Irina Zamfirescu a fost educată să nu conteste autoritatea, dar a ajuns într-un ONG și a început să urmărească îndeaproape ce fac greșit autoritățile noastre, de la toate nivelurile. Și-atunci lucrurile s-au schimbat. Sancționează ieșirile în decor ale acestora, se implică în proteste civice, monitorizează activitatea administrației de la București și face meme-uri despre ce nu este bine. Umorul este oricând binevenit, fiindcă mai detensionează spiritele.
”Deși prefer umorul unui ton grav și panicard, aroganța administrativă, dezmățul bugetar și minciuna instituțională mă scot din minți. Autoritățile publice au dezvoltat un sistem imunitar și o formă patologică și intangibilitate prin birocratizarea excesivă și comunicarea în cuvinte complicate.”
Criza a adus nu doar drame în realitatea tuturor, ci și mult zgomot online, cu polemici politice, conspirații sau expuneri de idei preconcepute.
”Pandemia și-a jucat rolul precis și în confirmarea tuturor convingerilor preconcepute ale fiecăruia dintre noi. De unde și un tărăboi zgomotos în mediul online. Nu cred că ne vom schimba în niciun fel, niciunii dintre noi. Am senzația că acum nu suntem într-un moment istoric prielnic cugetării sau analizelor, statului pe gânduri înainte de a deschide gura.”
Irina Zamfirescu, membru ActiveWatch, povestește în continuare despre comunicarea autorităților în vreme de criză, cum s-a schimbat Bucureștiul în ultimii ani, inițiative civice și comunități.
Drumul către activism
Înainte de a fi activistă eram o tocilară, studentă la facultatea de Filosofie. Tipul de om care se duce la cursurile alea de la 8 dimineața pentru că nu prea merge nimeni altcineva și aveam, totuși, nevoie de cursuri. În anul patru, am ajuns voluntar la ceea ce atunci se numea Agenția de Monitorizare a Presei. Acolo am încremenit mai bine de 13 ani. Inițial job-ul meu era relativ cumințel – analiză de conținut media. Fiind însă expusă la grozăviile din presă, la care s-au adăugat colegii de prin jur care discutau doct, dar cu nervi despre rasism, corupție sau discriminare, am început să mă enervez dimpreună cu ei. Această schimbare a venit în ani de zile, nu a fost o trecere rapidă. Eram, în definitiv, un copil relativ cuminte, care până să ajungă în organizație fusese mai degrabă educat să nu conteste autoritatea.
Cred că marea bătălie pentru Hala Matache (2009) a fost decisivă în ceea ce mă privește. Am descoperit atunci munca de teren, discuțiile cu oameni neputincioși în fața excavatoarelor și un București disputat între forțe disproporționate și cu agende complet opuse. Am încercat atunci să înțeleg de ce faptul că sute de oameni rămân fără locuințe era mai puțin important decât ceea ce ni se prezenta ca fiind avansul civilizației dâmbovițene. Așa am ajuns să îmi termin un doctorat la Facultatea de Sociologie, la finalul căruia am înțeles că acest oraș nu vrea să ne acomodeze pe toți locuitorii lui, preferând evacuările unor politici de locuire socială.
Motivele pentru care te implici
Deși prefer umorul unui ton grav și panicard, aroganța administrativă, dezmățul bugetar și minciuna instituțională mă scot din minți. Autoritățile publice au dezvoltat un sistem imunitar și o formă patologică și intangibilitate prin birocratizarea excesivă și comunicarea în cuvinte complicate și pe site-uri de instituții publice mizere, care fie sunt folosite ca propagandă politică pentru conducătorii unității, vorba aia, sau sunt folosite pentru a îngropa abil toate acele informații care i-ar putea expune oprobiului public.
Mai mult, trăncănitul politic, în conferințe de presă, uneori ține loc de documente executive, care ar putea duce la îmbunătățirea calității vieții. Manipularea și populismele, pe de o parte, și cetățenii vulnerabili abandonați ai acestui oraș, pe de altă parte, fac ca toate cele pe care le fac să pară ușoare. Singurul risc este câte un AVC când citesc sau aud despre lucruri neconforme cu adevărul. Dar încerc să rezolv și asta. Umorul ajută foarte mult.
