[Noul viitor] Cosmin Popan: Speram că situația va dura suficient încât să pună în mișcare o viziune a viitorului diferită de cea cu care ne-am obișnuit

La inceputul pandemiei, Cosmin Popan avea o speranta utopica: ca pauza asta fortata ii va face pe oameni sa vada mai bine. Si ca incetinirea vitezei sociale impuse de carantina isi va castiga suficienti adepti pentru o schimbare radicala si necesara. Ca oamenii vor intelege ca spirala absurda nu poate continua asa: creștere economică cu orice preț și o deteriorare continuă a planetei.

Eram entuziasmat și circumspect deopotrivă aflând că “natura își reintră în drepturi” sau că, cum să nu!, vom atenua până și antropocenul.

Din păcate, suntem mai mult sau mai puțin pe același traseu distructiv ca acum șase luni, spune Cosmin.

După aproape 10 ani de jurnalism în București, Cosmin Popan a facut un doctorat în sociologie, mobilități urbane și biciclete, la Lancaster University, iar în momentul de față lucrează la o cercetare despre curieri pe biciclete, muncă precară și gig economy la Manchester Metropolitan University. In vara pandemiei, a facut aproape 2000 de kilometri pe bicicletă în 18 zile: Toulouse – Barcelona, Țara Bascilor – Bordeaux, Bordeaux – Paris.

Am făcut camping în zone pustii, câteodată în zone amenajate, dar relativ răsfirate. O dată la 4-5 zile poposeam în câte un oraș, pentru nevoi de om modern: spălat haine la mașină (nu de mână), încărcat baterii la priză (nu la panou solar), mâncat o mâncare caldă (nu doar senvișuri cu șuncă, brânză și roșii, ultimele culese de la marginea drumului), stat pe la prieteni sau chiar tovarăși făcuți pe drum pentru a-mi mai practica sociabilitatea.

L-am intrebat ce a observat in calatoria lui, care sunt efectele pandemiei si diferentele lor, in functie de geografie, ce l-a surprins in perioada aceasta, cum se adapteaza la noul normal si care sunt sperantele pentru ceea ce va urma.

Călătoria din vara asta

Am fost și norocos și destul de curajos să mă pun, de unul singur, pe bicicletă, tren, feribot și camper van cam toată vara (lunile iulie și august). Sunt între două joburi și am avut timpul ăsta la dispoziție și, în plus, am mai făcut ture lungi cu bicicleta, poate nu la fel de lungi ca acum, când am parcurs aproape 2,000 de kilometri. Am pedalat vreo trei etape mari și late, în total 18 zile: Toulouse – Barcelona, Țara Bascilor – Bordeaux, Bordeaux – Paris.

Cred că am făcut cea mai potrivită terapie, mai ales în perioada asta, când mulți, cumva pe bună dreptate, au ales să stea acasă, departe de orice riscuri. Pentru mine a fost un altfel de calcul: prefer să îmi asum ceva riscuri și să îmi fac bine la cap decât să fiu în perfectă siguranță acasă, prins însă într-o rutină angoasantă.

Ce spuneam mai sus, vizavi de frica de singurătate și deopotrivă de mulțime, m-a urmărit, totuși în tot acest timp. Pe bicicletă, am evitat, pe cât posibil, locurile aglomerate (dar și extrem de calde), precum coasta mediteraneeană și cea atlantică, dar asta a însemnat că am petrecut ore dacă nu chiar zile în șir fără să schimb o vorbă cu nimeni din jur.

Am descoperit, mai ales în afara zonelor de coastă, unde toată lumea s-a înghesuit în lunile astea, o Spanie și o Franță aproape pustii, unde puteam pedala minute în șir fără să văd nici o mașină în jur. Cumva, datul ăsta pe bicicletă mi s-a părut cel mai natural lucru de făcut pe timp de pandemie. Nu doar pentru că m-am deconectat de la realitatea imediată a virusului, ci și pentru că riscurile la care m-am expus, fiind pe bicicletă, au fost aproape minime.

Am făcut în tot acest timp camping în zone pustii, câteodată în zone amenajate, dar relativ răsfirate. O dată la 4-5 zile poposeam în câte un oraș, pentru nevoi de om modern: spălat haine la mașină (nu de mână), încărcat baterii la priză (nu la panou solar), mâncat o mâncare caldă (nu doar senvișuri cu șuncă, brânză și roșii, ultimele culese de la marginea drumului), stat pe la prieteni sau chiar tovarăși făcuți pe drum pentru a-mi mai practica sociabilitatea. Am ieșit însă, per ansamblu, destul de ieftin din aventura asta: cu totul, vreo 2,000 de euro cheltuiți timp de două luni.

