[În teorie] Aneta Gonța: În toate timpurile, reacțiile studenților m-au ajutat să-mi ajustez conținuturile, să modific, să caut, să cercetez, să nu dezamăgesc

Când studenții se gândesc în ce direcție să-și îndrepte cursul vieții, ce profesie să îmbrățișeze, aleg din ofertele care, de cele mai multe ori, se împart conform următoarei clasificări: ce e la modă, ce vrea mama să devii și unde te-ai regăsi cel mai bine. Ideal desigur ar fi să le îmbine pe toate, dar mama nu știe încă ce e asta „Științe ale Comunicării” și dacă ieși sau nu Om de acolo. Așa că ne-am gândit să dăm cuvântul lectorilor universitari, care au învățat sau învață studenții de la specialitățile de comunicare din R. Moldova.

Începem cu Aneta Gonța, care s-a ferit dintotdeauna să fie profesoară, dar care a înțeles într-un moment al vieții ei că de vocație nu ai cum să fugi. Astfel, în 2005 porni cariera sa de lectoră, predând multă comunicare politică și instituțională la Universitatea de Stat din Moldova, și nu numai.

„Că am fost lectoră universitară, traducătoare, prodecană sau directoare, am privit aceste poziții din perspectiva responsabilității care mi-a revenit în fiecare postură”, spune ea.

Aneta Gonța avea un har unic: părea că-ți ascultă cu atâta seriozitate și interes opinia, de credeai că ai spus cel mai înțelept gând din viața ta. Și poate că așa și era, căci nu voiai să dezamăgești. Iar din ce ne-a povestit, am înțeles că era reciprocă această frică. S-o ascultăm, deci, ce ne spune despre motivația de a merge la cursuri, problemele cu care se confruntă specialitatea, cum sunt vs cum au fost studenții de la comunicare, despre studiile în pandemie și muuuulte altele tot interesante.

Drumul către comunicare

Eu sunt o mare admiratoare a limbilor, începând cu româna, pe care încă o învăț, și continuând cu franceza și rusa pe care le-am descoperit în clasa a doua și pe care tot de-o viață le practic și le (re)descopăr. Dar limbile (doar) sub aspectul gramatical și ortografic sec nu aveau mare succes în capul meu, dacă nu erau însoțite de mesaje concrete, de întorsături de vorbe, de expresii, metafore, emoții și viață. Și în școală, dar mai cu seamă în anii în care am învățat în cel mai bun liceu din Univers – liceul „Gaudeamus” din Chișinău, încercam să găsesc medii frumoase în care limbile se manifestau și nu reprezentau doar cuvinte. Și le găseam în discursurile politicienilor. În special, ale celor străini și ale celor din dreapta Prutului. Și îmi plăcea exercițiul în sine, am început să citesc despre asta, să mă documentez ce stă în spate.

Comunicarea politică

Rămâne un domeniu de interes pentru mine, deși am avut puțin timp pentru cercetarea ei, în ultima vreme. Acum mulți ani am refuzat să fac parte din echipa de comunicare a unui politician, pentru că nu mă simțeam pregătită pentru o astfel de misiune. Și poate că am greșit. Comunicarea instituțională și diferitele ei particularități mi-a fost și ea interesantă dintotdeauna, inclusiv la nivelul instituțiilor europene, de exemplu, pe care le-am studiat mulți ani. Când am ajuns să văd cum se aplică teoriile pe care le credeam aproape impecabile, am înțeles că această industrie este mult mai complexă decât o găsim descrisă chiar și în cele mai bune cărți, dar mai ales că, dacă nu știm să spunem „bună ziua” într-un mesaj corporativ, dacă scriem texte sterile, neîngrijite din punct de vedere gramatical și semantic, sau trimitem mesaje la unu noaptea colegilor în chat-ul instituțional comun, degeaba ne avântăm în aplicarea tehnologiilor ultra moderne de comunicare.

Cariera de lector universitar

În diferite perioade ale vieții mele de copilă și adolescentă, mi-am dorit să am diferite meserii – de la balerină la traducătoare din și în limba franceză. Indiferent de cum mi se schimbau visurile în această privință, un singur lucru știam sigur – nu voi fi profesoară. Asta deși meseria în sine mă fascina, dar am trăit o viață văzându-l pe tata, profesor de română, cât de umilită și nedreptățită era în Moldova munca oamenilor de-a dreptul fascinanți, dedicați și erudiți din această profesie, și îmi ziceam că nu vreau să repet această soartă. Dar viața mi-a râs în nas, mai mult de un deceniu.

