La finalul zilei, realizăm că se poate, spune Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare, brand manager Corint și profesor de călătorii printre animale fantastice. Noua realitate este viitorul forțat în care am fost aduși cu toții de pandemie în 2020. Ne adaptăm, supraviețuim, acceptăm, ne revoltăm. Căutăm soluții de salvare în cele mai neobișnuite locuri. Ne adăpostim în cele atât de familiare.
Am dus... muuuuuuulte întâlniri Zoom. Practic, asta fac. I zoom for living. Mă adaptez. Am făcut direct de la 20 de ani. Asta înseamnă presiune, fragilități tehnice, conversații neregizate, prezență și eterna posibilitate ca, la un moment dat, ceva să meargă prost.
A mâncat și tort pe Zoom, dar acolo se încheie limita online-ului în timpul liber. Când îl are, preferă să îl petreacă offline, între lego, rolul de vedetă casnică sau cel de Severus Snipe. Vorbim cu Ioana în rândurile următoare despre ce (nu) a scris anul acesta, ce a citit, cum s-au schimbat prioritățile, mizantropii și speranțe. Lăsăm și loc pentru dragoni și alte animale fantastice:
Ce a fost cel mai greu, ce a fost ușor, ce a fost bun, ce a fost urât
Au fost și sunt grele lipsa de contact fizic cu părinții, absența îmbrățișărilor, starea de alertă interioară, instabilitatea profesională, care la mine a fost o constantă timp de nouă luni și a lăsat urme și deziluzii importante, grija permanentă pentru sănătatea celor din jur.
Urâte au fost unele reacții umane, cu accente de ficțiune orwelliană. Le-am dus greu pentru că nu m-am așteptat la ele. Am avut, însă, parte și de gesturi de o simplitate frumoasă și caldă. Cele mai multe au venit din partea unor necunoscuți pe care nu îi sprijinisem în niciun fel și cărora nu le fusesem, practic, utilă niciodată.
Ce a ajutat
Ai mei. Toți. Fără ei nu-mi pot imagina cum ar fi fost. Pentru ei nu sunt un job, un salariu, un grafic, un IBAN, un format, niște audiențe, un număr de marcă, un raport, niște concedii, o bifă într-un tabel, un cont de Zoom. Sunt un om cu vulnerabilități, gusturi, un trecut, niște speranțe, câteva idei fixe, niște povești, niște principii, o culoare de ochi și o nuanță de voce. Cu plusuri și minusuri. Dar sunt un om, am seri proaste și dimineți mai bune, momente de oboseală și bucurii mici și mari de împărțit, respir, trăiesc, am memorie, am momente de entuziasm și momente de neputință. Exist dincolo de privirea reducționistă. Au fost și sunt absolut grozavi, cu toții și m-au susținut cum nu credeam că se poate decât în filmele și în reclamele de Crăciun. Fără ei nu aș fi aici. Nici online, nici offline. Nu aș mai fi deloc.
Ce ai reușit să scrii
Nu am reușit să scriu nimic. La un moment dat m-a vizitat o idee, și-a făcut cuib la mine în cap, a crescut până aproape să devină o structură de roman. După care mi-am dat seama că nu am timp, putere, spațiu mental pentru ea. Că nu are rost să mă apuc de ceva pentru care nu am energie. Mă mâncau alte griji, griji mari, cărora le făceam față greu. Așa că am abandonat. (Îmi) moare pe dinăuntrul minții. Uneori asta mă frustrează, alteori sunt anesteziată de oboseală, de cenușiul din jur și nu mă consum prea tare pe tema asta. Iar alteori sunt suficient de șmecheră cât să mă păcălesc singură că nu prea îmi pasă. În toate scenariile, o trec la pierderi colaterale. Sigur, nu e o pierdere mare, în raport cu altele, dar e și ea acolo, pe lista cu minus.
