Pentru Dan Chisu, alegerea de a lasa in afara cadrului o secventa esentiala este un simplu mijloc cinematografic; asa rezolva scena culminanta din finalul noului sau film ‘5 minute’. Dar intreg filmul lui face exact invers, ne conduce privirea spre subiecte pe care, noi, in societate, alegem sa le lasam in afara focusului nostru. Si de aici, din felul in care ne setam limitele a ceea ce vrem sa vedem si sa stim, ne setam de fapt, propria dreptate. Pe care o confundam cu adevarul.
Drama lui inspirata din fapte reale porneste de la un boicot la proiectia unui film cu personaje gay, in urma caruia un tanar este ranit si ajunge in coma. Jurnalista interpretata de Diana Cavaliotti se agata de subiect si proiecteaza vina pe jandarmul Nicu Holban (Mihai Calin), pe care il acuza ca desi a venit la fata locului, nu a intervenit si nu a prevenit incidentul, din cauza homofobiei lui.
Filmul urmareste impactul acestei anchete in viata personala si profesionala a jandarmului, iar Dan Chisu iti asigura un loc de-o parte si de alta a conflictului: in redactie si in familia lui Holban. Si intelegi usor ca nu sunt in joc doar 5 minute, chiar daca presa din film poate sa reduca toata viata unui om la acest minim.
Poate ca si noi interpretam, de multe ori, cate minute valoreaza dramele celor din jur. Abia cand intelegem ca nu le putem cuprinde, abia atunci putem sa numaram corect pasii cuiva, care se pierd, sa zicem, undeva pe holul unui spital, in sincron cu sunetele aparatelor care tin sau nu pe altcineva in viata. Dar mai bine descoperiti voi finalul. Filmul a fost lansat in (6) cinematografe din tara, pe 20 Noiembrie.
Inspiratia
A fost un incident la Muzeul Taranului Roman, in timpul proiectiei filmului ‘The kids are all right’ cu Julianne Moore si Annette Bening, care interpretau doua personaje lesbiene si cresteau 3 copii. Eu am vazut stirea, apoi am vazut ore in sir de material postat pe YouTube si aparea cineva care spunea ”jandarmeria n-a intrat”. Erau materiale cu oprirea evenimentului in sine, cu oamenii care erau legitimati. Si atunci, cineva punea problema - care era datoria jandarmului in acea situatie, ce trebuia sa faca?
Iar de aici a plecat toata partea fictionala, adica cineva care spunea ca jandarmii au ajuns, dar vorbeau intre ei ca ”nu prea imi plac mie astia, lasa-i, sa-i pedepsim putin”. Acolo nu s-a intamplat asa ceva, dar aveam nevoie de aceasta situatie extrema ca sa pot sa imi spun povestea asa cum doream eu.
Ceea ce constat este ca de la momentul la care am filmat noi si pana acum, s-au mai intamplat evenimente similare la doua filme, la ‘Soldatii din Ferentari’ si inainte la ‘120 bpm’. De aici si intrebarea pe care si-o pune legitim cineva din redactie ”daca ar fi intervenit atunci, oare ar mai fi avut curaj sa o faca inca o data si inca o data?”
Reactii
Eu am fost agresat la Varsovia de cineva vadit dintr-o anumita parte, sa-i spun de partea cui sunt, LGBT sau de partea cealalta; am incercat sa-i spun ca eu am facut un film si ca fiecare alege ce vrea.
Pe de alta parte, am in memoria afectiva un eveniment care s-a intamplat la Dakino acum foarte multi ani, cand Claudiu Mitcu a avut un film in festival cu doua persoane gay care s-au filmat singure cu camera, la care era invitat si ambasadorul Frantei cu partenerul lui, si a fost atunci o tentativa de boicot.
Altcineva mi-a spus ca boicotul a fost posibil, pentru ca proiectia a avut loc la Muzeul Taranului Roman, care este fieful normalitatii.
E atat de discutabila problema asta. Toti au dreptate in felul lor, dar poate felul nu e bun, nu dreptatea. E ca in bancul acela, cu tipul care se duce la un rabin si ii spune ca laptele caprei trebuie sa fie al lui, pentru ca e capra lui; rabinul ii spune “ai dreptate”, dar capra a pascut pe pasunea mea, deci laptele e al meu; iar tipul ii spune “si tu ai dreptate”. Un al 3lea insa, le atrage atentia ca “nu se poate sa aveti amandoi dreptate”, iar ei ii raspund “si tu ai dreptate”.
Deci lucrurile, pur si simplu, se intampla. Eu n-am vrut sa corectez nimic. Eu am spus o poveste, asta e menirea cineastului dupa parerea mea. El are o poveste de spus si depinde daca ea trece sau nu trece de spectator. Cinema-ul e storytelling.
Eu sunt cel mai trist pentru ca nu am apucat sa vad reactia reala a publicului, pentru ca am nimerit in acest context; filmul va avea o viata teribil de neconventionala.
In culisele unei redactii
Am vrut sa intram putin in lumea asta, e o zona ofertanta. Media este atat de prezenta in viata noastra, incat foarte putina lume incearca sau reuseste sa o ignore, mai ales in situatia in care suntem acum. Parca suntem dependenti, ne luam lumina de la televizor si relativitatea informatiei, iar imposibilitatea de a mai deslusi un fake-news de o stire reala, e la limita. Am vazut lucruri care pareau a fi adevarate si am descoperit cu timpul ca n-a fost asa.