Absolvisem facultatea Relații Internaționale și lucram la Ministerul Educației, în secția Integrare europeană, tare la modă la mijlocul anilor 2000. Comuniștii, deși cu multe narative sovietice adaptate oarecum la noile vremuri, au semnat în 2005 Planul Național de Acțiuni RM – UE, și, printre altele, au creat în toate ministerele și instituțiile relevante, secții/departamente/direcții care se numeau frumos „Integrare europeană”. Educația nu a fost o excepție, și eu am făcut parte, timp de un an, dintr-o echipă care încerca, iar în multe cazuri chiar reușea să miște lucrurile din loc.

În paralel făceam masteratul în comunicare, m-am concentrat pe el înțelegând, cu ajutorul enorm al mentorului și părintelui meu spiritual, Profesorul Constantin Marin, că doar o formare mai consistentă decât studiile de Licență mi-ar putea da și alte șanse. Pe atunci, masteratul încă se considera învățământ post-universitar, și avea, din punctul meu de vedere extrem de subiectiv, care sper să nu supere tare, un conținut și o pondere ceva mai mari decât în vremurile ce au urmat.

Tot atunci a venit oferta de a preda, și am zis să încerc, gândindu-mă ca la ceva complementar lucrului de bază. Dar după ce am intrat prima dată în sala de curs, am înțeles că sunt pierdută, am înțeles că acolo trebuie să fiu mai mult decât pentru o zi sau o săptămână. A fost o întrecere permanentă cu mine însămi, în care trebuia să fiu azi mai bună decât ieri și mâine mai bună decât azi, mereu să caut, să învăț, să țin pasul și ritmul, să nu cad în ridicol și în banal, să nu devin anacronică, să atrag, să stârnesc dorința și curiozitatea studenților de a veni la cursurile mele, de a se pregăti, de a crește împreună cu mine. Din prima zi de septembrie din 2005 și până în ultima zi din iunie 2019, cât am predat la USM, pedagogia m-a ținut în tonus. Au fost atâtea și atâtea generații deosebite în toți acești ani, pe care le-am cunoscut, de la care am învățat, și cărora am încercat să le spun câte ceva din ce știam, strecurând, printre teorii și definiții, idei despre valorile și esența umană pe care eu le consider fundamentale în formarea fiecărui om.

Motivația

Am continuat să merg în fața tinerilor pentru că vedeam rostul acestui exercițiu, vedeam sclipire în mulți ochi, pentru că, un timp, am fost foarte aproape de ei ca vârstă și credeam că pot să-i înțeleg mai bine, pentru că, tot un timp, am simțit că munca mea este apreciată și încurajată, pentru că eram încrezătoare că, inclusiv datorită acestei munci, lucrurile se vor schimba în bine în această țară. Financiar nu am fost motivată niciodată, dar eu am lucrat întotdeauna în mai multe locuri, pentru ca să pot plăti tribut în continuare unei munci pe care și azi o consider oleacă de vocație. Pedagogia, ca și orice altă meserie din lume, nu este pentru toți. De asta și există atâtea profesii, ca să se regăsească fiecare în câte una, care să-i vină ca mănușa, în care să „ardă”, dând tot ce are mai bun. Doar că nu toți și nu întotdeauna înțeleg acest lucru.

Experiențe

Am început să combin activitatea de predare cu cea de cercetare de mulți ani, începând cu perioada doctoratului, pe care l-am susținut în 2009. La început vedeam această ocupație mai mult din perspectiva academică, dar foarte repede am descoperit cercetarea aplicată, cea care, într-un fel, trecea mult dincolo de teoretic și aborda subiecte practice, dar cu argumentare riguroasă, cu probe demonstrate prin metodologii elaborate rațional. Și m-am îndrăgostit de acest tip de cercetare, pe care o practic și azi, în special cu referire la domeniul mediatic.

Funcții

Dacă mă întrebați de funcții, în sensul moldovenesc al acestui cuvânt, nu am alergat niciodată după ele, și nu mă interesează ca atare. Că am fost lectoră universitară, traducătoare, prodecană sau directoare, am privit aceste poziții din perspectiva responsabilității care mi-a revenit în fiecare postură, dar și a tot ceea ce eu am putut/mi-aș fi dorit să fac pentru ca lucrurile să se schimbe în bine pe segmentul de care am fost responsabilă.

