Dar sufletul e ca sticla, spune Gáspár György, psihoterapeut și scriitor. Un material versatil și fragil, care odată spart sau zdrobit poate fi reciclat și transformat. Iar după acest an, al anxietății colective, doar cei care acționează conștienți de importanța și valoarea sufletului uman vor ajunge să prospere în adevăratul sens al cuvântului, crede Gáspár. Cea mai recentă carte a sa chiar așa se numește: "Suflete de sticlă". Și spre deosebire de celelalte patru pe care le-a scris, Copilul invizibil, Revoluția iubirii, Mindfulness Urban și #LoveIsFun, aceasta este o carte de beletristică cu subtitrări psihologice.
E nevoie mereu de câte o poveste care să aibă sens, în care cei care citesc să se recunoască și care să-i îndemne la a-și adresa câteva întrebări și, mai presus de toate, să se lanseze în căutarea răspunsurilor.
Acest stil de scriere a constituit o provocare. Gáspár a lucrat la Suflete de sticlă aproape un an, încercând să transmită ideile într-un limbaj accesibil tuturor și împachetând durerea și suferința umană în diferite comportamente și acțiuni, continuând cu explicațiile psihologice după fiecare pasaj semnificativ.
În interviul de mai jos, Gáspár povestește despre procesul scrierii acestei cărți, despre curajul de a-ți accepta durerea și de a-ți înțelege emoțiile incomode, despre efectele pandemiei și viața mutată în online, dar și despre speranța de a trăi într-o Românie mai sănătoasă.
Povestea cărții
După publicarea cărții #LoveIsFun, în 2018, cea mai des primită întrebarea a fost - „Când apare o nouă carte?”, ceea ce sigur că induce un sentiment tare plăcut, în mintea și sufletul unui autor, dar și o oarecare presiune.
Cu toate acestea, mi-am promis ca noua carte să fie scrisă organic – fără un plan editorial riguros, fără termene și capitole predate în grabă. Singurul obiectiv era acela de a scrie o carte diferită de toate celelalte, una în care ficțiunea și psihologia științifică să se împletească, pentru ca ideile să prindă cât mai ușor rădăcini în mintea cititorului. Știam foarte clar că datele rezultate din diferitele cercetări clinice nu pot fi turnate într-o carte, așa cum am transfera într-o găleată peștii capturați cu plasa de pescuit; că e nevoie mereu de câte o poveste care să facă sens, în care cei care citesc să se recunoască și care să-i îndemne la a-și adresa câteva întrebări și, mai presus de toate, să se lanseze în căutarea răspunsurilor.
Astfel că, inspirat de munca depusă de filosoful relațional Alain de Botton, am decis să fie o carte de beletristică cu subtitrări psihologice. Ideile pe care am intenționat să le transmit le-am editat într-un limbaj accesibil tuturor, durerea și suferința umană am împachetat-o în diferite comportamente și acțiuni, urmând ca după fiecare pasaj semnificativ să apară și explicațiile psihologice. Acest stil de scriere a făcut ca munca în sine să fie o provocare mai mare decât în cazul primelor patru cărți, având, în același timp, și șansa de a-mi mai dezvolta și șlefui abilitățile dobândite anterior.
Cât ai lucrat la ea
Mai bine de un an, timp în care mi-am reeditat continuu ideile, am recitit notițele făcute după ședințele de terapie, am reanalizat multe articole și studii clinice și mi-am revizitat diferite capitole din povestea personală de viață. Nu am învățat niciodată cum se scrie o carte, la modul didactic, dar cred că mi-am dezvoltat un anumit stil de lucru, astfel că atunci când mă așez la birou este ca o întâlnire între diferitele părți ale sinelui meu – psihologul, copilul, adultul și observatorul – care au de găsit coerență și sens în diferitele experiențe umane, care în alegerea mea conștientă sunt de regulă din sfera relaționării și a conectării umane.
S-a lăsat ușor scrisă?
Nu știu dacă se poate scrie ușor o carte, mie încă nu mi-a reușit până acum (râde). Dar cu siguranță este extrem de benefic procesul în sine, asta deoarece în fiecare carte las puțin și din ceea ce m-a durut sau mă doare emoțional, astfel că am șansa și de a mai așeza, în universul interior, experiențe care nu și-au găsit până atunci locul. Au fost pasaje din Suflete de sticlă, pe care le-am scris având corpul încordat la maxim, altele la care am lucrat fără să mă ridic ore înșir de pe scaun sau unele care mi-au stârnit nopți fără somn...
În intimitatea gândurilor mele, atunci când vine vorba despre o nouă carte, știu că pornesc la drum fără să cunosc exact care va fi destinația finală, însă îmi este clar că, înainte de toate, voiajul este unul al autocunoașterii și transformării personale.