Și dacă tot spun asta, vreau să fac apologia vieții frugale, fără să par vreun anti-modern (bicicleta e, totuși, imaginea chintesențială a modernității, deși s-a cam uitat asta): poți să faci camping în zone sigure, fără să plătești un ban; poți să mănânci de la marginea drumului fructe și legume fără să te simți hoț (sunt din abundență, adesea nu se culeg); poți să te eschivezi de la a plăti 18 euro (o sumă ridicol de mare!) într-un loc oficial de camping dacă intri seara după închiderea recepției și pleci devreme dimineața, înainte de deschiderea ei.

Sună a hipioțeală, da, dar trăim cu toții vieți relativ austere, timp în care resurse există, doar că sunt distribuite în mod inegal. Iar, în tot acest timp, stilurile de viață extravagante ale unora ard planeta la foc încet. Ori călătoria mea asta demonstrează, cumva: că lucrurile pot fi făcute și altfel.

Într-o notă diferită, am vrut să văd și ce poate să mai facă un corp, nu neapărat atletic, la 38 de ani. N-am mai parcurs până acum distanțe așa e lungi, deși mai ies la ture de weekend cu bicicleta și alerg regulat. Sunt însă, la urma urmei, un așa-zis intelectual, cu o viață destul de sedentară. Am fost, deci, surprins să văd că organismul rezistă, se adaptează, are resurse de neimaginat. Am putut să stau câte 7-8 ore pe zi în șa, să pedalez 120, chiar 150 de kilometri pe zi, câte 5-6 zile la rând, fără să mă simt altfel decât ușor, flexibil, din ce în ce mai bronzat și mai flămând și, e drept, cu o durere de fund cam constantă!

Ce te-a emoționat

Cred că cel mai tare m-a impresionat, poate într-un mod bizar, animalele, de la marginea drumului, omorâte de automobile, teșite și adesea urât mirositoare, pe care nu le vede nimeni altfel decât de pe bicicletă. La fel cum au făcut-o măștile anti-Covid aruncate nonșalant, tot la marginea drumului. Nu știu dacă necesită vreun comentariu suplimentar imaginile astea, pe mine m-au deprimat constant și cumplit.

Diferențe și asemănări

Cum ziceam, nu am petrecut mult timp în câte un loc pentru a observa cu atenție comportamente locale. Măsurile de protecție impuse de administrație populației au avut rezultate cumva diferite în Marea Britanie față de Spania, de exemplu.

În Spania, inclusiv în orașe mari precum Barcelona sau Bilbao, am văzut o conformare strictă la purtatul măștii în spații publice. În zone rurale am simțit chiar și o mai mare obediență, iar asta are a face și cu o solidaritate mai puternică, dar și cu accesul acestor populații la mijloace alternative de informare, care să nu inducă același sentiment de panică precum media mainstream.

Am apreciat pe de o parte spiritul acesta solidar, dar, cum spuneam, e și o formă de infantilizare unde ți se spune că riscurile sunt mai mari decât o arată realitatea.

Pe de altă parte, însă, în Marea Britanie am observat o rezistență acerbă la purtatul măștilor, chiar și în spații comerciale închise, asta în condițiile în care țara în care locuiesc a avut numărul cel mai mare de morți de Covid din întreaga Europă! Iar aici putem specula despre culturi politice și civice diferite în cele două țări. În Marea Britanie, pe model american, se practică un cult al individualismului și al libertarianismului care adesea pun libertatea personală deasupra binelui colectiv. Dar este si reticența de a mai asculta sfaturile unui guvern care s-a dovedit incompetent și înșelător în toată această perioadă.

În Spania, e puțin altfel, cred că încă există forme de solidaritate mai puternice, care se traduc, în cazul de față, prin purtatul de măști. Vorbim, pe de altă parte, de un stat spaniol extrem de polițienesc (umbra dictaturii lui Franco) care e mult mai vizibil decât în Marea Britanie și care te arde instant dacă calci pe de lături.

Starea de izolare. Perspectiva de pandemie

Izolarea a adus inițial, ca la multă lume, un amestec de panică, anxietate, frustrare, singurătate. Pentru că am reflexul cititului de știri, fluxul continuu de informații pe care l-am digerat a contribuit, inevitabil, la a-mi întreține și intensifica aceste stări. Totuși, în cazul meu, pentru că, din fericire, nu mă aflu în categoria persoanelor vulnerabile, am reușit să ies din cercul ăsta vicios și să încerc să-mi găsesc un echilibru, mai precis să îmi iau un concediu (din alte motive decât coronavirusul, unul mult mai lung decât în mod normal: vreo două luni în total) și să mă deconectez. În clipa în care scriu aceste rânduri, proaspăt revenit din vacanță, aproape că simt o oarecare detașare de realitatea, nu mult schimbată față de acum câteva luni, impusă de pandemie.