Abilitățile, cunoștințele și competențele unui bun activist
Din cum mi s-au petrecut mie lucrurile, pare că răbdarea este singura super putere de care ai nevoie. Învăț zi de zi de la oamenii minunați de lângă mine, activiști mult mai pricepuți și mai dibaci decât mine că în domeniul schimbării sociale perseverența este vitală. Uneori vrei sa arzi etape, de nervi sau poate pentru că ești convins că ai dreptate, că lucrurile sunt suficient de stricate încât e evidentă o soluție sau alta. Evidența aceea trebuie construită. La fel cum evidența din capul tău e posibil, uneori, să fie și ea greșită, deci musai trebuie validată cu oamenii din jurul.
Pentru mine e greu de crezut că activismul poate fi îndosariat la ITM ca o profesie. Cred că e nevoie de multă energie și ceva disponibilitate de a renunța la 8 ore de lucru pe zi/zile de weekend/vacanțe. Deși sunt adepta hedonismului, a traiului împăcat, pentru un activist rare sunt momentele de serenitate. Dar, dacă o cauză e suficient de legitimă pentru tine, ajungi să fii seren în fața unui tabel scanat mizerabil de pe un site de primărie.
Iar cunoștințe, ei bine aici niciodată nu vei ști totul despre un anumit domeniu. Totul e în mișcare și activistul nu se reprezintă pe sine, reprezintă niște idealuri, niște obiective ale unor comunități. Dincolo de documentarea statică, la taste, pe site-uri sau wall-uri de Facebook, e nevoie de documentarea printre oameni. Or, acest tip de acumulare de informații nu poate fi vreodată finalizată. Dar există undeva un prag în care e suficient cât să de avânți în lupta cea dreaptă.
Despre ActiveWatch
ActiveWatch, fosta Agenția de Monitorizare a Presei, este preocupată de toate cele ce țin de drepturile omului. Contribuim cât și cum putem în zone ce țin de libertatea de exprimare, buna guvernare, antidiscriminare sau educație media. Echipa este una relativ îmbătrânită la cap, suntem deja obișnuiți că suntem ba oamenii lui Soros, ba ai PSD-ulu, ba ai PNL-ului. În medie, suntem oamenii tuturor. Noroc cu voluntarii care ne mai calcă pragul, ne mai înviorează un pic.
Dincolo de reacțiile rapide la diferite mizerii ale politicienilor sau ale autorităților publice, edităm și rapoarte despre media și libertatea de exprimare (FreeEx, de vreo 20 de ani), despre precaritatea discursului public (raport cu privire la intoleranță și instigare la ură) sau raport al activității Primarului General și a Consiliului General. Dincolo de monitorizare și analize, contribuim la deschiderea minții poporului viitor, prin ateliere de educație media cu profesori. Mai nou, sprijinim două comunități locale să dezvolte două radiouri locale comunitare, ceva foarte grass root și de care suntem foarte mândri.
De la prima cauză până în prezent
Hala Matache a fost prima bătălie majoră în care m-am aruncat. Absolut inocentă și cu încrederea că dacă primarul promite ceva, așa se va petrece. Evoluția activismului de atunci, din 2009, până acum este spectaculoasă. În bine și în rău. Înainte de orice, eram puțini. Activistul îmi părea mai degrabă o prezență exotică. Îmi amintesc că trebuia destul de des să răspund la întrebarea: „și ce vrei tu de fapt?” chiar și părinților mei. Comunicarea era și ea complicată. Am prins perioada în care trimiteam fax-uri pentru a dialoga cu autoritatea publică. Pe Facebook eram cu toții ușor ridicoli, fără să știm încă la ce e el util societății. Partea bună a acelor vremuri era că termenul de comparație era cu trecutul și păream ok.
Acum e mult mai simplu și mai rapid. Suntem mult mai mulți, incredibil de mulți oameni care milităm pentru un lucru sau altul, oameni care deschidem site-urile instituțiilor publice și care explicăm cele de pe acolo pentru aceia care nu au timp, dar au energia și dorința de a se implica, într-un fel sau altul. De la protestele cu 15 oameni, din 2009, am ajuns acum la proteste de zeci de mii de oameni, ceva ce nu credeam că e posibil acum zece ani.
