[Minte & suflet] Ada Mușat: Orientarea corporatiștilor către terapie vine din nevoia de a-și găsi o identitate în afara locului de muncă

Am fost crescuți în spiritul lui a fi cuminte. Să nu vorbim neîntrebați, să nu desenăm în afara conturului, să nu ne murdărim, să nu încercăm, să nu care cumva să greșim. Iar aceasta rigiditate se vede în adulții de acum. Compensăm cu nevoia excesivă de control, spune Ada Mușat. Și când nu putem controla pandemia, ne întoarcem la lucrurile mici: făcut curat în casă iar și iar, aranjând totul simetric.

Ada Mușat este psihoterapeut în practică privată, cu specializare în terapia centrată pe resurse și soluții, terapie cognitiv comportamentală și terapie Ericksoniană.  A lucrat în creație, în mai multe agenții de publicitate, a trecut în comunicarea culturală, la  POINT și de ceva vreme a facut trecerea la psihoterapie. 

Poate că nimic nu va fi la fel, dar partea bună a confuziei și a incertitudinii este că nimeni nu ne-a prescris încă încotro să mergem, dincolo de propria noastră voință. Acum ne putem opri in loc să alegem din perspectiva proprie, după nevoile personale, în absenta unor criterii exterioare.

În rândurile de mai jos, vorbim cu Ada Mușat despre anxietatea și incontrolabil, izolare, pandemie, sănătate mintală și speranță. 

Preocuparea pentru sănătatea mintală

După ce corporațiile au început să devină principalii angajatori din orașele din România, se poate observa și o schimbare la nivelul preocupării oamenilor față de sănătatea lor mintală și emoțională. Problemele cu care se confruntă corporatiștii români, devin similare cu cele ale angajaților din corporațiile din Vest. Orientarea către terapie vine din nevoia de dezvoltare personală și de a-și găsi o identitate și preocupări din afara locului de muncă. Totuși, principalele teme aduse inițial de acești clienți în terapie vizează anumite probleme de la locul de muncă, precum burnout-ul sau mobbing-ul.

Contextul pandemiei și mutarea biroului în sufrageria de acasă aduce noi probleme în delimitarea vieții profesionale și vieții personale. Mulți angajați ajung să lucreze mult mai multe ore sau să simtă că nu lucrează la fel de eficient ca de la birou.

Nevoia de lucra de acasă și de a respecta izolarea socială, alături de dorința de a petrece timp personal de calitate, făcând activități în aer liber a produs un alt tip de răspuns: mutarea temporară la țară, în casa părinților sau a bunicilor.

Noul normal

În cabinet, clienții care se luptau de mult cu anxietatea au fost mult mai pregătiți pentru această globalizare a anxietății. Pentru cei stigmatizați social, izolarea a adus comportamente mult mai funcționale, cadre mentale mai sănătoase, stingerea rușinii și a sentimentului de inadecvare.

Pentru alții, pandemia a adus scuza justificabilă de a reveni în propriile locuințe și a evita statul în doi care le dăuna constant, așa că au avut liniștea să ia decizii cu propria minte. Mulți s-au bucurat că au stat departe de ședințele de birou extenuante, confruntarea constantă cu colegii de birou. Alte cazuri au escaladat, cauzate bineînțeles de factori exteriori favorizanți: incertitudine profesională, economică, schimbarea stilului de viață, tensiuni domestice, consum mai mare de alcool și mâncare pe fond nervos etc. Pentru cei cu probleme de control și respectarea a regulilor, distanțarea sociala a atins nervul inflamat al iritării. Pentru cei care munceau mult, acum lucrează și mai mult, iar situațiile de burnout sunt frecvente.

Temele întâlnite mai frecvent în terapie în ultima perioadă provin dintr-o trăsătură specifică contextului nostru cultural, și anume nevoia excesivă de control. Aceasta poate produce atacuri de panică, insomnii, mâncatul compulsiv, agățarea de relații nocive, anestezie emoțională, înțeleasă drept „am o lene și un plictis de tot, nu îmi vine să mă apuc de nimic”.