Cred că lucrul la care am reflectat cel mai mult în toată această perioadă a fost cum să împac aceste două imperative aflate oarecum în antiteză: a-i proteja pe alți versus a mă proteja pe mine. A-i proteja pe alții de un virus pe care, fără să realizez, îl pot transmite celor din jur versus a-mi proteja propria sănătate mentală și implicit fizică și a nu renunța la unele rutine esențiale: să ies la alergat, să mă văd cu prieteni, să îmi iau o vacanță. A fost, per ansamblu, un amestec bizar de teamă de mulțime, dar și de singurătate.

Per ansamblu, am amplificat o sihăstrie oarecum specifică imigrantului într-un oraș relativ necunoscut (trăiesc în Manchester doar de doi ani), și, mai ales specifică celor care lucrează în mediul academic. Sportul solitar excesiv (alergat câte 20 de kilometri pe săptămână), bricolajul (crescut plante aromatice la ghiveci și copt de pâine, în cazul de față), combinate cu o hiperconectivitate dusă la extrem (sesiuni prelungite pe Zoom cu prieteni cu care altfel aș fi vorbit în mod cert mai rar) m-au ținut, în cele din urmă, la suprafață.

Ce si cum ai reușit să lucrezi în perioada asta

Cred că am asistat, în general, fie la o întrerupere sau, dimpotrivă, la o intensificare a muncii. Pe de o parte, mulți concediați de companii pentru care profitul și implicita reducere a cheltuielilor sunt deasupra oricăror altor priorități sau imperative etice. Pe de altă parte, multă muncă pentru cei rămași cu slujbe, pentru a-și dovedi calitatea de indispensabili sau pur și simplu pentru că li se spune că e nevoie de mai mult efort pentru a ține corabia la suprafață.

Din fericire, sunt printre cei care nu și-au pierdut slujba în perioada asta, fără să mă simt totuși exploatat. A trebui să încetez un proiect de cercetare care presupunea accesul în școli și muncă de cercetare cu copii, însă am putut continua proiectul muncind de acasă, având deja adunate suficiente date care necesitau sistematizare și prelucrare suplimentară. Pentru partea de predat a fost încă și mai ușor: anul academic era oficial încheiat când s-a intrat în carantină, iar corectatul de lucrări s-a putut face, oricum, electronic, încă de dinainte de pandemie.

Munca de acasă este, evident, dificilă, mai ales când spațiul domestic nu poate fi ușor transformat în unul de lucru, dar, din nou, nu pot să mă plâng: cu mici ajustări am putut să îmi continuu munca fără mari inconveniente. Faptul că nu am o familie și copii a ajutat, cum e de așteptat, la a-mi organiza timpul relativ nestingherit. Cred, per ansamblu, că am fost norocos, sunt ultimul care ar trebui să mă plâng la acest capitol.

Efectele în societate

La începutul pandemiei, întrețineam o speranță utopică că o încetinire a vitezei sociale impuse de carantină (consum de resurse, mobilități, emisii de carbon etc.) va putea câștiga suficienți adepți pentru o turnură de 180 de grade. Totodată speram, cumva pervers, că situația va dura suficient de mult încât să pună în mișcare o viziune a viitorului diferită de cea cu care ne-am obișnuit: creștere economică cu orice preț și o deteriorare continuă a planetei ca și consecință directă a acestei spirale surde. Eram entuziasmat și circumspect deopotrivă aflând că “natura își reintră în drepturi” sau că, cum să nu!, vom atenua până și antropocenul.

Din păcate, sunt tot mai puțin convins că s-au tras concluzii cu adevărat relevante din această experiență. Suntem mai mult sau mai puțin pe același traseu distructiv ca acum șase luni.

Ce te-a surprins, ce a ramas in granitele obisnuitului

Am simțit, în special la nivel local, o efervescență de acțiuni solidare care m-au surprins și m-au impresionat totodată. Diverse mișcări, adesea intermediate de platforme online, s-au coagulat extrem de rapid, pentru a-i sprijini pe cei mai vulnerabili: de la intermedierea unui apel telefonic către cei aflați singuri în izolare, la oferit sprijin pentru făcut cumpărături curente sau distribuit de alimente pentru cei nevoiași. Am participat la câteva dintre aceste inițiative și m-am simțit umil făcând o muncă pe care altfel probabil că n-aș fi făcut-o.

Un alt lucru care m-a impresionat plăcut a fost solidaritatea cu așa-numiții lucrători esențiali (personal medical, dar și alte categorii profesionale altfel trecute cu vederea precum gunoieri, curieri, lucrători comerciali etc). Am văzut multe mesaje sincere de mulțumire, adesea concepute de către copii, afișate în geamurile caselor, peste tot prin Manchester! Nu pot să nu observ, totuși, o disonanță cognitivă aici: mesaje de solidaritate venite adesea de la cei care votează, paradoxal, un guvern conservator de dreapta care taie constant bugete publice de mai bine de un deceniu!