Ce înseamnă cartea asta pentru tine
M-am gândit destul de mult la această întrebare, pentru că de regulă m-am raportat la fiecare carte așa cum se raportează un părinte la copiii cărora le dă viață. Trăiesc multă vulnerabilitate până când o scriu, îi conturez structura și apoi sunt dator să-i dau drumul pentru a-și îndeplini propriul destin. Îmi este clar că puterea mea asupra cărții este până în momentul în care textul ajunge la tipar, odată ieșit de acolo deja cartea este pe propriul drum. Astfel că Suflete de sticlă este ca și al cincilea copil pentru un părinte care nu face o treabă perfectă, dar se străduiește să fie „suficient” de bun.
Mi-aș dori ca fiecare cititor să regăsească o parte pierdută a propriului sine, să se apropie, chiar dacă timid, de al său suflet și să se întrebe cum anume ar putea să onoreze și mai mult prezența altor suflete în viața sa. Îi sunt cu adevărat recunoscător vieții pentru că, datorită revoluției digitale, primesc nenumărate mesaje și emailuri de la cititori și care îmi confirmă, în mare măsură, că dorința mea devine, încetul cu încetul, realitate.
Cine a citit prima dată
La carte am lucrat împreună, cot la cot aproape, cu redactorul, alături de care am schimbat multe idei și am creionat destinul psihologic al Silviei și Baltazar, cele două personaje principale. Deci, noi am fost cei care am citit primii cartea, datorită faptului că am lucrat la ea, apoi am rugat-o pe Petronela Rotar (un autor de ficțiune psihologică, în care am multă încredere), să arunce o privire avizată asupra narațiunii și să-mi dea un feedback. Îmi amintesc și acum că aveam emoții ca cele de după un examen important, când aștepți „nota” de la profesor. (râde)
Cum ai ajuns la acest titlu
Poate suna ciudat dar, pentru mine, găsirea titlului potrivit pentru o carte este o reală provocare, ca și atunci când urmează să găsești numele pe care știi că-l va purta copilul toată viața și vrei să fie un nume „cool”, cu care să nu se rușineze copilul, care să pară frumos și după mai mulți ani. Inițial am vrut un nume mai specific cărților de ficțiune, și am cochetat cu „Iubita lui Baltazar”, dar colegii (din redacția Editurii Pagina de Psihologie) m-am convins că nu este un nume potrivit. Apoi am vrut să fie ceva ce să transmită, cât mai clar, că este o carte și despre analiza și înțelegerea trecutului, de aceea am considerat că ar fi potrivit „Rătăciți în trecut” – dar parcă nici aici nu a fost întreaga echipă de acord. Așa că am schimbat strategia, și am făcut o listă cu zece titluri și am trimis-o prietenilor, primele cinci nume, care au fost cele mai bine cotate, le-am postat pe profilul meu de Facebook, iar împreună cu prietenii din online am decis să numesc cartea Suflete de sticlă, traumele celor rătăciți în trecut.
Pentru mine, titlul semnifică vulnerabilitate și forța sufletului uman, asta deoarece sticla este un material pe care-l folosim în aproape orice obiect important al vieții noastre, fiind extrem de versatilă, dar desigur și fragilă, care odată spart sau zdrobit poate fi reciclat și transformat. Cred că acest proces este valabil și pentru sufletele noastre; de care, din păcate, adesea uităm și ne purtăm cu noi înșine sau cei dragi de parcă sufletele ar fi dintr-un material indestructibil.
După acest an, al anxietății colective și al schimbărilor globale, sunt de părere că doar cei care acționează conștienți de importanța și valoarea sufletului uman vor ajunge să prospere în adevăratul sens al cuvântului.
Efectele pandemiei
Cred că, fără doar și poate, trecem printr-un amplu proces de adaptare și redefinire a normalității. În ultimele luni, frica și anxietatea ne-au dezgolit sufletele și noi am văzut, cu toții, poate pentru prima dată, goliciunea psihicului uman. Ceea ce, sigur că, este mai puțin obișnuit atât pentru noi înșine, cât și pentru cei din jur. Iar această dezgolire, a activa atât cele mai primitive comportamente ale noastre, cât și o variată gamă de emoții cu care nu știm ce să facem. Toate schimbările acestea au cauzat haos și dezordine, care (potrivit psihologiei) reprezintă primul stadiu specific situațiilor necunoscute creierului uman, și doar în timp se pot contura noi tipare comportamentale, cu care ne obișnuim, și ulterior ajungem să trăim o altfel de normalitate.
