Orice s-ar întâmpla, ciumă, foamete, lăcuste, invazia rușilor sau a canibalilor, poate chiar și o pandemie, Bogdan-Alexandru Stănescu își scrie cele 500 de cuvinte pe zi. Scrisul e un meșteșug care trebuie practicat zilnic, spune el, în ciuda vremurilor. Și asta a și făcut în 2020: a scris la romanul început în 2017, plus câteva poeme și vreo două povestiri. Și a pus la cale „ANANSI. World Fiction”, colecția aceea pură, la care a visat 15 ani.
E un proiect pe care l-am gândit întotdeauna. Adică mereu atunci când trebuia să renunț la un titlu de literatură adevărată ca să bag ceva mai comercial. Viața unui editor e marcată de titluri la care e obligat să renunțe pentru că nu reușește să se facă înțeles sau pentru că se adună foarte multe evidențe împotriva acelui titlu.
Bogdan-Alexandru Stănescu e autorul romanului Copilăria lui Kaspar Hauser, apărut recent în ediție croată, a volumelor de poezie anaBASis și Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, semnatar în Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, eseist și traducător, director editorial PandoraM Publishing House. Timp de 15 ani a fost director editorial Polirom, iar în 2006, a câștigat premiul de la secțiunea de retorică a „Young Publisher of the Year”, o competiție internațională desfășurată la Londra și organizată de British Council.
Ca om de 41 de ani, spune el, care și-a trăit pubertatea, adolescența și prima tinerețe în România post-comunistă, ar fi fost normal să nu îl mai surprindă nimic. Dat iată că 2020 a venit cu un scenariu ofertant. Despre pandemie, natura umană, literatură, inspirație, meșteșugul scrisului, cititori și viitor vorbim cu Bogdan-Alexandru Stănescu în rândurile de mai jos.
Care sunt, până acum, impresiile și concluziile din pandemie
Nu m-aș grăbi să trag concluzii, deocamdată. Dacă am învățat ceva în anul ăsta, a fost că trăim în plin domeniu al arbitrarului. Și nu neapărat cel nietzschean, ci unul aplicat strict la Stat, la entitatea de guvernământ responsabilă cu securitatea și bunăstarea cetățenilor lui.
Or, privind retroactiv la măsurile luate de această entitate pe teritoriul României în timpul pandemiei, singura concluzie ce poate fi trasă este că acestea – acțiunile – ar fi putut fi luate de o clasă de copii, eventual una din categoria I-IV. De la acțiunile propriu-zise și până la calitatea comunicării lor către populație, infantilismul și aleatoriul lătrate la televizor au bătut chiar și cea mai groasă satiră citită de mine.
Ca om de 41 de ani, care și-a trăit pubertatea, adolescența și prima tinerețe în România post-comunistă (execuția soților Ceaușescu transmisă la televizor, mineriade, găina cu pui vii, FNI etc.), ar fi fost normal să nu mă mai surprindă nimic, dar, iată... natura umană este incorigibilă în ingenuitatea ei.
Ce a adus bun criza. Ce a scos mai rău
Sincer, am fost agasat de partea a doua a programului de știri, unde ne erau îndesate cu pompa valențele pozitive ale crizei. Eu nu le-am văzut: nu am văzut partea pozitivă din a-mi scoate copii afară 30 de minute pe zi, cu fișe completate, după ce am făcut lecții cu ei timp de opt ore, eu fiind în același timp „la birou” (iar biroul meu funcționează în domeniul privat, nu am avut o secundă de plictiseală în pandemie), nu am văzut delfinii din canalele Veneției...
Am văzut, în schimb, multă prostie cu farafastâc, multă ură și inconștiență, bâlbe, contradicții în gura aceluiași om, în cursul aceleiași zile. Iar omul acela deținea o funcție importantă în stat.
Cum stai cu inspirația zilele acestea
Inspirația e un „concept” inventat de scriitorii proști. E o vorbă mișto, repetată de profesorii de creative writing: cu toții avem accese de inspirație, important e să ne prindă scriind. Ideea aici fiind că scrisul e un meșteșug și că bun cu adevărat devii doar practicând acest meșteșug, zilnic. Eu îmi scriu cele 500 de cuvinte pe zi indiferent de ceea ce se întâmplă în jur: ciumă, foamete, lăcuste, invazia rușilor sau a canibalilor.
