cu lentila de 50mm. Au ieșit bune. Am dus mirii pe malul Mureșului, pe după niște sălcii, prin labirintul de copiii, de un albastru electric atunci proaspăt, vopsit iar mai târziu în noapte, când s-a furat mireasa, am blitzuit efectiv peste tot. Fiecărui client am trimis de-a lungul timpului mai multe poze decât cele promise, dacă stau să trag linie.

Tip de fotografie

Am făcut de la portrete de familie la festivaluri de muzică, de la festivaluri de teatru la modă, de la politic la arhitectură. Acum lucrez pentru mine. Caut geometrie urbană, botanică, multă natură în ultima perioadă și crâmpeiele de animism dimprejur. Emoțional-abstract. 

Stilul tău

În mare parte, stilul meu e conceptual. Am multe serii începute, cărora plănuiesc în următoarele luni să le dau o formă palpabilă, concretă. Îmi place să ascult muzică în căști când sunt în mișcare, iar asta îmi schimbă instant perspectiva, dă o tonalitate și un ritm imaginii. Văd tipare și mecanisme pe care nu le observ la fel fără muzică. Cel mai mult îmi place să lucrez cu secvențe.

Aparatul tău foto despre tine

Ar spune că nu am grijă deloc de el, dar a văzut multe la viața lui. Suntem pe plus.

Trick-uri pentru relaxarea subiecților

De obicei, vorbim de toate, intrăm rapid într-un soi de intimitate, și mai apoi încerc să fiu un martor tăcut ca să pot surprinde corect toată gama de emoții pe care o poartă cu ei. Cel mai mult îmi doresc ca lucrurile să rămână firești, să nu facem un teatru pentru aparatul foto.    

O sesiune foto neobișnuită

Îmi aduc aminte un șantaj pe ringul de dans la un eveniment, ceva de genul – dacă nu acord un dans nu-știu-cui-figură-publică –  o să am probleme. Și uite-așa am dispărut instant din ring și am continuat cu obiectivul tele. 

Fotografii preferate

Prima vizită la grădina botanică din Berlin, vara lui 2016. Imagine care a venit cu întrebarea, acești cactuși ce tip de coloane or fi: ionice sau dorice?

Anul următor am luat câte o linie de metrou în parte, pentru a fotografia stațiile și statica oamenilor în tranzit. Îmi par opriți dintr-un film Roy Andersson, în culori mult mai saturate.

Aici e mamaia, bunica mea din partea mamei. Are doar câteva fire albe la șaptezeci și șase de ani. Încă lucrează via de pe deal și face vin din ea, într-un sat aproape de Botoșani.

Cum înțelege publicul intenția autorului

Nu e important absolut deloc. Orice fotografie e un test rorschach. Fiecare rezonează după propria sensibilitate și vede ce are nevoie să vadă, ecoul e specific. Publicul poate evolua la pas cu fotograful,  dar depinde și de istoria personală.

Cine nu deznădăjduiește și nu cunoaște hăul și cât de aproape este el uneori, nu are de unde să simtă unele fotografii până la capăt. Aici, în Berlin, publicul nu este neapărat mai diferit, dar oferta vizuală e mai diversificată, poate mai curajoasă.

Ghid personal de etică

A face fotografie mi se pare din start o intruziune. Un furat din suflet și o vânătoare. Toți facem parte din ținta altora de câte ori suntem pe-afară. Astea sunt duzinele și suntem parte din ele. E doar o chestiune de conștientizare. Mă interesează ceva mai mult responsabilitatea estetică. La ce categorie de imagini dăm drumul în lume, la un fel de ecologie.

Trendurile din fotografie

Depinde de trend. Unele fotografii cu drona sunt fantastice, tablouri foarte vii. Apoi editarea zgomotului în poze, pentru a imita fotografia pe film. Păi, așa mi-am editat mereu fotografiile, acum de câțiva ani e o tendință, ceea ce nu-i rău, o nostalgie a vremurilor trecute. 

Cu formatul ăsta vertical, am senzația că pierdem ceva, dar poate e doar rezistența la schimbare. Ideea e de a te adapta și a explora tehnologie nouă, iar pe mine mă-ncântă calitatea și viteza cu care putem face artă vizuală acum. Iată, sunt cu un picior în anii ’80, cu celălalt sunt pregătită pentru holograme. 

Inspirație în pandemie

Citesc texte, mă uit la filme și încerc rețete de bucătărie. Recent am cusut manual o serie de cărți cu imagini din primul val de pandemie și mă bucur că s-au epuizat în mai puțin de o săptămână. Acum lucrez la niște obiecte senzoriale.

E un întreg cosmos acasă, dacă încetinim cu adevărat. Mă întorc recurent la albumul cu pictură de Hieronymus Bosch și la fotografii de Luigi Ghirri. Iar filmele lui Jonas Mekas sunt balsam de introspecție și colaj vizual.