Job, schimbări. Cum le-ai ținut piept
Nu le-am ținut piept. Au venit peste mine. Am un job nou, o altă identitate profesională și o platformă a mea, unde încerc să-mi construiesc un spațiu personal. Evident, pe a doua o neglijez. Dar încerc să mai fac interviuri, să înregistrez podcast-uri, să citesc public și asumat, să țin cursuri, să explorez teme care mă interesează. Nu pun presiune pe mine, nu încerc să demonstrez nimic nimănui, nu fac profit. E o cameră a mea. Un pic de libertate, de subiectivism, poate chiar și de plăcere intelectuală. Poate că, în timp, voi ajunge să-l vizitez mai des.
Ce planuri ai la Corint
Sunt într-o structură care oferă multe posibilități, care crește mult în zona de online și care are o diversitate impresionantă de colecții și titluri. Pe agenda mea sunt lansări de carte, interviuri live și înregistrate, ateliere pentru profesori și elevi, prezentări de titluri și o campanie de lectură și creativitate, care îmi este foarte dragă pentru că e foarte diferită – pune accent pe comorile interioare, pe lumea din jur, pe capacitatea copilului de a se transpune într-un timp al lui, de a imagina o aventură, un context, o rezolvare a unei situații. ”Ce ai face dacă ai fi un explorator în jungla amazoniană și în spatele tău s-ar auzi un zgomot...?”. Plecând de-aici, de la provocarea asta, am invitat oameni în care credem, începând cu Alex Găvan, pe care îl admir pentru performanța de alpinist, dar, mai ales, pentru implicarea în cauze civice și educaționale cu miză mare, să le povestească despre curaj, reziliență și reinventare în condiții nefaste. Mi se pare că avem nevoie de așa ceva, sau și de așa ceva, într-o perioadă care uniformizează, pixelizează și distorsionează, adesea, realitatea.
Pandemia nu are efecte bune pe nicăieri, dar cred că, într-un fel, ea ne-a obligat să apăsăm pedala de accelerație. Ne folosim de toate resursele, lucrăm de-acasă cât de mult se poate, organizăm evenimente care nu mai sunt restrictive spațial, ci ajung oriunde în lume. Poate că nu mai mergem în școli fizic, dar putem reuni elevi din colțuri diferite ale țării la aceeași oră, într-o singură clasă virtuală. Într-un fel, trăim deja într-un viitor care ar fi venit în trei, patru ani. Poate chiar cinci. Sigur, a fost o mișcare făcută pe fast forward și efortul e imens, dar, la finalul zilei, realizezi că se poate.
Despre dragoni și alte animale fantastice
Atelierul De ce iubim animalele fantastice? e o propunere a mea către Fundația Calea Victoriei și cred că vine, în principal, din faptul că, pe măsură ce situația... dă în bleumarin, crește și apetitul meu pentru ficțional, pentru ludic, pentru fantezie, pentru hibridizări. Cum făcea lumea efecte speciale înainte de efectele speciale, înainte de tehnologie? Mental. Cum dădeau mai tare volumul în căști? Prin cuvinte, prin textura unui verb. Cum recreau solzi, fâlfâiri de aripi, boturi care scuipau foc, fălci ca de fier, diafanul trecerii unui unicorn printr-o grădină? Cum au făcut oamenii lucrurile astea, în imaginațiile lor, în timp ce afară era ciumă, sau război, sau foamete? Mă fascinează creativul avant la lettre. Din 2 decembrie, am și câteva variante de răspuns.
Seriale & filme
Nu prea am avut timp, sincer. Nu sunt dintre cei (pentru care am TOATĂ admirația) care s-au apucat să facă yoga și să învețe chineză în pandemie. De curând, am început să mă uit la The Undoing, cu Marius, și la His Dark Materials, cu Maria. Am bifat un episod cu unul și două, cu cealaltă. Sper să mă țin de treabă.
De dat mai departe o să dau seria de pe Netflix, Salt, Fat, Acid, Heat, după cartea lui Samin Nosrat. Aparent, e despre cooking. Pentru mine, e despre călătorie. De Samin am aflat de la prietena mea, Andreea Chiriac Hentea, iar mini seria asta am văzut-o în vară și o recomand cu toată inima.