Răspunsul, pe scurt, e că am continuat să scriu la romanul pe care-l amețesc începând din 2017. Plus câteva poeme și vreo două povestiri. Cât despre teme, sunt atât de indiferent la lume, încât chiar dacă toate nenorocirile enumerate mai sus s-ar întâmpla sub balconul meu, tot despre mine aș scrie.
Foto: Anto Magzan
Ce a fost greu, ce a fost bun și ușor din perspectiva unui scriitor
Din perspectiva unui scriitor român, lipsit total de condiții pentru a-și practica meseria, totul e greu, cu sau fără pandemie. Am tot vituperat pe tema asta, în circumstanțele unor campanii sterile și lipsite de materie cenușie puse la cale de Ministerul Culturii. Nu vreau să repet.
Partea bună a fost că, fiind deja un om al peșterii, care stă în mod natural în casă și de care trage familia sâmbăta să iasă la aer, pe mine lockdownul m-a lăsat rece. Trebuie să stau în casă? Genial. Ca părinte, însă, a fost o perioadă de chin, care se continuă și acum, în plin experiment „alternativ”: una pe față, una pe dos.
Efectele pandemiei în zona culturală
Din zona culturală aș vorbi doar despre industria de carte, acolo unde poate mai înțeleg câte ceva. Efectele s-au văzut imediat: ca și în 2008-2009, a picat sectorul cel mai vulnerabil al industriei: librăria. Imaginați-vă librăria ca pe singura cale de acces a banilor/ combustibilului înspre motor (editură). Orice șoc, oricât de mic, operează ca un dop care blochează dispersia banilor/ combustibilului înspre motor. În aceste condiții, motorul și-a creat noi breșe prin care poate absorbi banii.
Prima a fost cea a retail-ului online, astfel încât într-o lună, asemenea retaileri, care se situau pe locurile 4/5 ca surse de venituri, au urcat pe locurile 1 și 2 în topurile editurilor. Alte efecte: redactori cu salarii scăzute, redactori ținuți în șomaj tehnic și chemați la muncă, schimonosirea planurilor editoriale, atât cantitativ, cât și calitativ (multe edituri au renunțat la listele „literary” și au mutat banii pe comercial).
Din păcate (pentru un scriitor, diversitatea reală e ca ambrozia), efectele le-au copiat la detaliu pe cele din 2008-2009. Cât despre soluții, nu aș risca un răspuns până când nu ne lămurim în legătură cu ceea ce urmează. Am văzut, din păcate, câți bani dau absolut toate guvernările pe cultură în România, am văzut ce incompetenți ajung la conducerea Educației: de aici se trage fragilitatea acestei industrii, care la primul strănut din alte zone capătă o viroză mortală. Deocamdată, refugierea în online a fost o soluție, chiar dacă parțială.
Relația oamenilor cu literatura în 2020
Eu mi-am cam atins limitele temei pandemice. Relația cititorilor români cu literatura e una constantă, stare reflectată în suma infimă ce reprezintă piața noastră de carte. Bineînțeles, se citește mai mult decât se cumpără, asta o știm cu toții, dar vânzările foarte proaste se reflectă, printr-un efect al dominoului, în cam toate sectoarele industriei, de la salariile redactorilor de carte și până la bunăstarea scriitorilor.
În rest, legat de preferințe, ele rămân, la rândul lor, în mod constant orientate înspre zona comercială, cu o creștere semnificativă a sectorului de non-ficțiune, cu tot ce are acesta bun și rău (adică de la self-help la cărțile de istorie). Literatura adevărată (literary fiction) rămâne, cu mici excepții, în zona celor 2000-2500 de exemplare vândute, cu noroc, în 3-4 ani.
Colecția Anansi
„ANANSI. World Fiction” e un proiect pe care l-am gândit întotdeauna. Adică mereu atunci când trebuia să renunț la un titlu de literatură adevărată ca să bag ceva mai comercial. Viața unui editor e marcată de titluri la care e obligat să renunțe pentru că nu reușește să se facă înțeles sau pentru că se adună foarte multe evidențe împotriva acelui titlu. Editorul (adevărat, nu negustorul de cărți) e un cimitir al cărților pierdute.
Ei, eu întotdeauna în cei 15 ani de carieră m-am întrebat cum ar fi să am o colecție pur literară, în care să pot publica acele cărți pe care nu mi le permiteam atunci. Contur real a prins abia anul trecut, când îmi dădusem demisia de la editura unde lucram și, pentru prima oară în viață, eram șomer, așa că aveam destul timp să-mi schițez această colecție ca pe o utopie personală. Ea a devenit și mai limpede conturată din decembrie, când m-am întâlnit cu Magdalena Mărculescu și Silviu Dragomir, de la Editura Trei, și le-am povestit ce visam eu. Începând cu 3 ianuarie 2020 am botezat-o, moșit-o, cizelat-o și, iată, după aproape 10 luni, suntem gata s-o scoatem în lume.