În cazul situațiilor noi, abrupte și atât de schimbătoare, cum este pandemia de coronavirus, cu toții reacționăm, într-o primă fază, inconștient și într-un mod destul de primitiv. Sistemele de apărare ale creierului preiau controlul, iar noi ne simțim invadați de energie și trăim multe emoții dificile, care vor mobiliza și multe comportamente (și, din păcate, nu tocmai pe cele mai inteligente și potrivite). În calitate de psiholog clinician, știu că stresul este răspunsul normal și sănătos al organismului uman în fața experiențelor aversive și amenințătoare. Cu alte cuvinte, nu cred că stresul în sine este mare problemă, ci deficitul personal la nivelul strategiilor de dezamorsare psiho-biologică a stresului și carența abilităților în gestionarea matură a energiei pe care corpul uman o produce.
Anul acesta, poate mai mult ca oricând în existența noastră, ni s-a oferit posibilitatea de a învăța să ne gestionăm energia emoțională, în așa fel încât să nu mai fugim de ceea ce simțim sau să ne lăsăm copleșiți, ci să îndrăznim să acceptăm ceea ce nu poate fi schimbat și să ne dovedim umanitatea. Unii dintre noi și-au permis să facă parte din acest amplu proces de maturizare psihologică, alții încă se zbat ca peștele pe uscat, imaginându-și că totul va reveni la „normalul” pe care-l cunosc. Nu știm, însă, cine va dobândi mai multe beneficii, dar dacă ne uităm la istoria umanității, de regulă, nu cel mai puternic sau mai inteligent iese învingător, ci acela care se adaptează (a se citi transformă) cel mai bine.
Curajul de a ne privi emoțiile
Izolarea ne-a împiedicat accesul la ceea ce era cunoscut și familiar minții noastre. Ne-am închis în case și odată cu asta am fost nevoiți să ne privim în ochi atât propriile frici, cât și angoasele, îngrijorările și temerile celor izolați cu noi. Moment în care viața ne-a oferit din nou mai multe opțiuni, au fost semeni de-ai noștri care și-au dau seama că asta nu ne condiționează să ne băgăm în carantină și inima, empatia și compasiunea, iar aceștia au rămas loiali valorilor lor de viață și au luptat împreună împotriva virusului; dar au fost și alții care s-au carantinat cu totul, alegând, mai mult sau mai puțin conștiență, să lupte cu ei înșiși, cu cei din jurul lor și cu realitatea.
De aici s-a iscat o varietate bogată de plângeri, de la cele de genul: ne este greu, suntem speriați și o mai dăm în bară, dar știm că ființa umană este imperfectă, că în astfel de situații e greu să relaționăm și după ce greșim încercăm să reparăm, căutând să înțelegem ce avem de învățat din această experiență umană globală; și până la plângeri în care partenerii de viață au realizat că nu mai pot conviețui în relația cu care nu voiau să mai aibă de-a face, la părinți care au început să consume diferite substanțe pentru a-și amorți emoțiile și durerea, la copii care au paralizat psihologic și multe altele.
Recomandarea mea a fost și rămâne următoarea, în situațiile grele e important să ne amintim următorii trei pași:
1. Care sunt emoțiile și trăirile mele acum, care sunt emoțiile și trăirile celor din jurul meu?
2. Tot ceea ce trăiesc în plan emoțional, dar și ceea ce simt cei din jurul meu este normal și firesc, toate acestea fac parte din condiția umană.
3. Ce anume aș putea face pentru a alina din durerea sufletului meu și a celor din jur?
Aceste trei elemente și cele trei valori, (despre care am scris pe larg în cartea Mindfulness urban) - curajul, compasiunea și conectarea, ne pot ajuta să facem față mai ușor crizelor și furtunilor psihologice inevitabile.
Este nevoie de curaj să ne privim în ochi emoțiile, să nu fugim de ele, să nu le exagerăm, ci poate, metaforic spus, să le luăm de mână. Este nevoie de compasiune să-ți normalizezi durerea, să nu te victimizezi sau compătimești prea mult. Și apoi de conectare pentru că nimeni nu poate ieși singur, cu bine, din această pandemie, avem nevoie să ne unim punctele tari și să învățăm a lupta, la distanță, dar împreună.
Ce urmează. Ce putem controla
Psihologul din mine este îngrijorat cu privire la viitor, cred că vom avea o amplă pandemie a tulburărilor de anxietate și depresie, rata dependențelor (de toate felurile) va crește, comportamentele agresive se vor intensifica și poate de asemenea îndatorările către bănci sau alte persoane vor crește. Aud povești în care partenerii, colegii și prietenii nu mai izbutesc să ajungă la liman cu neînțelegerile și adesea se rup relații care poate încă nu și-au dus până la capăt termenul de valabilitate. Este important să rămânem cu un ochi asupra propriilor comportamente, și cu celălalt să-i observăm pe cei din jur, mai ales pe aceia de care suntem responsabili. Poate că nu ne putem controla emoțiile sau gândurile, dar putem avea o influență evidentă asupra acțiunilor și comportamentelor noastre. Putem învăța să ne reglăm energia emoțională în funcție de context, să rămânem fideli valorilor noastre de viață și să alegem să acționăm în așa fel încât „mama Natură” să fie mândră de noi.
