O tonă și jumătate de fier. Atât are brațul robotic industrial Kuka kr210. Ar fi putut fi un personaj shakespearian pe o scena elisabetană, însă el a fost prezentat publicului pe scena improvizată de la fosta fabrică Mătasea Populară, din Popa Nan 82, în spectacolul ”Who Am I?” din cadrul H3 Garden before detach(), eveniment realizat de Teatrul Odeon alături de studioul de artă și tehnologie H3.
Spectacolul perfomativ, selectat la festivalul internațional de tehnologie și societate, Ars Electonica, propune o căutare a identității și investighează formele de expresie dintre oameni și roboți. Scenografia îi aparține lui Adrian Damian, a cărui lucrare de doctorat din 2013, specializată pe obiecte inteligente în spectacolul teatral, anunța un astfel de spectacol. Am vorbit cu el despre cum s-a ajuns la concept, despre construirea limbajului și mijloacelor new media art și despre lucrul cu actorii.
”Valoarea spectacolului Who Am I? A robot-human performance nu stă în tehnologiile utilizate, ci mai degrabă în modul în care acestea sunt folosite pentru a transmite senzații și a adresa întrebări.”
De altfel, spectacolul regizat de Alexandru Berceanu a fost gândit în contextul distanțării sociale și abordează inclusiv tema izolării și a fragilității. Se va juca și la mijlocul lunii octombrie, în Sala Majestic a Teatrului Odeon.
Relația dintre artă și tehnologie
Eu nu văd o distincție între cele două, arta s-a bazat tot timpul pe mijloacele oferite de tehnologie pentru a găsi forme de expresie și modalități de a crea magia specifică artei. Iar orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie (Arthur C. Clarke). Și dacă e să vorbim de arta performativă, ea s-a bazat tot timpul pe tehnologia de “ultimă generație”. Deus ex Machina își are originile în teatrul grec din antichitate și se referă la mașinăriile care erau folosite pentru a face zeii să apară pe pământ sau pentru a face personajele să zboare.
Perioada barocă e renumită pentru complexitatea mașinăriilor scenice folosite pentru a crea iluzii, mai ales în operă. Iar video-ul e ceva ce a fost introdus în teatru încă de la începutul secolului trecut.
Dacă ne gândim strict etimologic, termenul tehnologie proivine din greacă și e compus din tekhnë (artă, meserie) + logos (cuvânt). Semnificația originală în greacă a fost "discurs asupra artelor” așa că încă de la origine arta și tehnologia au fost interconectate.
Limbajul și mijloacele new media art
Nu cred că este o rețetă pentru asta și e frumos că există această libertate. Fiecare artist e liber să-și construiască propriul limbaj și să folosească ce mijloacele consideră mai potrivite pentru a transmite o idee sau a adresa o întrebare. Capcana este că uneori mijloacele de care dispunem ne distrag de la căutarea în adâncime și în loc să explorăm în plan vertical ne risipim în cel orizontal. Dar și această căutare e relevantă, atât timp cât este autentică și nu e doar o etalare de mijloace și posibilități tehnice.
Emoția și mijloacele tehnice
Dacă mă limitez la arta performativă și rezum aproape simplist, cred că mijloacele tehnice pot crea cutia de rezonanță care să amplifice vibrația emoțională a interpreților. Un violonist extraordinar poate să exprime emoție chiar și cu un instrument crăpat, dar cu siguranță o va face mai bine pe unul valoros. Pe de altă parte un Stradivarius în mâna cuiva care nu știe să îl mânuiască, nu va produce nici o emoție. Cred că aceeași relație există și între emoția artistică și mijloacele tehnice folosite.
Motivații
În ultimii doisprezece ani m-am concentrat în special pe modul în care pot să creez spații și obiecte scenice care să fie parteneri reali în spectacol. Nu vreau să fac decoruri care să ilustreze cadrul actiunii sau care să aibe rol ornamental. Mă interesează capacitatea lor expresivă și potențialul complementar al spațiului în raport cu lumina, sunetul și corpul, bineînțeles toate acestea fiind coagulate organic în discursul regizoral.
Nu știu să spun daca Who Am I? a venit prea devreme sau prea târziu, cred că a venit la timp. Resimțeam puternic nevoia de a lucra într-un spațiu diferit de cel al instituților teatrale și de aceea colaborarea cu H3 Creative Tech este extraordinară. E minunat să lucrezi cu oameni care au curajul să se arunce în necunoscut și au puterea să continue, mai ales atunci când este greu și totul pare imposibil.
Conceptul spectacolului
Ideea de bază de la care am plecat a fost relația de oglindire și transfer de sens între creator și creație, mai exact, între om și un braț robotic industrial Kuka kr210. De la Pygmalion la Frankenstein sau multe alte mituri, există o fascinație eternă a omului față de puterea de a însufleți materia. Iar Kuka, prin posibilitățile pe care le are, prin grația cu care se mișcă, prin raportul dintre forța unei mașinării de o tonă și jumătate de fier și delicatețea cu care te poate mângâia este fascinant și inspirant. Așa că întregul concept al spectacolului s-a conturat în jurul noțiunii de identitate afirmată sau negată prin interacțiunea dintre om și robot.