Cred că, în general, am asistat la o renaștere a grijii față de noi și lumea din jur, chiar și dacă aceasta a avut un caracter relativ efemer. Cu timpul berechet avut la dispoziție și cu fluxul continuu de vești îngrijorătoare, mulți am început să realizăm că există și alte priorități în afara ineptei munci salariale. Lucruri care contează, chiar dacă nu au valoare pecuniară explicită.

Șocuri

Cred că cel mai tare m-a surprins aroganța cu care omenirea, în ansamblul ei, a declarat război unei pandemii pe care ea însăși a produs-o. Modul în care am distrus habitate și, în sens mai larg, ecosisteme, începând încă de la Revoluția Industrială, a generat de-a lungul timpului efecte perverse pe care nu dorim să le acceptăm și să ni le asumăm ca atare. Pandemiile globale sunt astfel de consecințe nedorite. Modernitatea însăși, spunea sociologul Zygmunt Bauman, e ambivalentă: produce progres pe de o parte, dar și o căutare nebună a ordinii pe de altă parte, cu efecte nefaste, precum Holocaustul.

Președinți de state și șefi de guverne au urcat pe baricadele televiziunilor decretând un război din care e imperios necesar să ieșim învingători. Asta a însemnat că omenirea devine, implicit, mai importantă decât orice altă specie, iar asta nu poate să fie înțeleasă decât ca o aroganță. Mai mult plastic pentru echipamente de protecție, mai multă igienizare care implicit poluează ecosisteme. Obsesia aceasta pentru ordine, predictibilitate și control are, așa cum spune Bauman, efecte perverse pe care le vom tot vedea multă vreme de-acum înainte. Ca anecdotă: vara asta, în vacanțele mele bicicliste, am numărat mai multe măști de unică folosință aruncate la marginea drumului decât kilometri parcurși. Vorba cuiva de pe Internet, care reacționa la peisaje pandemice similare: cine sunt, totuși, virușii, la urma urmei?

Cum au comunicat autoritatile

Autoritățile și-au asumat două roluri, în opinia mea. Pe de o parte, au întărit și perfecționat un sistem de supraveghere al populației. Aceasta situație excepțională a creat un context în care statul, dacă dispunea deja de tehnologia necesară, a putut să amplifice colectarea de date care să faciliteze un și mai eficient stat polițienesc. La intrarea în barurile din Marea Britanie mi se cere azi nume, număr de telefon, ora intrării și plecării. E improbabil că astfel de date, precum și altele mult mai subtil culese în perioada asta excepțională, vor fi folosite exclusiv pentru a lupta cu virusul.

Pe de altă parte, autoritățile au reacționat biopolitic, cum ar spune filosoful Michel Foucault. Asta înseamnă că, în dorința de a asigura o bună administrare a populației, reguli oarecum absurde ajung să devină normă. Izolăm luni de zile populații fără să anticipăm efecte secundare precum degradarea sănătății mentale sau abuzuri domestice, ambele în creștere în această perioadă.

Știm, de asemenea, că măștile pot salva vieți: purtăm una, riscul de a transmite virusul respirând sau tușind este diminuat. Dar a fi amendat pentru că nu port o mască într-un spațiu public unde nu am pe nimeni în jurul meu pe o rază de cinci metri, e aberant. Altfel spus, autoritățile au produs un fel de infantilizare a populației prin astfel de măsuri.

Apetenta pentru conspiratii si fake news

Oameni nu trebuie judecați strict individual atunci când aleg să creadă în astfel de teorii sau știri false. Aici trebuie avute în vedere, în egală măsură, și cauzele structurale care facilitează proliferarea acestora din urmă. Avem adesea un stat slab, cu resurse minime, care este pus în fața unei situații fără precedent, dar care reacționează totodată, cum tocmai spuneam, polițienește. Asta îi știrbește inevitabil credibilitate.

Statul, dar și comunitățile locale care ar putea reprezenta o alternativă, au pierdut, pe alocuri, lupta cu Facebook și restul platformelor sociale, adevărate mașini profitabile de distribuit știri false, scăpate aproape complet de sub control.

Cum ne va schimba această pandemie

Sunt pesimist aici. Noul normal nu este nici nou, nici normal. Ne-am reîntors la business as usual, cu oareșce precauții. Probleme precum încălzirea globală, distrugerea ecosistemelor sau inegalitățile sociale galopante nu au fost, din păcate, puse aproape deloc pe agendă de această pandemie.