In ceea ce priveste povestea, sunt doua planuri. Aveam nevoie de un loc unde sa se comenteze si sa se ia atitudine, respectiv redactia de presa, iar in partea cealalta, n-am vrut sa ma duc foarte tare in zona militara a jandarmeriei, desi am folosit cateva secvente si de acolo. Am vrut familia.
Scenariul si finantarea
Dupa ce am vazut evenimentul, am retinut ideea unei dezbateri vis-a-vis de acest gen de relativitate a adevarului. Am scris o prima parte care implica mai putin familia, dupa care mi-am dat seama ca trebuie un personaj de echilibru si am scris povestea fetei lui Holban; pentru ca starea lui de tensiune depindea de presiunea pusa pe el, am adaugat in al 3lea draft si povestea tatalui lui, care este intr-o zona de nesiguranta si sinceritate maxima. In final, am vrut sa echilibrez cele doua povesti, cea din familie si cea din redactie.
Am depus prima oara proiectul la CNC, dar n-am luat concursul. Dintr-o intamplare fericita, in juriu a fost Adrian Sitaru, care a spus ca i-a placut foarte tare si mi-a sugerat sa il propunem prin compania lui. Asa am facut, am primit un punctaj mai bun la productie si am primit finantarea. Apoi am reusit sa il filmam in 28 de zile.
Productia
Pentru mine a fost o experienta nemaipomenita, pentru ca nu am fost producator, nu ma gandeam la ce se intampla, mi-era si frica ca daca nu imi iese filmul, nu am pe cine sa dau vina. La celelalte filme ale mele puteam sa spun ca mi-a fost greu, ca trebuia sa le fac pe toate - aveam tot felul de discutii intre mine si mine, pe cand aici le-am lasat productia lor, n-am stiut niciodata de ce, cand, unde si ce probleme sunt, daca sunt.
Daca luam oricare alt film, scris, produs si regizat de mine, pot sa vorbesc mai mult de problemele pe care le-am avut in timpul filmarilor, decat despre filme in sine. Mi-am dorit dintotdeauna sa am independenta asta.
Distributia
N-am scris scenariul pentru Mihai Calin, l-am scris cu altcineva in minte, care n-a putut sa faca filmul.
Minunea s-a produs intr-o seara cand am fost la Teatrul National si am vazut ‘No Man’s Land’ cu Mihai in rolul principal. A jucat nemiscat o ora si ceva nemiscat, era ranit intr-un pat de campanie. Si mi-a atras atentia.
El avusese o buna aparitie in cinema, apoi se cam retrasese, n-am inteles de ce. Am simtit si din partea lui dorinta de a face si e foarte important sa ai alaturi de tine un astfel de om.
Iar Diana Cavaliotti a dat o proba exceptionala, mi-o doream pentru ca vazusem mult din ce a facut, ‘Ana, mon amour’, spre exemplu. Totusi, dupa ce am anuntat-o ca incepem sa filmam, am aflat ca ea a nascut de o luna (cand a dat proba nu se vedea ca e insarcinata). Au fost tot felul de discutii, dar imi doream atat de tare sa fie ea incat am incercat sa gasim solutii si am rescris putin rolul.
Repetitiile
Am auzit multe pareri care spun ca filmul este intr-o zona foarte natural vorbita. Asta vine din repetitii multiple. Mi-am dorit intotdeauna ca actorul sa fie co-autor al dialogurilor, adica am incercat sa verbalizam cat mai mult din text, sa lasam pe fiecare sa-si aleaga cuvintele cele mai la indemana, fara sa schimbe sensuri, iar daca acest lucru se intampla si descopeream o noua directie care merita, acceptam.
Dupa ce am facut toate aceste modificari, a devenit totul mult mai simplu. Desi par momente improvizate, ele sunt minutios lucrate.
Stilul tau regizoral
Stilul meu regizoral este indefinit. Pentru ca eu am inceput sa fac film tarziu, la 54 de ani - am reusit sa fac poate prea multe filme. La mine, inca e o cautare si nu pot sa ma autodefinesc. Nu ma pot incadra intr-un gen, spre exemplu, urmatorul film va fi intr-o zona cu totul noua.
Dar n-am de gand sa ma asez intr-un stil. In schimb, ma atrage foarte tare comedia, mi-as dori o comedie pentru un public mai doritor de acest gen, dar nu neaparat comedia aceea directa.
Povesti de la filmari
Ne-am amuzat copios la scena cu Alex Bogdan si Radu Iacoban, de la studioul de inregistrari. Alex are capacitatea de a dezvolta orice stare. La un moment dat m-a intrebat daca poate sa incerce ceva, ce vrea el. I-am spus ca poate, dar ca nu o sa intre. A zis, ok, macar sa ne amuzam. Si avem un clip de 4 minute din acel moment, pe care voiam sa il folosim la lansarea filmului, in care il vedem cum face personajul cu vocea lui Beligan, a lui Rebengiuc sau al lui Caramitru. Noi filmam si radeam, nu ne miscam din loc. Poate o sa le aratam pe un dvd, cine stie.
Planuri
Pentru urmatorul proiect, voi fi din nou producator. Incep, din nou, sa tai in functie de ce se poate filma, in functie de buget. Soarta unui scenarist, regizor, producator e cumplita. Te gandesti ce locatii sunt plauzibile, ca buget. Incepi sa scrii si producatorul din tine te trage de maneca: ”unde filmezi tu asta?”. E un conflict permanent.