Sistemul educațional românesc nu prea lasă copiii să aibă expresie personală, libertate, flexibilitate, sau un cuvânt de spus în stabilirea regulilor. Am fost educați să ridicăm mânuța când suntem întrebați și să ne simțim vinovați dacă se întâmpla cumva să scriem cu mâna stângă. Această rigiditate ne-a confiscat autonomia, independența, capacitatea de a descoperi care este propria cale, de a greși si a dobândi afirmarea de sine în sincron cu resurse personale testate, auto-controlul. Acum că ne am lovit de lucruri incontrolabile, încercăm să compensăm, controlându-le pe cele mici: făcut curat în casă iar și iar, aranjând totul simetric.

Dar ce încerc să transmit în cabinet este că dacă facem doar asta, nu am făcut mare lucru. Ne-am deviat excesul de emoții rele ca și cum ne e super frică de ele. Poate e timpul să avem reguli de viață adaptate propriei noastre vieți, să fim mai puțin ascultători și să ne luăm revanșa pentru trecutul restrictiv printr-o asumare a identității libere și o aranjare proprie în lume. Fără frica de noi înșine.

Efectele pandemiei

Pandemia va dăinui prin efectele ei asupra sănătății noastre mintale. În fața ei, singurul antidot este grija fața de noi înșine. Creierul nostru e programat să răspundă la pericol și primul lui instinct e să spună: „n-am mai fost pe-aici, n-are cum să fie bine, mi-e frică”. Să discutăm cu noi înșine și eventual cu un terapeut cum să avem rezistență la stres, toleranță față de necunoscut, acceptarea că nu putem controla (aproape) nimic. E mai sigur să te lași purtat de val decât să i te împotrivești, sau să ii întorci spatele și să te lovească din plin, fără să îl poți anticipa. 

Un prim efect cu bătaie lungă vor fi problemele economice și sociale, resimțite în special de milioanele de oameni care și-au pierdut sau își vor pierde job-urile, acum că totul e online. Un soi de dramă colectivă, pe care foarte puține guverne din lume știu cum să o gestioneze. Apoi, părinții care vor continua să facă sacrificii și improvizații obositoare, pentru a împăca în același spațiu creșterea și școala on-line a copiilor cu munca. Nu e ușor să fii părinte bun in general, cu atât mai puțin acum… Aceasta va rămâne o problemă care afectează disproporționat mamele. Câteva studii recente arată că ziua dublă de muncă a femeilor (între job și treburile casnice) nu a fost redusă de pandemie. Medicii se vor sătura și ei să fie ba eroi, ba funcționari cu un statut nesigur, confruntați cu lipsa de echipamente din spitale și neîncrederea oamenilor în existența virusului sau în recomandările medicale.

Un alt efect al pandemiei, cu repercusiuni majore asupra sănătății psihice, este reprezentat de creșterea violenței domestice (fizice, verbale, emoționale). Izolarea pune victimele în situația nefericită de a petrece și mai mult timp în aceeași locuință cu agresorii lor. Astfel, femeile și copii sunt expuși la abuzuri, pe care de această dată nici măcar nu le pot raporta autorităților. În România, violența domestică are și o serie de cauze structurale, ce țin de contextul cultural și absența acțiunilor politice pentru dezvoltarea de servicii accesibile pentru victimele violenței domestice.

Dezbaterile recente cu privire la introducerea educației sexuale în școli și eliminarea ideologiei de gen, reprezintă poate cele mai bune exemple în acest sens.

Ce lipsește încă în România la capitolul sănătate mintală 

Cred că o problemă foarte importantă rămâne stigma socială de a merge la psiholog sau la psihiatru. Această stigmă ajunge să fie internalizată și începi să crezi că a face terapie sau a lua pastile psihiatrice este un semn al eșecului în viață și că doar caracterele slabe ajung să facă acest lucru. Tocmai de aceea, multe persoane ajung în terapie doar după ce problema semnalată inițial (anxietate, depresie, adicții etc.) e deja agravată și viața devine aproape insuportabilă.

