[Povesti de fotografi] Felicia Simion: Sunt atentă la gesturile dintre declanșările de buton, acele spontaneități care construiesc cele mai frumoase imagini

Linistea și neliniștea vieții. O dimineață, o poveste auzită în metrou, o dragoste de om. Felicia se inspiră din ele și din orice. Felicia e un copil în vacanță la mare, căruia părinții i-au lăsat aparatul foto pe mâna. Felicia e răspunsul ei la întrebarea ce vrei să te faci când o să fii mare. Și e relaxată, ca să le transmită starea, subiecților ei.

Felicia Simion face fotografie fine art și documentară. Printre temele ei se numără tradiția, copilăria, locuință și locuire, maternitate, alteritate. Când nu lucrează la serii personale, ilustrează coperți, campanii de modă pentru designeri, albume muzicale sau articole de reviste și publicații internaționale. 

Până la urmă, un fotograf fură lumea cu o apăsare de buton sau o reinterpretează? Răspunsul nu e simplu:

 “Mi se întâmplă uneori să văd un cadru bun, să mă entuziasmez, dar să nu am curaj să apăs butonul, ca și când, dacă l-aș declanșa, aș fura, literalmente, un moment.”

Într-o lume digitală în care bunăstarea vizuală e setată de trendurile de ultra-procesare a imaginilor (Instagram), Felicia a înțeles să lase lucrurile mai libere. Dar când vine vorba de fotografiile ei suprarealiste, ei bine, acolo, să înceapă joaca. 

Pasiunea pentru fotografie

Am descoperit fotografia la vârsta de 13 ani, ascunsă undeva printre pregătiri pentru olimpiade, lecții de chitară și poezii scrise la ore trecute de cea de somn. M-a cuprins, destul de brusc și cu intensitate, un dor de ceva ce nu mai făcusem aproape niciodată – să fotografiez. Nu aveam pe nimeni în familie pasionat, iar primele mele amintiri cu un aparat de fotografiat se consumaseră undeva în frageda copilărie, în vacanțele la mare, când eram fotograful de serviciu al părinților mei. Așadar, mi-a venit ideea asta, cum că eu, când mă fac mare, o să fiu fotografă. Și de-atunci nu a mai plecat.

Primul aparat de fotografiat

Primul meu aparat de fotografiat a fost un Canon 400D, pe care l-am primit de la ai mei în ziua când am împlinit 14 ani. Pentru că eram un copil foarte timid, primele imagini au fost exclusiv homemade – priveliști urbane de la fereastră, flori, obiecte din casă și, încet-încet, am adoptat tema autoportretului. Mi-e dor, cumva, de acea joacă, fără miză, fără intenție. Efectiv o explorare a unor posibilități pe care rareori mai am șansa să o fac (dar sunt recunoscătoare că, totuși, încă o fac).

Tehnica fotografiei

Am învățat făcând, încercând, greșind, sucind, reușind. Mentorii mei au fost, slavă Domnului, o mulțime de fotografi, de la tineri artiști ceva mai mari decât mine care explorau și ei posibilitățile aparatului de fotografiat, și pe care îi descoperisem online (Nirrimi Firebrace, Martin Stranka, Alexandra Sophie, Julie de Waroquier etc.), și până la maeștrii Magnum Photos. Primul curs de fotografie pe care l-am urmat a fost acasă, în Craiova, cel al domnului profesor Mircea Anghel, căruia îi sunt recunoscătoare pentru că a văzut și a motivat potențialul din mine.

Lecții învățate pe parcurs

Am învățat și tot învăț să am răbdare, pentru că lucrurile vin, chiar dacă pare că ești într-o înfundătură. Mă simt norocoasă, într-un fel, că trecerea de la pasiune la meserie nu este una foarte clară, că granița dintre cele două e fină și că pot să le satisfac pe amândouă, deși nu tot timpul se îmbină.

Am învățat să jonglez atât cu perioadele pline, cât și cu cele mai goale, când nu apar proiecte și îmi umplu timpul cu serii personale. Dar încă sunt la stadiul de învățăcel și fiecare perioadă în sine e o lecție pentru mine. Cu toată incertitudinea și adrenalina pe care o implică job-ul ăsta, mi-aș dori, uneori, mai multă liniște și, măcar, un pic de siguranță.

Primii clienți

Primii bănuți din fotografie au fost o sută de dolari câștigați la un concurs de fotografie din Statele Unite. Am fost atât de fericită cu ei încât i-am investit pe toți în tot soiul de props de pe eBay. Primele colaborări au fost cu o agenție din UK, specializată în vânzarea de fotografii pentru coperte de carte. Țin minte că am vândut atunci fotografii pentru două cărți, una din Olanda și una din Italia. Au urmat o serie de colaborări cu artiști muzicali din străinătate, pentru coperte de album, și treptat, dar destul de lent, au început să apară și colaborări în România, cu designeri vestimentari sau muzicieni.

Teme preferate

Aș tinde să zic că fotografiile mele se încadrează în zona de fine art. Fiind atât de diversă tematica lor, mi-am ales o arie care să permită să te joci, care să-ți lase libertatea de a crea. Am abordat până acum diverse teme, pornind de la tradiție, copilărie, locuință și locuire, maternitate, alteritate, ș.a.m.d.