În această pandemie, viața mea s-a complicat (la fel ca a multor oameni din jur) și m-am surprins, adesea, având o atitudine extrem de critică și dojenitoarea față de părțile din mine care erau speriate și dezorientate.
Și mi-am permis să-mi repet (de cele mai multe ori în gând, dar pe alocuri și cu voce tare) că nu vreau să mai fug de durerea mea, că intenția mea este aceea de a mă împrieteni cu toate părțile uitate sau renegate ale sinelui meu, iar acum este momentul cel mai potrivit. Sigur că asta nu înseamnă că mi-a fost sau că îmi este ușor, dar simt că sunt mai aproape de sufletul meu decât eram la începutul lunii martie. Repet, din nou, că nu am garanția faptului că aceasta ar fi o direcție mai bună decât aceea a oamenilor care și-au carantinat inimile până la găsirea vaccinului sau a unui tratament în lupta cu inamicul invizibil, dar studiile din psihologie și intuiția îmi spun că aceasta este calea cea mai potrivită pentru mine.
Influența bună și rea a online-ului
Sunt de părere că orice am face în această viață, avem de trecut printr-un amplu proces de învățare. Atât în cartea mea despre mindfulness, cât și în Copilul invizibil, am scris despre faptul că sănătatea psihologică înseamnă să rămânem deschiși la minte și să nu ne îmbătăm cu gândurile care ne spun într-un mod seductiv că nu mai avem de crescut sau de învățat. Același lucru este valabil și pentru prezența noastră din online.
Vrem sau nu să acceptăm, avem o viață în afara și o alta în interiorul internetului – părți ale sinelui nostru se pun în scenă în ambele contexte. Prima întrebarea este – Sunt mulțumit cu mine și dau dovadă de umanitate în aceste contexte? După care vine a doua întrebarea – Care sunt efectele pe care le resimt în offline și în online, cum mă influențează psihologic, emoțional, relațional? Iar a treia întrebarea este – Ce am de învățat pentru a funcționa „puțin” mai bine? Cred, de asemenea, că în 2020 este bine să-l includem în obiectivele noastre prioritare și pe acela de a funcționa cât mai conștient în online.
Fără rețele sociale și mai ales fără internet, izolarea și toată pandemia ar fi mult mai greu de dus. Eu cred mult în evoluție, și încerc să am o viziune integratoare asupra vieții, dar știu și că fiecare „invenție” are părți bune și părți mai puțin bune. Iar procesul de învățare (cel despre care am amintit și în răspunsul de la întrebarea anterioară), presupune și să folosim rețelele sociale exact așa cum am respecta regulile unui semafor. Când e verde avem acces liber, la galben e bine să avem vigilența crescută, iar la roșu să ne stăpânim cât mai bine comportamentele și răbdători să ne așteptăm rândul.
Rețelele sociale ne-au ajutat, și continuă să o facă, pentru a putea să comunicăm și să avem acces la informații de variate feluri, dar ține de inteligența emoțională și relațională a fiecăruia dintre noi ce facem cu aceste informații și dacă ele ne apropie sau ne izolază de unii de ceilalți.
Ce lipsește în România la capitolul sănătate mintală
Sănătatea mintală, într-o țară, este la fel de importantă ca circulația sângelui în corpul uman. Indicatorul cel mai bun al sănătății mintale sau psihologice este capacitatea noastră de a relaționa unii cu alții. Iar la acest capitol România aproape că bate pasul pe loc. Suntem câțiva psihologi, dar prea puțini, care am început să vorbim (aproape obsesiv) despre importanța calității relațiilor – însă până să se vadă un efect evident mai e nevoie de multă muncă.
Din 2014 mi-am asumat acest proiect grandios numit #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia, dar sunt conștient de faptul că viața mea nu va fi suficientă pentru a determina o schimbare, de aceea, împreună cu colegii mei de la Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie, instruim și formăm profesional viitorii terapeuți relaționali - ai căror copii și nepoți, poate, vor ajunge să trăiască într-o Românie „mai” sănătoasă.
Posibil să sune ușor pesimist răspunsul la această întrebare, sau cel puțin asta mi-a șoptit partea optimistă din mine, dar cred că este important să verificăm realist unde ne află în procesul de schimbare, pentru a ști câte resurse ar mai fi de alocat – iar noi ne aflăm, cu câțiva metri, înaintea liniei de start în procesul schimbării.