 Ceea ce e interesant e că această stigmă se manifestă diferit la nivelul mediului rural și micilor orașe din România, comparativ cu urbanul mare. În comunitățile mici, oamenii tind să accepte mai ușor un tratament prescris de un psihiatru, pentru că speră că așa își vor putea rezolva rapid problemele, similar unei răceli sau oricărei alte afecțiuni medicale pe care au avut-o în trecut. Pe de altă parte, sunt mai reticenți în a urma un program de terapie. În orașele mari, deși oamenii văd terapia ca un proces de îmbunătățire a propriei persoane și sunt dispuși să investească timp și energie în acest sens, resping ideea de psihiatru, considerând că doar persoanele cu „probleme adevărate” ar trebui să apeleze la acest servicii.

O problemă poate și mai importantă este lipsa serviciilor și politicilor publice adecvate pentru sănătate mintală. În special în zona de psihiatrie, abordarea implementată la nivelul sistemului medical din România este una funcționalistă, specifică anilor '60, în care persoanele cu afecțiuni psihice sunt considerate periculoase și sunt izolate de restul societății în spitale dedicate. După câteva săptămâni de medicație, sistemul trimite aceste persoane înapoi în societate, dar fără să înțeleagă cauzele structurale care generează problemele indivizilor (sărăcie, condiții de locuire, dreptul la muncă decentă etc.) și fără să-și asume vreo responsabilitate pentru reintegrarea lor socială. În aceste condiții, stigma socială menționată mai sus este pur și simplu perpetuată.

Tipuri de abordări care s-au dovedit de succes în țări dezvoltate, de exemplu, servicii la nivelul comunității, lipsesc cu desăvârșire din sistemul public de sănătate mintală din România. 

Ce urmează

Sperietura cauzată de pandemie va continua și va deteriora igiena psihică a indivizilor. Cât cortizol să poată suporta și creierul nostru?! Pentru că efectele pandemiei nu s-au resimțit unitar, acest lucru aduce multă suspiciune, parcă nu știm când și de unde o să atace. Hipotalamusul va fi supraexcitat o perioadă prea lungă.

De la începutul pandemiei suntem ca niște copii cărora nimeni nu le-a oferit educația necesară, nu am găsit în autorități un părinte bun pe care să îl ascultăm și să ne învețe cum să procedăm pe termen lung. Am avut doar părinți autoritari care ne-au infantilizat si ne-au băgat în casă, apoi ne-au scos din casă, apoi ne-au pus să ieșim cu declarație, după care ne-au rugat să purtăm măști. Iar noi facem ce ni se cere, dar nu pricepem întreg contextul, contribuția individuală. Suntem: da, șefu’, fac șefu’; apoi ne supăram și băgăm un: să vezi cum fug de acasă fără mască. În plus, neinstruiți fiind, unii din noi am crezut că am scăpat de virus și acum ne speriem din ce în ce mai mult.

Gândirea fatalistă „nimic nu va fi bine” apare pentru că tânjim la speranța că realitatea o va contrazice în bine. În schimb, tendințele natural tanatice ale psihismului or să genereze și mai mult negativism, până intrăm într-un vortex vicios. Și realitatea nu va fi neapărat una mai bună. Poate că nimic nu va fi la fel, dar partea bună a confuziei și a incertitudinii este că nimeni nu ne-a prescris încă încotro să mergem, dincolo de propria noastră voință. Acum ne putem opri in loc să alegem din perspectiva proprie, după nevoile personale, în absenta unor criterii exterioare.

Izolare ar putea să însemne iubire de sine. Iar dacă tot am fost infantilizați de către stat, nu ar strica să neutralizăm stresul interior cu niște joacă pe afară, în natură, cu niște muzică, pictură sau alte activități similare. Și asta pentru că cele mai bune decizii le luăm atunci când nu ne gândim explicit la ele. Ancorați mai mult în corpul nostru, dispuși să muncim cu brațele o să ne înțelegem mai bine mintea. În plină lipsă de claritate, suntem nevoiți să facem ceea ce vrem, ce credem de cuviință, iar drumul ales să devină unul personal, pe care îl vom construi după chipul și asemănarea noastră.