Doar că e și mult mai mult zgomot. Mult mai multe mijloace de manipulare și mult mai puțin timp decât atunci. Să dai la o parte toate aceste lucruri necesită timp și răbdare. Unii nu au nici una, nici alta. Cred că ăsta este unul dintre lucrurile care îmi lipsesc cel mai mult – chibzuința fiecăruia dintre noi de a aprofunda cauzele pentru care ne avântăm în luptă.
Mediul politic a simțit și el toate aceste modificări în elanul revoluționar popular și călărește și el, la rândul lui, acest val a activismului. Eu fac parte din aripa conservatoare a activismului și cred că dacă ai ales calea politică, stai pe ea și te folosești de instrumentele exclusive ale acestei căi. Tot acest amestec de protestatari și politicieni nu cred că poate face bine unor cauze. Eu cred că activismul este de două feluri: autentic cetățenesc și angajat politic. În prima formă sunt cetățenii implicați în campanii de advocacy sau în proteste de stradă, în a doua sunt acei cetățeni care au decis că vor să participe la schimbare din mijlocul unei formațiuni politice. Nu cred că e nici sănătos și nici oportun să amestecăm cele două ipostaze. Or, în ultimii ani, vedem că se întâmplă astfel de situații.
Alte demersuri civice importante
Nu am lucrat niciodată singură. Nu cred că există activism solitar, pare un oximoron pentru mine. Locuirea socială, modificarea legii adunărilor publice, transparența decizională și participarea publică, urbanismul participativ – sunt cauze în care am crezut că pot contribui substanțial pentru că am crezut (și cred) că sunt cauze vitale pentru noi toți.
Rar și greu există o izbândă civică dacă se măsoară în termeni de obiectiv atins. Dar eu mai degrabă mă uit la câți oameni se alătură inițiativei, cum crește o cauză și cum cresc oamenii în cauza aia. Din punctul ăsta de vedere, fiecare dintre acțiunile în care am fost implicată a fost câștigătoare.
Protestul persoanelor evacuate din Vulturilor, spre exemplu, a dus la consolidarea unei comunități de activiști fantastică. Persoane evacuate și ONG-iști, cetățeni care au gătit pe timp de iarnă mese calde pentru oamenii care dormeau în stradă, presa care a relatat despre problemele de locuire pentru persoanele defavorizate social – toate s-au întâmplat în mod miraculos, deși costul pentru oamenii care locuiau în stradă a fost uriaș.
Un activist nu prea își poate măsura activitate în termeni de schimbare la nivel instituțional. Asta se întâmplă greu și, cred, ar fi absolut deprimant ca energia activiștilor să vină strict din schimbările petrecute pe acest palier. Important e ca oriunde, indiferent de cauză sau de oamenii implicați, să se petreacă schimbări în oamenii mobilizați, inclusiv în aceia care generează mișcarea. Altfel, nu s-ar mai numi activism, ci doar sec implementare de proiecte.
Cum s-a schimbat Bucureștiul în ultimii ani
Bucureștiul își urmează același ritm lent, dar stabil, de prăbușire. Oamenii săraci ai orașului sunt un pic și mai săraci, clădirile de patrimoniu un pic și mai decrepite, clădirile noi aberante un pic mai multe și verdeața un pic mai uscată. Nimic revoluționar nu a avut loc în oraș, în termeni pozitivi pentru calitatea vieții. Aceeași poluare și aceleași zoaie.
Dar, daaaar, diferența majoră stă în grupurile de inițiativă civică din oraș. Oameni care s-au coalizat pentru apărarea cartierului, a unei străzi sau a locuințelor sunt acele semne că lucrurile pot fi schimbate decisiv în bine în viitor. Cred că de aici va veni acea schimbarea majoră din acest oraș: de la oameni care, după orele de lucru, istoviți de ale lor, își fac un pic de timp să documenteze proiecte, să formuleze petiții. Au existat grupuri de oameni care au protestat timp de doi ani împotriva evacuărilor, locuind pe trotuarul din fața casei din care au fost evacuați. Aceasta este o schimbare esențială pentru că nu este o schimbare a locului, cu o schimbare a oamenilor.
