Nu a fost o comedie, însă. Pentru că Bogdan Naumovici nu vrea să legitimeze în niciun fel comunismul, făcând publicul să râdă. Mai ales când simbolurile comuniste se transformă în motive de fashion și vedem pe stradă tricouri imprimate cu fața lui Ceauseșcu, secondată de copy twist-uri ca “Freedom” sau ”I’ll be back”. Nu. Bogdan a vrut ca publicul să vadă comunismul așa cum era, și a făcut un scurt-metraj realist, care amintește povestea unui episod bizar petrecut în Zimnicea după cutremurul din ’77, când comuniștii au distrus ce n-a distrus natura. De altfel, filmul se adresează și generațiilor care n-ar purta sub nicio formă dictatori pe pieptul lor.
”Mă așteptam să ia proiectul ăsta mai light, "face amicul Naumovici primul lui film, hai să îi dăm o mână de ajutor", dar povestea i-a prins atât de tare pe actori, încât înainte de prima sesiune de casting, își făcuseră deja personajele.”
Despre cum a prins avânt ideea filmului la o bere cu actorii din Las Fierbinți, care a fost atmosfera pe platou și cum a decurs proiecția de la TIFF, ne povestește, Bogdan, în continuare.
Navigarea realității comuniste
Aveam 21 de ani la Revoluție, eram anul 3 la Politehnică, după ce făcusem și armata, așa că pot spune că am prins ceva comunism. În ultimii ani, singura preocupare serioasă care cerea ceva creativitate era cum să fug din țară. Restul timpului, precum pentru toți cei de vârsta mea, se împărțea între filmele de la video, berea de la terase, cărți, sport și bancurile zilnice, politice sau nu. Plus o trupă de rock în care cântam, în '89, la Festivalul Artei și Creației Studențești, la Preoteasa.
Comunismul descris unui tânăr creativ
Nu cred că ar trebui să i-l descriu, sper că ar înțelege ușor în momentul în care ar fi concediat și agenția închisă, întrucât într-o economie planificată, unde statul decide cât și ce se produce, cui și cu cât se vinde, publicitatea nu are nici o rațiune de a exista.
Filmul “Zimnicea”
Eram la o terasă cu unii dintre actorii serialului Las Fierbinți, discutam despre succesul scurtmetrajului Cadou de Crăciun, al lui Bogdan Mureșanu, în care joacă bunul meu prieten, Adrian Văncică. Și le-am povestit cazul Zimnicea, susținând că ar putea ușor deveni un film. Mihai Bobonete și Costi Diță, cărora nu le venea să creadă povestea, m-au încurajat să-l scriu. Ceea ce am și făcut, a doua zi.
De ce am făcut filmul ăsta? Nu vă ascund că e un film de propagandă, dacă vreți. E un film care încearcă să arate generațiilor care nu au prins comunismul și care sunt ușor de păcălit de ideologia de stânga, cam cât de cool e de fapt comunismul.
Ce s-a întâmplat la Zimnicea în '77, este, ca mecanism, identic cu ce s-a petrecut la Cernobîl. Am vrut să le arăt tinerilor care au urmărit serialul pe HBO anul trecut, că am avut și noi Cernobîlul nostru, mai soft.
Surprinderea mea a fost să descopăr că aproape nimeni nu știa povestea, chiar și din membrii generațiilor mai mature, inclusiv oameni mult mai informați decât media. Printre alții, Cristian Tudor Popescu, Adrian Sârbu, Marius Tucă sau Tudor Giurgiu, care au avut amabilitatea să-mi vadă filmul, au fost complet surprinși de istoria de la Zimnicea.
Producătorul
L-am scris într-o după amiază și am mai completat cu o scenă, la sugestia lui Bobo, a doua zi. Am arătat scenariul bunei mele prietene, Laura Georgescu Baron, care s-a oferit imediat să îl producă. Noi doi am fost colegi în Leo Burnett, apoi, în multe rânduri, agenția mea, 23 Communication Ideas, a colaborat cu casa ei de producție, HiFi Production, pentru zeci de spoturi memorabile. Suntem o echipă veche, sudată, în care ne înțelegem perfect, chiar dacă uneori pare că ne certăm ca chiorii :). Ne respectăm foarte mult profesional, suntem foarte apropiați și în viața personală, iar Laura mă bătea la cap de mai bine de 10 ani să fac un film. Prin urmare, cu cine altcineva aș fi putut să lucrez?