Omul dintotdeauna a dobândit capacități noi, dintre care una este esențială: reziliența în fața lucrurilor rele. Această putere interioara nu poate fi obținută din vârful patului sau în situații benigne. Eroii au super-puteri pentru ca au trecut prin încercări dramatice, au suferit si s-au călit. Până una alta, pandemia ne-a scos din oboseala existențială, în mijlocul lucrurilor rele, putem simți un avânt străin, numit speranță.

Discursul interior

În timpul pandemiei, cea mai utilă formă de comunicare este Discursul Interior. Comunicarea constantă cu sinele nostru. Noi-cu-noi să distingem între ceea ce stă în puterea noastră să facem și ceea ce nu ține de noi. Cât timp nu stă în puterea noastră să descoperim un vaccin care să stopeze COVID-19, ce ne rămâne de făcut e să respectăm cu strictețe măsurile de protecție, izolare și distanțare socială. Să chestionăm permanent dacă ne urmăm propriile principii și nu ne lăsăm convinși de fake communication-ul ce întreține panica și premisele conspiraționiste. Să ne întrebăm cum ne putem auto-responsabiliza fără să ne lăsăm în mâinile destinului karmic.

Până acum, comunicarea cu exteriorul era tare lăudată pentru că înseamnă exercițiul de a menține relații, de a aparține unui grup alături de care să ventilăm problemele cotidiene, de a fi inteligent emoțional, de a avea și sânge latin. Azi dacă menținem starea de self-awareness, cu ochii întorși pe interior, și mai puțin atrași de zgomotul exterior, o să păstrăm distanța și asta echivalează cu adevărata afecțiune față de semeni. „Cu cât mai mult se țin ceilalți la distanță de mine, cu atât îi simt mai apropiați” (am citit asta cândva într-o postare pe Instagram)

Discursul interior antrenat înseamnă o dispută continuă a gândurilor raționale și iraționale: mă las pradă unui nesaț impulsiv și merg la grătar cu prietenii, sau aleg sa gătesc eroic in casă.

Când comunicăm cu noi înșine ne fortificăm gândirea critică și aducem în viața noastră rezistența la tendința de a-ne lua câmpii, un control al impulsurilor necugetate și mult discernământ în ceea ce privește încrederea în știrile tumultoase ce depășesc puterea noastră de a le procesa corect. Uneori, atunci când pornim televizorul, dacă trecem de măsura optimă a informațiilor comunicate, ne găsim într-o transă hipnotică. Ne invadează cu totul și nu mai putem să îl oprim.

Singurul lucru ce stă în puterea lucidității noastre și e bine să ni-l amintim mereu este că supralicitarea sistemului medical prin prea multe cazuri simultane de îmbolnăvire va antrena, de fapt, consecințe dintre cele mai dramatice ale bolii. Altfel, e posibil sa scăpam cu bine, cu toții, într-o forma sau alta.

Discursul interior ne ține la distanță de scenariile apocaliptice, care plasează acest fenomen în mai știu eu ce conspirație mondială, planificată în amănunt. Mintea noastră face așa mari eforturi să asimileze tot prezentul, astfel încât e firesc să vrea povești, idei, fantezii, ca să se desprindă de realitatea disonantă. E o fugă în reverie, ca tratament al non-sensului și înlocuire a incertitudinii cu false certitudini. Așa am ajuns în zona post-adevărului, unde ne pansăm emoțiile negative cu povești false. Un fel de halucinații adaptative care nu se ocupă de cauza emoțiilor negative ci le evită, și le mențin, prin auto-păcălire.

Cuvântul lui 2020

Nu am un cuvânt, ci o expresie la care revin în varii momente ale vieții mele: învață să renunți.