De cele mai multe ori, au fost experiențe care m-au îmbogățit profesional și uman, mi-au deschis ochii, m-au călit și m-au ajutat să cresc. Altele au fost lecții de viață asupra cărora încă meditez. Acum, bunăoară, nu am nicio „funcție”, am intrat în rândul celor liberi și (sper) profesioniști, dar asta nu înseamnă că nu muncesc. Activitățile mele de cercetare continuă și chiar se înmulțesc în ultima vreme. Scriu (și) în limba franceză, studiez discursuri politice în limbile pe care le cunosc, pentru că sunt fascinată de cum diferă frazele în română, rusă, franceză, italiană și spaniolă, de exemplu, cum se modifică mesajul în funcție de bogăția sau vulgarizarea unei limbi, sau cum o frază înaripată sună perfect într-o limbă, și devine ridicolă dacă e tradusă mot-à-mot în alta.

Imaginea studiilor în comunicare în RM

Eu înclin să cred că studiile în domeniul comunicării în RM, cel puțin până acum câțiva ani, au fost mai bune decât le este imaginea. E paradoxal, dar e așa. Multiplele experimente, dar și condițiile în care s-a dezvoltat au încetinit, probabil, consolidarea unei viziuni pe termen mediu și lung asupra acestui domeniu care are multiple valențe academice, dar și un enorm teren aplicativ.

Din experiența trăită de mine zi de zi timp de 14 ani în sistemul educațional superior din RM, cred că un beneficiu care este în același timp și o deficiență este accesibilitatea. Pe de o parte, este bine că oamenii pot accede relativ ușor la studii universitare, este un drept garantat de Constituție și o normă democratică. Pe de altă parte, însă, facilitarea la maximum a filtrelor de calitate pentru accesul la studii superioare, a compromis, în timp această treaptă a învățământului. Goana după studii superioare, inclusiv pentru că așa a vrut mama, e la modă sau sunt necesare pentru alte proiecte de viață a făcut ca RM să aibă specialiști insuficienți în domenii importante de dezvoltare, dar care nu neapărat necesită studii superioare.

Un alt beneficiu al educației din RM ar fi o masă critică a cadrelor didactice, școlite înainte de independență, iar o parte și după, care continuă să ardă ca lumânările pentru a transmite lumină învățăceilor. Tot aici însă trebuie spusă și a doua deficiență, și anume că mulți oameni cu adevărat buni, erudiți și excepționali pedagogi au părăsit sistemul, în diferite perioade, fie din cauza salariilor de batjocură, fie din cauza că nu au mai rezonat cu anumite politici și reforme etc.

În rândul trei, paleta largă de specialități din care poți alege, filierele francofone/anglofone ale diferitor specialități, sunt eforturi apreciabile ale învățământului nostru. În același timp, însă, pentru cine sunt pregătiți acești specialiști, dobă de limbi străine și de cunoștințe în cele mai diverse domenii, care se pot descurca în orice țară din lume? Ce le oferă țara noastră după absolvire? Asta, dar și o neconcordanță încă destul de mare între domeniile în care sunt pregătiți tinerii, și necesitățile reale ale pieței muncii sunt printre vulnerabilitățile sistemului nostru educațional. Cu excepțiile de rigoare, bineînțeles, dar care doar confirmă regula.

Anacronismul universitar

Această problemă există de când mă țin minte la Universitate. „Ce (îi) învățați voi acolo?” versus „Dacă nu o să cunoști teoriile de bază și perioadele în care s-au dezvoltat....” au făcut mai mereu tandem în studenția și la începutul carierei comunicatorilor. Soluția este compromisul dintre cele două extreme, miza fiind formarea celor mai buni specialiști în comunicare, cu temeinice cunoștințe academice, dar pe care să le poată aplica cât mai bine în momentul absolvirii facultății.

„Baricade” de acest fel există și în alte state, nu este un specific exclusiv moldovenesc, în special în învățământul public. În cel privat se merge adesea pe parteneriate cu instituții/întreprinderi/societăți care au nevoie de un anumit număr de oameni specializați pe marketing sau relații cu publicul și ele investesc în pregătirea lor academică, dar cu stagii și aplicabilitate directă pe situații concrete.

Ultimul lucru pe care l-am făcut cu ultimele promoții de comunicatori de la USM a fost crearea paginii de Facebook a specialității, activă și astăzi, cu logo, informație de background și câteva filmulețe de promovare. Și asta a venit atât de târziu, când pe Facebook se comunică de atâta vreme. În comunicare trebuie să investești, inclusiv mijloace financiare, iar universitățile publice au alte priorități.

Unde se întâlnește practicul cu teoreticul

Este perfect ca practicul și teoreticul să facă front comun și să nască idei geniale în toate sferele comunicării. Dar comunicarea, în multe cazuri, este, pe lângă anumite cunoștințe teoretice, și talent, și vocație, și sclipire de geniu, și o cultură generală vastă, și spontaneitate. Și multă muncă, bineînțeles.