Am lucrat în mare, 11 luni. Singurele obstacole au fost distanța impusă de pandemie și o anumită cenzură impusă de acea primă lună în care nu știam dacă dăm faliment in corpore, toată piața de carte, vorba ceea, odată cu țara.
Selecția
Am avut mai multe „nefericiri” care au stat la baza selecției. Așa cum se vede din primul val de șase titluri publicate, nu avem parte de dictatura anglo-saxonă ușor de observat în ansamblul cărților traduse la noi. În al doilea rând, am vrut să traducem scriitori din țările care ne înconjoară (fie și cultural sau cu care împărtășim trecutul recent).
Firul comun e un paradox: cărțile astea nu seamănă una cu cealaltă, oricum le-ai lua. De la Elena Ferrante, un fenomen internațional, pe care o publicăm cu cel mai recent roman al ei, la romanul Lindei Boström Knausgärd, o carte a copilăriei marcate de traume, la Jurnalul librarului și anticarului Shaun Bythell, la cel mai recent roman al scriitorului portughez José Luís Peixoto, care pune sub semnul întrebării limitele dintre ficțiune și realitate, la romanul biografic dedicat de scriitoarea croată Slavenka Drakulić fotografei Dora Maar și terminând cu memoriile carcerale ale scriitorului turc Ahmet Altan, singurul fir roșu este diversitatea. Iar asta doar dacă vorbim despre primul „val” de titluri publicate, pentru că cel de-al doilea e deja, parțial, în tipar.
Oamenii și făina
Nu cred că circumstanțele exterioare schimbă ceva structural în oameni. Pot, cel mult, să augmenteze (ba chiar să caricaturizeze) anumite trăsături. Un om fundamental bun, va fi bun în orice condiții. Numai că ăștia sunt foarte rari. Restul se dezlănțuie ca la Lupercalii: cumpără tone de făină și se urmăresc unii pe alții ca să se poată turna (comunismul local a rezistat atâta pentru că s-a așezat e un fond clocotitor de răutate și pe o aplecare națională spre delațiune).
Un scenariu de viitor
Nu pot aborda viitorul decât din punct de vedere profesional, adică fără pretenții de mafaldă, ci doar observând ceea ce se întâmplă deja. Dispariția târgurilor de carte, organizarea unor fake-uri online, unde mimăm întâlnirile de la Frankfurt și Londra, muncă în plus (pentru orice colaborare, chiar și cu un coleg care stătea în același birou cu tine, scrii mai nou 20 de e-mailuri pentru o treabă care înainte însemna o discuție aplicată de cinci minute), stres în plus, o intoxicare cu evenimente online la care nu se mai uită nimeni, toate astea deformează o meserie care era bine așezată pe un făgaș, fie el bun sau rău.
Eu mă adaptez la orice, sunt destul de maleabil și încă nu destul de bătrân cât să resping schimbările. Ca să nu mai zic că întotdeauna am fost un aficionado al lucrului de acasă.
Recomandări de lectură pentru realitatea asta nouă
Încep cu cele șase titluri enumerate mai sus, pentru că nu am fi deschis colecția cu ele dacă nu mi-ar fi plăcut la nebunie. Și aș continua cu următoarele șase, adică Robert Graves – Eu, Claudius, Împărat, Ben Lerner – Școala din Topeka (dacă vă place Franzen, ei bine, o să vă placă și mai mult), seria William S. Burroughs, Paul Auster – Palatul lunii, Maggie O‘Farrell – Hamnet (recent câștigător al Women’s Prize for Fiction 2020) și, surpriza colecției, mult așteptatul volum de poeme al Ruxandrei Novac, Alwarda.
Și, ca să ies din ograda proprie, nu aș rata volumul dublu de memorii Aleksandar Hemon, Părinții mei: o introducere / Asta nu-ți aparține (Black Button Books), György Dragoman, Corul leilor (Editura Polirom), George Saunders, Pastoralia (Humanitas Fiction), Fernando Aramburu, Patria (Editura Litera), Adam Haslett, Gândește-te că nu mai sunt (Paralela 45). Lista poate continua la infinit, doar e subiectul meu preferat.