Ideea pamfletelor și meme-urilor
Cred că cu toții obosim de la multă încrâncenare. Rar spre niciodată comunic lucruri pozitive. Și asta pentru că eu îmi văd rolul mai degrabă ca om care trebuie să identifice probleme și să ajute oamenii fără timp să înțeleagă sursa acestor probleme și eventuale soluții. Or, să comunicăm constant cu panică și nervi nu mi se pare o soluție pe termen lung căci ajungem la epuizare. Mai mult, și eu, pentru capul meu, am nevoie de ceva umor. E o ancoră de care am nevoie ca să nu ajung să vorbesc singură pe străzi. Nici nu mai știu care a fost prima fotografie măscărită, dar știu că senzația a fost foarte bună. Și nu m-am mai oprit.
Highlightul acestor fotografii a fost când chiar ținta uneia dintre meme-urile făcute de mine a preluat fotografia pe propria pagină de Facebook. Gabriela Firea, cocoțată pe ghidonul bicicletei președintelui Klaus Iohannis. Atunci am aflat despre ea că are un pic de autoironie. Un pic, căci fotografia era mai degrabă o critică la adresa președintelui.
Comunitatea care te urmărește
Profilul meu de Facebook este foarte impersonal. Nu comunic lucruri despre viața mea privată decât dacă au legătură cu ceva altceva decât mine (spre exemplu pentru vreo campanie de fundraising pentru vreo cauză). De-aceea, puțini oameni cred că se așteaptă la altceva decât opinii despre viața administrativă și politică din țară. Știu că există oameni agasați de cele pe care le scriu. Mă simt, uneori, vinovată că insist cu anumite teme și știu că e posibil să obosesc lumea. Cu toate acestea, mi-e foarte greu să îmi dau cu părerea despre lucrurile pe care nu le înțeleg până la capăt. La fel cum îmi este forte greu, cum spuneam mai sus, să îmi expun viața privată. Așa se face că mare parte din conținutul pe care îl comunic public are legătură cu administrația publică locală. Și cred, că după atâta amar de vreme, oamenii și-au limitat așteptările la această felie.
Oamenii de care m-am înconjurat sunt oameni mișto, oameni de la care învăț lucruri și pentru care simțul umorului e la fel de important. Mi se pare fantastică puterea rețelelor sociale – să facă și dintr-un om timorat și rezervat precum mine un om care poate relaționa și poate dezvolta relații incredibile cu oameni pe care nu i-am văzut niciodată.
Activitatea ta dinainte de pandemie
Bănuiesc că la fel ca pentru toți – am ajuns să urăsc teleconferințele și să tânjesc după vremurile în care nu mă ariceam instant când mă apropiam mai tare de doi pași de cineva din afara gospodăriei. Îmi place mult să merg pe jos sau cu bicicleta în căutarea de probleme prin oraș – de la oameni fără adăpost la probleme ce țin de accesibilizarea orașului. Pe perioada stării de urgență și un pic după mi-au lipsit tare aceste hoinăreli cu agendă. La fel cum îmi lipsește și acum relaxarea de a accesa spațiul public. Am rămas cu o oarece tensiune și temere că pot fi oricând următorul om care se chinuiește să prindă linia liberă la Direcția de Sănătate Publică.
Pentru ONG-iști, întâlnirile „conspirative” sunt foarte importante – munca individuală, cum spuneam mai sus, nu este o opțiune eficientă în domeniul ăsta. Or, zecile de ore pe telefon și pe Zoom nu pot înlocui pentru mine întâlnirile care erau jumătate muncă, cealaltă jumătate un fel de consolidare a apartenenței mele la breaslă.
Mediul mediul nonguvernamental în această perioadă
Pentru mine un ONG în mod sincer angajat în cauze pentru interes public este acela care se coalizează în general, nu doar pe perioada pandemiei. Ce am văzut însă în perioada stării de urgență și chiar după, și acum, mi-a consolidat încrederea în sector și m-a făcut tare mândră de apartenența mea la sector. Răspunsul asociațiilor non-guvernamentale a fost exemplar și, în unele zone ale țării, decisiv pentru oamenii unor comunități din țară.