Cât ai reușit să citești și ce
Citesc mult profesional. Acum am pe noptieră #NOFILTER. Povestea Instagramului și mă fascinează cartea asta. E o altă lume acolo, iar narațiunea are ceva din ritmul unui sitcom cu social media, finanțe, elemente de artă și psihologie, de branding, intrigi, trădări și istorie vizuală trăită pe viu. Abia aștept să povestim mai multe despre cartea aceasta recomandată, de altfel, de NPR, Wall Street Journal și Financial Times, care ne rafinează opțiunile și idolii oferindu-ne cel mai cel filtru posibil: the inside story.
Ficțional, marea mea descoperire de anul acesta este David Grossman, cu care am făcut interviu video pentru site-ul meu, ioanabaldea.com și print, pentru Harper’s Bazaar. Iar iubirea confirmată e cea pentru proza Ioanei Pârvulescu – Prevestirea e unul din cele mai frumoase romane pe care le-am citit în ultimul timp.
Pe lista mea de cărți care își așteaptă rândul sunt Mánasteinn, de Sjón, Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso, de Slavenka Drakulić, The Lost Spells, de Robert MacFarlane (bine, cred că și Underland…), mai multe volume de Atwood, pentru că visez la un interviu cu ea și, deloc în ultimul rând, …The Inheritance of Loss, de Kieran Desai. E o carte pe care nu am terminat-o. Am început să o citesc într-un hotel, în Asia și am lăsat-o acolo. Nu știu de ce nu mi-am comandat-o până acum. Dar mă bântuie și, într-un fel ciudat, cred că, atunci când voi termina cartea asta, lucrurile se vor schimba în bine. Lumea se va fi reparat, într-un fel. E una din prostioarele acelea mentale care țin de proiecție și, probabil, de un timp pe care sper să-l recuperez. Aș vrea să știu cum se termină povestea asta. Și cred că mi-ar plăcea să o traduc.
Cât de mult ai îmbrățișat online-ul
Am mâncat tort pe Zoom, de ziua mamei. Cu mare greutate și după multiple decalaje. Maria se vede așa cu bunicii ei. Cam atât. Nu am avut timp și putere de mai mult.
Am dus... muuuuuuulte întâlniri Zoom. Practic, asta fac. I zoom for living. Mă adaptez. Am făcut direct de la 20 de ani. Asta înseamnă presiune, fragilități tehnice, conversații neregizate, prezență și eterna posibilitate ca, la un moment dat, ceva să meargă prost. Dacă e ceva bun ce mi-a rămas din vechiul meu de job la radio, acel ceva e adaptabilitatea la context. Te ai pe tine. Bagajul tău mental, viteza ta de reacție, capacitatea de a internaliza inclusiv un potențial eșec tehnic și de a-l transforma în altceva. În ceva mai bun.
Timp liber
Deocamdată am puțin timp liber. Când îl am, îl trăiesc aproape exclusiv offline. Mă joc cu Lego pe covor, pretind că sunt Severus Snape când copila e Harry Potter, mă căznesc să inventez ceva bun de mâncat, mă transform într-o vedetă casnică și îmi cimentez relația cu mașina de spălat și fierul de călcat, profit de câteva minute de conversație autentică, mai împart o frică, mai diger o speranță, mai sun pe cineva, mă mai joc de-a mine, chiar când o fac cu un pic de Arlechino în coada ochiului.
Concluzia: ai putea trăi online?
Nici acum nu trăiesc online. Doar muncesc acolo.
Shopping
Înghețată, în lockdown, de la Sweetology și Friddi. Mâncare de la Pâine și Vin și Simbio. Cel mai des :)
Mi-am luat cercei scumpi și frumoși în vară. Era din ce în ce mai urât în lumea mea și încă nu intuiam urâtul care avea să urmeze. Nu era momentul. Nici financiar, nici... profesional, nicicum. Mi-am luat o pereche de cercei și o cortină pentru podcast. Așa am luat-o de la capăt.