Știam că un fost influent lider de partid de la noi plătea cu bani grei companii de consultanță și lobby din străinătate pentru ca să-i „lucreze” imaginea. Aud în actuala campanie electorală pentru alegerile prezidențiale că majoritatea candidaților au angajat consilieri din străinătate. Și mă întreb: de ce? Este clar că și oamenii politici, ca și organizațiile, au nevoie de oameni buni și foarte buni pe comunicare. Și se pare că nu i-au găsit la noi. Sau nu au căutat suficient? Sau nu au rezonat cu mesajele lor politice generale? Sau totuși mediul academic nu este suficient de adaptat la cererea reală a acestei industrii?

Pentru ca teoria și practica să lege mai multe și mai puternice punți, e nevoie, pe de o parte, de participarea lor comună la tot procesul de pregătire a specialiștilor (de la elaborarea curriculumului până la oferta profesională), dar și de investiții, pe de altă parte (în echipamente, laboratoare, resurse umane etc).

Schimbări

Publicitatea, atât ca domeniu de formare profesională, cât și ca modalitate de promovare  are, de fapt, niște reguli valabile indiferent de metodele tehnice prin care ea poate ajunge la publicul-țintă. Și aceste reguli vizează narativele, care trebuie să fie autentice și cât mai simple, de fapt, ca să atragă, dar și modalitățile de ambalare a acestor narative. Adesea, în dorința de a fi prea în trend, cazi în ridicol. Ce pot face mai bine Universitățile? Își pot uni eforturile, poate, pentru a avea și specialiști, și condiții și creativitate. Iar pe urmă să creeze. Noi specialiști, buni specialiști, dar și comunicare, publicitate, relații publice, lobby, advocacy și atâtea altele.

Studenții de ieri și de azi

Eu cred că studenții și studentele din toate timpurile au și caracteristici comune (tineri, curioși, plini de viață, pe alocuri naivi, dar foarte frumoși, unii mai rebeli, alții mai tăcuți, mai gălăgioși etc.), dar și anumite elemente distincte, generate de schimbările din diferite perioade. Studenții din 2005 stăteau mai mult în bibliotecă, unii aduceau lucrări finale scrise de mână și nu știau imediat răspunsul la orice întrebare prin intermediul internetului. În 2019 a fost mult mai greu să-i surprind, să-i țin concentrați, să-i impresionez. Dar nu imposibil. În toate timpurile, însă, reacțiile lor m-au ajutat să-mi ajustez conținuturile, să modific, să caut, să cercetez, să nu dezamăgesc. Poate vreodată voi afla în ce măsură și dacă mi-a reușit acest lucru.

Eu am fost o studentă mai degrabă cuminte, sârguincioasă. Am avut un parcurs academic greu, pentru că am început să studiez o combinație dintre ce iubeam la nebunie (limbile străine) și ceea pentru ce știam că nu am curaj să fac, dar mă atrăgea (jurnalism). Și cum visători nebuni sunt puțini în Moldova, specialitatea mea a fost închisă după doi ani de studii, din lipsă de doritori de a mai face așa ceva. Ni s-a propus una din două opțiuni: transferul la jurnalism, fără nicio condiție sau la relații internaționale, condiția fiind să susținem în jur de 20 de diferențe în două luni. Toți colegii mei au plecat la jurnalism. Eu am susținut diferențele, mi-am scris teza de licență în limba franceză și am migrat spre comunicare. Și acum mă trec fiorii când îmi amintesc cât de greu a fost. Dar nu regret, și dacă ar trebui să trec prin aceeași situație, aș face-o.

Provocări

Orice relație cu oamenii are hopuri și provocări. La fel e și în relația cu studenții. La începuturi, când diferența de vârstă dintre mine și ei era mică, era mai ușoară, dar și pe alocuri mai fadă comunicarea dintre noi, deși întotdeauna superbă! Pentru că îi înțelegeam mult mai bine, din prima.

Cu trecerea anilor, eu deveneam „de mai mult timp tânără”, vorba unui prieten, dar studenții tot 18-19 ani aveau.

Fiecare generație venea cu modelele ei de viață, cu muzica și serialele preferate, cu alte glume, cu mărci de telefoane de care eu nu auzisem. În 2005 profesorii încă erau adesea modele pentru cei care veneau să-i asculte, astăzi influencerii au rar spre defel chipul unui pedagog.