Sper ca în memoria colectivă a clasei politice, această mobilizare pe toate fronturile (achiziție de echipamente medicale, construcția unor spații medicale noi, tablete și calculatoare pentru elevii defavorizați, achiziție de hrană pentru persoanele nevoiașe, chiar și monitorizarea respectării drepturilor omului) să rămână răspuns la întrebarea cretină și, relativ recurentă: „dar voi, în afară de a critica, știți să faceți ceva?”.
Cred că mulți dintre minunații oameni ai sectorului ONG care au muncit în perioada stării de urgență cu aceeași intensitate ca și autoritățile publice sunt acum extenuați. Sper să simtă, totuși, aprecierea și solidaritatea sectorului, per ansamblu.
Efectele crizei în societate
În mod cert, mulți dintre români sunt acum mult mai săraci decât erau înainte de pandemie. Mulți dintre copiii din mediul rural sunt încă și mai departe de idealul „acces egal la educație”. Social și financiar cred că aceste luni îi vor costa scump, mult timp de acum înainte, tocmai pe aceia dintre noi care oricum abia reușeau un trai relativ decent.
Deloc surprinzător, și această criză ne-a prins însetați de polemici politice. Într-un an electoral precum acesta era de neimaginat ca această situație să nu fie exploatată politic. Pe de altă parte, pandemia și-a jucat rolul precis și în confirmarea tuturor convingerilor preconcepute ale fiecăruia dintre noi. De unde și un tărăboi zgomotos în mediul online. Nu cred că ne vom schimba în niciun fel, niciunii dintre noi. Am senzația că acum nu suntem într-un moment istoric prielnic cugetării sau analizelor, statului pe gânduri înainte de a deschide gura. Cred că fiecare e convins, la el în cap, că are dreptate și că nici măcar o pandemie, ceva ce majoritatea dintre noi nu am mai trăit, nu ne poate clinti din aceste convingeri.
Realitatea curentă apăsătoare
Cel mai apăsător dintre toate lucrurile care ni se petrec este sentimentul stingher și incomod, pentru unii dintre noi, când ne apropiem unii de alții. La fel cum mi se pare foarte trist că festivaluri, concerte de muzică sunt, cel puțin anul acesta suspendate. Cred că pentru mulți dintre noi reacomodarea fizică cu ceilalți va fi un proces îndelungat și plin de temeri. Dar nu am nicio temere că vor exista mereu supape care să ne ajute să ne ventilăm (deși nu văd cu ce putem înlocui un concert bun).
Mă bucur mult că în toată această perioadă am rămas totuși mulți dintre noi cu simțul umorului și cu capacitatea de a face o memă bună din orice situație.
Autoritățile și pandemia
Cred că mulți dintre noi am înțeles încă din luna martie că avem de-a face cu ceva nemaiîntâlnit. De-aceea mi se pare că a existat și o perioadă relativ lungă în care majoritatea (inclusiv opoziția politică) nu a contestat sau atacat autoritățile publice. Am avut bizara (și, totuși, plăcuta) senzație, pentru câteva săptămâni, că tot poporul trage într-o direcție. Era clar că în primele săptămâni mai niciun stat din lume nu avea rețeta pentru a gestiona această pandemie, cum am fi putut să ne așteptăm că putem noi?
După aceste prime săptămâni, în opinia mea, statul a început să își dea măsura incapacității din ce în ce mai puternic. Bâjbâiala s-a contaminat rapid de elementele specifice țării noastre – lipsă de transparență (presa nu a primit răspunsuri la întrebări extrem de importante); mesaje de carton, citite de militari robotizați; miniștrii, premier și președinte aroganți, care nu au părut niciun moment dispuși la dialog cu legislativul; o opoziție care avea nevoie de niște cuvinte pentru a umple un template de moțiune de cenzură.
Falimentul administrativ al acestei pandemii cred că poate fi măsurat în incapacitatea de a distribui măști de protecție (costisitoare și obligatorii) persoanelor defavorizate social sau în achiziția de tablete care, cel mai probabil, nu vor ajunge la elevi înainte de începerea școlii.