Utile: Mașină de spălat, că nu mai făcea față cea veche. Și aeroterme, că e frig în casă și nu mai am siguranța faptului că, atunci când se anunță avarie, funcționare sub parametri sau altă minune urbană din magica viață la bloc, lucrurile se rezolvă în aceeași săptămână. Sau în aceeași lună.
Cum s-au schimbat cheltuielile & prioritățile
S-au schimbat... mult. Nu mai sunt vacanțe, dar sunt tot soiul de taxe noi, a căror grijă nu o aveam înainte. Au fost și unele îmbunătățiri casnice care, în condițiile actuale, au devenit mai presante. Mantra mea e că, atâta timp cât nu sunt cheltuieli de sănătate, încă e bine.
Ce ai învățat să gătești
Biscuiți de casă. Pizza (făceam și înainte, dar acum m-am perfecționat). Nu îmi iese nici acum o supă cât de cât acceptabilă, dar excelez într-o chestie pe care ai mei o numesc ”platouaș”, adică o farfurie frumoasă pe care trântesc diverse felii de brânză, nuci, legume, felii de măr, ce găsesc prin casă atunci când fomița mușcă în fața laptop-ului sau a televizorului. Știu, e jalnic, dar eu...insist :)
Grădinărit, renovat. Pasiuni noi
Nu prea. Deși am amenajat, la patru mâini, un spațiu de citit și de înregistrat și mi-am păstrat ceva mai puțin de jumătate din haine, într-o criză de redimensionare a garderobei.
Sunt Ok cu cele vechi. Îmi place să-mi beau cafeaua cu nasul într-un album cu case și să fac planuri total utopice cu ai mei despre unde ne-am muta, cum am mobila, ce grădină, ce piscină, câți câini, din astea care nu se vor întâmpla niciodată...
Inspirațional de final
Încerc să rezist mizantropiei. Să nu generalizez. Să nu mă victimizez. Dar nu sunt Dalai Lama și nu am o genă sfântă, by default. Am puțină toleranță pentru răutăți gratuite. Detest ipocrizia cu toată ființa mea și am o problemă cu furtul, cu agresivitatea și cu mușchii etalați de dragul show-ului public. Nu cred în meritocrație. Asta e o idee care s-a destrămat, în lumea noastră, ca un șervețel mâncat de clor. Empatia mi se pare un vis frumos, dar cam atât. Foarte trist e că suntem atât de surprinși de gesturile firești, de reacțiile primare bune ale oamenilor. Asta se întâmplă pentru că experiențele tuturor includ umiliri, ton ridicat, demonstrații absurde de putere și un soi de bullying unanim acceptat. Asta e valabil peste tot. La spital, la bancă, la magazin. Mereu se găsește cineva care să se răstească la tine pentru că poate. Nicăieri nu există protocoale. În absența lor, oamenii se simt mici Dumnezei pe o tarla publică. Chinuiesc și ei pe cine pot. Când pot. Probabil așa își mestecă ei suferințele, cu dinții în sufletul altuia. Atunci când cineva nu se poartă așa, îi desenăm un nimb dintr-o tâmplă în cealaltă. Chit că ăsta e normalul. Politețea și bunătatea dezinteresate au o aură de excepționalitate, profesionalismul la fel. Sunt lucruri de care ne-am dezobișnuit.
Dincolo de asta, mă bucur când nu am dreptate, în rezervele mele.
Ce ți-a lipsit cel mai mult anul acesta
Dincolo de faptul că nu îmi pot îmbrățișa părinții, îmi lipsesc câteodată eu mie. Eu cu toate ale mele. Cu o poveste în cap și o culoare nouă în voce. Cu inima un pic mai ușoară. Cu micile mele momente de rutină bună. Îmi e mai dor de mine și de încrederea în potențialul bun al oamenilor ca de un bilet de avion sau de o petrecere într-o grădină.
De dorit îmi doresc să fim cu toții bine. Cât se poate de bine. Încap atâtea lucruri în binele ăsta că nu-mi ajung cuvintele.