Stil & inspirație

Stilul meu îl consider destul de eclectic – totul e o joacă, chiar și atunci când fac fotografie documentară, îmi place să găsesc acele cadre care să cuprindă și un anumit soi de umor, un umor blajin, empatic, dublat de o dragoste de om. Mă inspiră totul; mă inspiră viața, liniștea și neliniștea ei, mă inspiră Celălalt, mă inspiră pământescul și nepământescul. Mă inspiră oamenii și poveștile lor, cele pe care le ascult la o cafea ori din întâmplare în metrou. E imposibil să nu te inspire ceva, chiar de la prima clipire a zilei.

Aparatul tău foto despre tine

„Ia-mă cu tine peste tot și nu-ți fie teamă să apeși butonul mai des” – asta pentru că mi se întâmplă uneori să văd un cadru bun, să mă entuziasmez, dar să nu am curaj să apăs butonul, ca și când, dacă l-aș declanșa, aș fura, literalmente, un moment.

Editarea fotografiilor

Este un proces care-mi aduce multă bucurie, pentru că pot sta în tihnă să aleg culorile care să creeze mood-ul dorit, să ordonez imaginile după un concept, și multe altele. Stilul de editare diferă în funcție de genul de fotografie abordat – în cazul fotografiilor fine art suprarealiste, mă joc cu nuanțele, imaginez, exagerez, pe când în cele de stradă sau documentar mă limitez la câteva simple acțiuni. Dar, per total, aș spune că aproape toate imaginile mele au un aer vintage, unele aproape ca și când ar aparține secolului trecut.

Creativitatea în fotografie

Să fii creativ înseamnă nu numai să ai idei, ci și să le pui în practică, ceea ce presupune o enormă mobilizare de forțe. Mai poate însemna să găsești mici „giumbușlucuri” de a rezolva probleme ce pot apărea în cadrul ședințelor foto – ca atunci când descoperi cum costumele menite spre a fi purtate de un model masculin arată absolut caraghios pe acesta, așa că schimbi rolurile, modelul devenind fotograf, pe care trebuie să-l înveți și să-l coordonezi, așa încât să poată pătrunde rapid în mintea artistului.

Trick-uri pentru relaxarea subiecților

Subiectele din fotografiile mele sunt relaxate dacă sunt și eu. Așadar, propria-mi relaxare e un factor de bună dispoziție pe parcursul ședinței foto. De cele mai multe ori, sunt atentă la gesturile dintre declanșările de buton, acele spontaneități care construiesc, până la urmă, cele mai frumoase imagini. Țin foarte tare la colaborarea dintre model și fotograf, nu cred într-o relație de așa-zisă „supunere”, ci, mai degrabă, într-o perpetuă participare, apropiere, împreună-ființare.

O sesiune foto amuzantă

Îmi amintesc cum eram în America de Sud, în Bolivia, mai exact, și lucram pentru proiectul „Through a land of deserts and pits”. Eram îmbrăcată într-un costum negru, care mă acoperea din cap până în picioare, și ajunsesem într-un loc supranumit „Peștera Diavolului” sau, în orice caz, ceva asemănător. Eram singuri, eu, soțul meu și ghidul, și ne apucaserăm să facem fotografii lângă niște stânci imense.

Din depărtare, apare un grup de trei persoane, dornice și ele să exploreze locul. Se opresc, mă privesc consternați și aud deodată un strigăt: „Ay, que es eso?!” („Ay, ce-i asta?!”). Aparent, speriasem o tânără doamnă în ultimul hal și, ca să mai îndulcesc treaba, am dat din umeri și i-am făcut cu mâna, după care au bufnit toți într-un râs care a durat câteva minute bune.

Trei fotografii preferate

„Epiphany day” este o fotografie realizată în ziua de Bobotează în satul Breb (jud. Maramureș), la biserică, la final de slujbă.

„Through a land of deserts and pits” este o imagine realizată în Salar de Uyuni (Bolivia), cel mai mare deșert de sare din lume, un loc în care mi-am dorit să ajung încă de când am descoperit fotografia.

„Hold on” este o fotografia făcută recent, în perioada de izolare, pe care o și simbolizează, cumva, cu toate neliniștile, angoasele, așteptările ei.

Intenția autorului

Avem din ce în ce mai mulți fotografi talentați urmăriți de către din ce în ce mai mulți oameni. Consumăm enorm de multă imagine, iar asta cu siguranță ne afectează percepția asupra fotografiei, în general. Chiar dacă se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte, nu ar strica, uneori, o mie de cuvinte despre intenția autorului, mai ales în cazul proiectelor artistice – o intenție contemporană, exprimată clar, cuprinzătoare și onestă.

Ghid personal de etică

Mă ghidez mereu să rămân autentică față de subiect și față de mine însămi. Să cred în ceea ce fac, să respect libertatea celuilalt, să știu că mereu există o graniță și să onorez acea graniță.

Trenduri în fotografie

Suntem extrem de influențați de vibe-ul de Instagram, de a face totul să arate cât mai bine. Personal, am trecut printr-o fază similară cu ceva ani în urmă, când încercam să scot tot ce puteam dintr-o fotografie, „trăgând” de ea până nu o mai recunoșteam. Însă am învățat să fiu chibzuită și cu post-procesarea – mai puțin acolo unde îmi permit joaca și merg cu tot dinadinsul spre zona de suprarealism.

Recomandări albume foto

„Post-industrial stories” de Ioana Cîrlig și Marin Raica, „65 images – 65 years” de Colin O’Brien, „Paul Strand – Aperture Masters of Photography Number One”.