De ce are nevoie România acum
În România sunt multe probleme acute, care au nevoie de soluții rapide. Mi-e greu să identific una anume. În contextul pandemiei aș zice că avem mare nevoie de încredere unii în alții și de autorități capabile să se ridice la nivelul acestei încrederii. Și cred că ne-ar prinde foarte bine niște răbdare. Tuturor. Politicienilor răbdarea de a gândi politici publice dincolo de cicluri electorale, căci nu trăim din patru în patru ani. Iar nouă răbdarea de a căuta acele locuri în care putem contribui la binele comun. Căci cu binele individual ne-am lămurit în 30 de ani de democrație că nu prea merge.
Dar Bucureștiul
În ceea ce privește Bucureștiul, aici aș avea o listă de lucruri concrete care începe cu apa caldă, trece prin accesibilizarea orașului și care ajunge la locuințe sociale. Aici cred că e ca la Piramida lui Maslow – dacă nu avem acele lucruri esențiale pentru viață, nu prea putem discuta despre nevoile mai elevate ale acestui oraș. Căci degeaba avem noi viață culturală intensă dacă nu avem apă caldă să ne spălăm înainte de a participa la ea.
Un scenariu de viitor: cum ne va schimba această pandemie
Habar nu am ce va fi peste un an sau doi. Știu doar că avem o capacitate incredibilă de adaptare și cred că vom fi bine. Sper ca pretențiile noastre, în calitate de cetățeni să fie încă și mai vocale. Este acel tip de situație în care noi, singuri, nu putem izbândi. Masca, spălatul pe mâini și distanțarea fizică nu pot ține loc de un sistem medical performant și care să ofere servicii medicale tuturor, indiferent de afecțiune. Sper ca autoritățile publice din țara asta să gândească toate sistemele (social, educațional, sanitar) cu această criză în minte și să sperăm că următoarea pandemie ne va prinde mai pregătiți.
Eu aveam ceva antrenament din purtatul măștii – alergia la ambrozie m-a pregătit, iată, pentru „îmbotnițare”. Lucrez cu mine și cu capul meu astfel încât să reduc din anxietate atunci când sunt înconjurată de oameni, chiar și la distanțe sigure. Cred că toți cei care nu suntem în zona de conspirații avem încă această neliniște. Și cred că e o neliniște bună și sănătoasă, căci ne ajută, până la vaccin sau până când boala va deveni gestionabilă asemeni unui guturai, să fim în siguranță.
Partea pozitivă, dacă există
Pandemia aceasta a fost un fel de lucrare de control la nivel planetar. E ca și cum SARCOV2 a zis: “Scoateți o foaie de hârtie“ , iar noi ne-am descurcat fix ca la școală – unii bâjbâind, alții copiind de la statele vecine, alții cu ceva mai multă pricepere. Nu știu dacă se cade să discutăm despre părți bune ale unei situații care a generat morți care altfel nu ar fi fost. Asta mi se pare mereu o tragedie.
Cu privire la mai răul din noi, pare că ne-am vomitat fierea atunci când am început să fim rasiști și să ne bucurăm de comunități sărace intrate în carantină sau să acuzăm românii întorși acasă (în pragul falimentului) că sunt aceia care ne aduc boala aici. Există această parte a internetului unde incriminarea sărăciei este o practică curentă, acutizată în perioada pandemiei.
Cum ar fi mai bine
Sper ca după această pandemie să rămânem cu toții mai pretențioși și mai atenți. La noi și la aceia care gestionează toate cele ale țării. Mi-ar plăcea să ne luăm cu toții răgazul să analizăm această perioadă, să vedem ce am fi putut face mai bine și mai mult, fie că suntem cetățean, fie că suntem autoritate publică. Un feedback onest pe care să-l operaționalizăm de acum înainte astfel încât niciodată să nu putem spune că ne-a luat vreo altă criză (inter)națională prin surprindere. Căci dacă vom fi mereu pregătiți de crize majore, sigur vom fi pregătiți să trăim pe timp de non-crize.