Scenografia
Am știut de la început că spațiul trebuie să fie atipic, și că spectatorii trebuie să fie o parte componentă a universului imersiv al performance-ului, iar Kuka trebuie să fie personajul principal. Dar asta este cam tot ce am știut. Nu am vrut să apelez la preconcepții, așa că am întârziat deliberat creația efectivă a scenografiei pentru a evita drumurile bătătorite. Cred foarte tare că în artă, dacă știi de la început unde vrei să ajungi nu are nici un rost să pornești pe acel drum.
Colaborarea cu H3
Îi știam bine pe Andrei Mitișor, Florin Niculae și ceilalți oameni de la H3, mai lucraserăm înainte așa că un common ground exista deja. Dar în acest proiect am putut să ne cunoaștem mult mai bine, și mă bucur pentru această șansă deoarece am descoperit oameni extraordinari care au, nu doar voința, dar și capacitatea de a transforma imposibilul în posibil. Iar toate astea nu ar fi fost posibile fără ajutorul Anei Ciobanu și Anei Tecu de la Arrogant Films care au coordonat și susținut întregul proiect. Iar foarte mult sprijin a venit și din partea Teatrului Odeon.
Așa că poate cea mai mare provocare a fost să ne acordăm abordarea și modul de lucru pentru că fiecare venim din lumi diferite. Dar cred că această fuziune e foarte valoroasă pentru că ne dezvăluie o altă perspectivă asupra realității.
Lucrul cu actorii
Actorii au înțeles foarte repede că acest proiect va fi diferit față de oricare altul și au acceptat imediat propunerea și ideea că acest spectacol presupune un tip de aruncare în gol pentru întreaga echipă. Nu e ca și cum am mai fi lucrat cu oameni și brațe robotice așa că întregul proces s-a bazat pe cercetare și experiment. M-a impresionat mult răbdarea și puterea lor de a-și păstra concentrarea chiar și după ore și ore de manevre tehnice.
Iar Andrea Gavriliu m-a surprins din nou, chiar dacă ne cunoaștem de mult timp și am lucrat la mai mult de zece proiecte împreună. Are o forță și o energie extraordinară. Nu a ezitat nici o secundă să își asume riscuri reale, iar prin coregrafia ei a reușit să o îmblânzească pe Kuka și să o transforme dintr-o mașinărie industrială într-o “ființă” capabilă să te emoționeze.
Stilul de lucru
Îmi place să cred că propunerile mele, fie ele la nivel conceptual sau scenografii propriu-zise sunt un fel de playground în care fiecare are libertatea să se joace. Și nu îmi place să spun nimănui cum să o facă. Dacă spațiul creat e incitant și inspirant, fiecare își va găsi libertatea și proprile reguli de joc.
Așa că, nu am intervenit în propunerea regizorului Alexandru Berceanu nici la nivel de scenariu, nici la nivel de montare, la fel cum nu am intervenit în muzica lui Vlaicu sau creația video a Dilmanei. Poate că în light design-ul lui Cristi Șimon am mai intervenit, dar asta doar pentru că nu pot să gândesc spațiul în absența luminii.
Contextul izolării și distanțării sociale
Am gândit spectacolul în aceste condiții și am integrat în esența lui artistică tot contextul actual. Fiecare spectator devine un pixel într-o matrice tridimensională, iar granița dintre scenă și public este eliminată astfel încât spectatorii devin componente ale spațiului scenic. Iar izolarea, fragilitatea, pericolul, relația dintre corpul viu și cel mecanic, identitatea, sunt temele principale în jurul cărora spectacolul se dezvoltă. Cred că arta trebuie să fie conectată la realitate, dar nu într-un mod mimetic. Poate să pună o oglindă în fața realității, dar pentru mine e mult mai interesant atunci când deschide o fereastră spre o realitate posibilă.
Cum i-ai explica spectacolul lui Shakespeare?
Cred că Shakespeare ar înțelege imediat și nu ar avea nevoie de explicații. Iar valoarea spectacolului Who Am I? A robot-human performance nu stă în tehnologiile utilizate, ci mai degrabă în modul în care acestea sunt folosite pentru a transmite senzații și a adresa întrebări.
Dar dacă vorbim despre necesitate și rol al unui spectacol, în general, asta e ceva ce îmi e greu să explic oricui. Arta nu are funcție utilitară pentru a o putea cuantifica, dar are un rol esențial în viața noastră. Și mi-ar plăcea mult dacă și cei care au puterea să susțină arta ar înțelege mai bine asta, mai ales în acest context nebun pe care îl traversăm.
Emoțiile de la premierele tale
Mi-e greu să răspund și depinde mult de la caz la caz. Sunt spectacole unde totul a fost repetat și reglat, unde șansele ca ceva să nu funcționeze sunt foarte mici. Dar sunt și alte situații în care simt că ar trebui făcut un sacrificiu pe altarul zeilor tehnologiei, ca ei să fie cu noi în timpul spectacolului.
Iar emoțiile sunt oricum de mai multe tipuri. Sunt, o data, cele legate de spectacol, ca el să decurgă așa cum trebuie, fără accidente sau probleme, dar sunt și celelalte emoții care se referă la public și la modul în care spectacolul este receptat. Pentru că în final despre asta e vorba, în ce măsură munca uneori titanică pe care o depui poate să vibreze și să rezoneze în spectatori.