Castingul
Am avut personajele destul de clar în cap, știam ce caut, iar experiența mea cu regia de publicitate m-a adus în contact cu foarte mulți actori, așa că am avut de la început, împreună cu Laura, o listă destul de scurtă de actori pe care i-am fi văzut în rolurile principale. Unii dintre cei pe care i-am solicitat pentru probe nu au fost disponibili, dar trio-ul pe care îl văzusem favorit, în capul meu, a răspuns cu drag și cu profesionalism chemării.
Cu Dan Aștilean am colaborat pe la unele dintre primele mele spoturi, în 1998, când am avut ocazia să stăm împreună timp de 3 săptămâni în Slovenia și să ne cunoaștem foarte bine. Cu Mihai Călin, soarta face să fi fost colegi de clasă în liceu. Pe Giani Pătru, un actor care apare rar în filme, dar pe care voiam demult să îl atrag, îl cunosc de câțiva ani buni, încă de pe când avea o casă de casting.
Însă, dincolo de relațiile personale pe care eu sau Laura le aveam cu ei, am fost surprins plăcut de reacția lor la scenariu. Cumva, mă așteptam să ia proiectul ăsta mai light, "face amicul Naumovici primul lui film, hai să îi dăm o mână de ajutor", dar povestea i-a prins atât de tare pe fiecare încât înainte de prima sesiune de casting își făcuseră deja personajele, mimicile, gesturile, inflexiunile și se potriveau perfect unii cu alții.
Din păcate, cum este un scurtmetraj, filmul a fost scris pentru 3 personaje principale, rolurile secundare nu au prea beneficiat de replici. Însă și aici am avut bucuria să accepte Iulia Verdeș, Dana Tapalagă și Daniel Stanciu, cărora le mulțumesc și le promit roluri mai consistente, pe măsura talentului lor, într-un proiect viitor.
Actorii & scenariul
Din punctul meu de vedere, am lucrat minunat cu actorii. Au fost atât de dedicați, au luat atât de în serios proiectul, au fost profesioniști perfecți. Nu pot decât să le mulțumesc și să îmi scot pălăria în fața lor.
Ne-am ținut destul de strict de scenariu, în primul rând pentru că nu am avut decât 2 zile de filmare, nu am prea avut timp și loc să explorăm. Trebuia să știm clar ce avem de făcut, mai ales că am depins de niște ziduri care se prăbușeau și care trebuiau refăcute după fiecare dublă, timp de aproape o oră.
Dan, Giani și Mișu s-au completat, au lucrat unii cu alții la întretăierea replicilor, la gesturi, totul foarte amănunțit, iar când a fost de improvizat, am improvizat.
Într-un moment tensionat din film, Dan Aștilean, care interpretează rolul negativ principal, al secretarului județean de partid, a dat să se așeze, scaunul i-a fugit de sub el, iar Dan s-a prăbușit pe podea. Nu am dat stop, actorii au continuat scena ca și cum ar fi fost în scenariu, iar eu am știut chiar de atunci că o să las în montajul final singurul moment de slăbiciune, de decompensare, al personajului malefic.
Stil de lucru
Eu sunt destul de relaxat când filmez, se râde mult, încerc să fac echipa să se simtă bine, să lucreze cu plăcere. Nu trag duble multe, echipele se bucură să lucreze cu mine, că terminăm repede. Sper că am reușit să le creez o experiență plăcută și acum.
E o singură scenă, cea în care cutremurul surprinde o adunare de vreo 60 de persoane într-o sală de festivități, unde trebuia să coordonăm foarte bine luminile, mișcarea figurației, jocul actorilor și elementele de scenografie specifice, platformele mobile, pe arcuri, zidurile care se prăbușeau. Cred că acolo am fost ceva mai strict, pentru că aveam un timp foarte limitat să ne iasă scena cum trebuie.