Dar în orice perioadă, cred că anumite lucruri nu se schimbă, și nimic nu le poate anula: profesionalismul, dedicația, respectul reciproc, și vocația de pedagog. Am cunoscut profesori-enciclopedie, în fața cărora îmi era rușine la cât de ignorantă eram, dar care nu aveau vocație de pedagogi. Relația lor academică era un chin atât pentru ei, cât și pentru cei care îi ascultau. 

Obstacolele de care se lovesc absolvenții

Pot fi diferite: legate de găsirea unui loc de muncă pe măsura competențelor și așteptărilor, sau de salariu, sau de scopul cu care au fost făcute studiile (dacă e pentru bifă e una, dacă e pe bune, e altceva). În Moldova, este greu să nu ai obstacole la absolvire, având în vedere prăpastia dintre mediul academic și sectorul real al economiei, în special pe filiera științelor umane. Politicile educaționale bune vor da roade și la noi, într-o zi.

Studiile în pandemie

Despre studiile în pandemie pot să vorbesc în baza a două exemple: unul pe care l-am trăit la Școala de Studii Avansate în Jurnalism, unde am muncit în ultimul an, și unul pe care l-am documentat pentru revista Agora francophone cu care colaborez.

Așadar, la ȘSAJ am suspendat cursurile în luna martie, pentru 2 săptămâni, imediat ce am intrat în starea de urgență națională. După 2 săptămâni am revenit în regim online, intervenind inclusiv în program, cu adaptări astfel încât să pierdem cât de puțin spre deloc din calitate. Am introdus un curs care nu era prevăzut în curriculum, și el a mers atât de bine, cu un profesor din România, încât am decis să-l păstrăm și pentru anul următor de studii. Ușor nu a fost și nu este, având în vedere că pe online sunt multe posibilități de organizare a procesului de studii, dar ele tot trebuie deprinse. Dar e și o șansă pentru diversificarea modalităților de predare-învățare. Sper doar să nu cădem în altă extremă, cea a formalizării excesive, a superficialității excesive sau a formării a și mai multor probleme de comunicare, pe care și așa le avem cu duiumul.

În al doilea caz, am lucrat la un material în care am încercat să înțeleg ce e cu acest învățământ la distanță la noi, în România, în Belgia și în Franța. În baza unor exemple, evident, fără a generaliza, dar și a deciziilor luate la nivel de state. Am descoperit că nicio țară din cele studiate de mine, în pofida unor diferențe clare în ceea ce privește nivelul de dezvoltare, nu a fost, de fapt, pregătită pentru închiderea școlilor și a universităților și trecerea la învățământul la distanță. Nici profesorii, nici studenții, și nici politicile de stat. Politicile, totuși, s-au adaptat, tot diferit, în plină criză.

În loc de concluzie

Eu mă tem de trei categorii de oameni, și încerc să-i evit: de cei care nu se salută în mesajele pe care le scriu, de cei care sunt prea binevoitori, lingușitori cu cineva necunoscut, promițând marea și sarea și apoi dispărând, și de cei care nu au simțul umorului. Pandemia asta m-a convins încă o dată că am dreptate să mă tem, dar și că umorul sănătos va salva dacă nu lumea, atunci pe cei mai mulți din această criză sanitară.

Cu optimism

Eu niciodată nu reușeam să urc la ultimul nivel al Turnului Eiffel când mergeam la Paris. Anul acesta, între două valuri ale pandemiei, am avut curajul să mă întorc în Franța într-o călătorie planificată înainte de toată nevoia asta. Și cum Parisul era aproape fără turiști, am nimerit și la ultimul nivel al Turnului. Și m-am uitat de acolo, de sus, cât de „simplu” arată un oraș atât de complex. Și m-am gândit la două lucruri: că așa ne vede și pe noi Creatorul, și râde de noi când ne credem atotputernici; dar și că, așa ne-o fi văzând și politicienii care se instalează pe tronuri și au impresia că ne pot ține într-o palmă, cum este ținut Parisul în fotografiile făcute de turiști pe Turnul Eiffel.

Apoi, iată eu am învățat în perioada asta că niciodată cel care știe să țină picioarele pe pământ, să alerge desculț prin iarbă și să vadă cerul albastru de deasupra sa, făcând în același timp tehnologii revoluționare, nu o să se piardă într-o situație de criză. Am mai învățat că domeniul comunicării e și mai necesar în societatea noastră decât am crezut eu, dar și că o situație de criză chiar e și o oportunitate de a-ți schimba destinul. Mi-aș dori ca studenții să găsească și ei oportunități de dezvoltare în această criză, să se (re)descopere și să îndrăznească mai mult. Pandemia și BAC-ul anulat au lăsat mulți tineri și tinere acasă, în Moldova. Poate că e un semn că merită să mai încercăm.