Atmosfera pe platou
În primul rând, am avut noroc de o locație perfectă. Studioul 6 de la Buftea, construit în 1956 și care nu a fost renovat niciodată de atunci, mi-a oferit și sala de festivități și biroul de care aveam nevoie, în același loc și în condiții perfect plauzibile pentru epocă, de la lambriuri și până la lămpi.
A fost ceva bătaie de cap cu construirea platformelor mobile care simulau cutremurul și ceva emoții să nu-și rupă vreun picior figurația care alerga pe ele, în semi întuneric.
Cred însă că am făcut o treabă bună, din punct de vedere al atmosferei de lucru, dacă toată figurația a aplaudat la sfârșit. Laura Baron, mult mai obișnuită decât mine cu lumea filmului, îmi spune că nu se întâmplă des.
Finanțarea
E un proiect independent, finanțat din fonduri private și profit de ocazie să le mulțumesc lui Ștefan Iordache și Teddy Dumitrescu, de la Publicis Groupe, pentru că au plecat urechea la damblaua mea de a face un film. Sper că le-a plăcut ce a ieșit.
Proiecția de la TIFF
Din păcate, nu am reușit să ajung la TIFF, însă Laura Baron, Mișu Călin, Giani Pătru și Iulia Verdeș au fost acolo, au spus câteva cuvinte despre film și au avut ocazia să vadă live reacțiile publicului. Poate s-au vorbit și au vrut să fie drăguți, însă fiecare mi-a spus, separat, că a avut cele mai vii reacții. Ceea ce nu mă miră, pentru că e o poveste adevărată, care, dacă o afli pentru prima oară, nu te poate lăsa indiferent. Cum i-a spus o doamnă, profesor la facultatea de film, Laurei, "am simțit în pumn în stomac". Ceea ce am și urmărit cu acest film.
Multă lume, când a auzit că fac un film, s-a așteptat să fac o comedie. Chiar și după ce au aflat subiectul, am avut amici care mi-au reproșat că nu l-am făcut în cheie comică, dându-mi ca exemplu seria "Amintiri din Epoca de Aur". Însă, eu nu vreau să legitimez în niciun fel comunismul, făcând publicul să râdă. Vreau să îl vadă ca pe monstrul care s-a dovedit a fi în toată lumea asta.
Încă o chestie interesantă, apropo de reacțiile celor care l-au văzut. Imediat după film, mulți au simțit nevoia să facă ceva, nu doar să îl comenteze. Mi s-a propus o caravană în licee, o caravană prin orașe, iar poate cel mai interesant proiect a venit de la Alexandru Andrieș și managerul său, domnul Aurel Mitran, care mi-au propus un turneu cu filmul, urmat de concert cu cântecele anticomuniste, din epocă, ale lui Andrieș.
Artă vs publicitate
Nu am făcut nimic din ce văd în filmele scurte "artistice", nu am lăsat nici finaluri deschise, nu am petrecut minute întregi pe câte o reacție sau un perete, în filmul meu se vorbește aproape continuu și sper, cu scop. Nu consider că am făcut artă. Am spus o poveste, cu scopul de a declanșa o reacție. Un "desired consumer response", cum îi zicem în publicitate.
Traseul filmului
Nu țin să îl plimb prin festivaluri, nu am ego de mare cineast :).
L-am făcut să îl vadă oamenii. Singurul scop al participării la festivaluri este punctajul pentru o eventuală finanțare ulterioară a unui posibil proiect viitor.
Până acum, a fost selecționat la TIFF și la un festival din Los Angeles, dar nu a luat premiu la nici unul. Poate nu e pentru jurii, am mai și nimerit un an în care nu se prea mai țin festivalurile. L-am filmat în octombrie și eu nu stau bine cu răbdarea, vreau să-l arăt (trailerul poate fi vizionat aici).
Planuri
Mi-a plăcut experiența, iar reacțiile mă încurajează să mai încerc. Am niște povești în cap, știu și cam cum ar trebui făcute, însă cred că planurile mele vor cam sta la coadă după planurile virusului și ale economiei. Mă bucur că am apucat să găsesc finanțare pentru acest prim proiect, nu știu cât de lesne se vor mai găsi bani pentru film, în România. Sau măcar când se va putea filma din nou cu echipă întreagă, fără măști și distanțare.
