Pe platoul lui Daniel Sandu e mult calm. Entuziasm, idei din toate partile, chiar si orgolii. Dar mult calm. Platoul le apartine de fapt actorilor, iar ei apartin povestii. Un dezechilibru la filmari, poate ajunge pe ecran. Iar Daniel, nu risca.
Nu vrea sa faca multe filme si nu cu orice pret. Nu fara potentialul de a iesi ce e mai bun in conditiile date si nu fara o experienta memorabila pentru fiecare membru al echipei, pe care Daniel il alege ca si cum i-ar da rolul principal. Si mai alege ceva, inainte. Povestea care merita spusa cu adevarat, povestea care merita sa fie protejata de orice conflict de pe platou. Uneori, dureaza ani. Dar, macar noi stim dinainte ce urmeaza, daca aruncam un ochi pe numerele de inmatriculare ale masinilor din filmele lui, care contin initialele urmatorului sau film.
”Incerc sa maximizez potentialul fiecarei arte implicate in realizarea filmului, sa imping cate putin barierele de buget si de mentalitati care spun ca filmele romanesti nu pot arata si suna precum cele occidentale.”
Daniel ne povesteste despre procesul de creatie al unui scenariu si despre conceptia lui regizorala. Despre ce inseamna filmul pentru el si despre paradoxurile din productie, cand incurajezi echipa sa vina cu idei, si cand, uneori, ideile bune mai mult incurca. Apoi, povesteste detalii despre cum un telefon pe care l-a primit din partea lui Cristian Mungiu, a pus in miscare pre-productia pentru noul sau film ”Tatal muta muntii” (2021), si despre noul serial scris si regizat pentru HBO, "Bani negri (pentru zile albe)", pentru care Daniel s-a intors in Piatra Neamt, orasul lui natal, si a filmat in locatii semnificative pentru el, de la locul unde s-a sarutat prima oara, la bulevardul de pe care a plecat sa-si urmeze visele la Bucuresti. La final, vorbim putin si despre industria de film de la noi.
Storytelling
Pasiunea mea principala e cea de a povesti lucruri pe care le consider grozave si care cred eu ca merita sa fie auzite. Inainte de a fi scenarist sau regizor, sunt povestitor, iar scenaristica si regia au devenit ulterior instrumente cu ajutorul carora reusesc sa spun povestile in cel mai spectaculos mod, si anume prin filme. Ea nu a venit ca o nevoie de a avea ce regiza, ci mi-am dat seama ca e de fapt nucleul intregii arhitecturi a experientei cinematografice si am inceput sa ma concentrez pe acest lucru. Scenariul devine forma sculptata a povestii pe care vrei sa o transmiti, iar daca am ales sa fac asta la un nivel profesionial, atunci era firesc sa ma concentrez pe scenaristica si sa invat cat de multe despre acest instrument.
Dar inainte de a scrie un scenariu, e mai important sa identifici povestea pe care vrei sa o spui si atunci cand o gasesti, ar fi bine sa ai un raspuns al naibii de bun la intrebarea “de ce vrei tu sa ne spui neaparat aceasta poveste?”. Din mii de povesti care sunt “spuse” anual sub forma de filme (aproximativ 7.000 de filme europene per an, lung-metraje, scurt-metraje, documentare si animatii) de ce ar fi povestea asta interesanta, importanta si mai ales relevanta cand o spui, in contextul cinematografic international? Iar atunci cand creez sau descopar o poveste atat de puternica, incat sa isi gaseasca raspunsurile la aceste intrebari, bucuria de a spune acea poveste se transforma in pasiunea de a o scrie.
Daca ar regiza altcineva un scenariu de-al tau
M-as simti grozav. Mai ales daca regizorul ar face o treaba buna. Si chiar mi-am dorit asta si inca mai sper sa am ocazia sa vad ceva scris de mine si regizat de altcineva. S-a intamplat o singura data, dar pe teatru, dupa ce am scris si regizat scurt-metrajul ”Cai Putere”, am scris si piesa de teatru cu acelasi nume si subiect, si dupa cativa ani, Matei Grumberg a montat piesa la Godot si a fost grozav. Astept cu bucurie momentul in care cineva va regiza si pentru ecran ceva scris de mine.
Procesul tau de creatie
Pentru fiecare scenariu pe care il scriu, adopt tehnici diferite, astfel incat fiecare experienta sa fie cat mai personalizata. Incepand de la locul unde scriu (schimb scaunul pe care stau, sau coltul mesei, sau schimb incaperea in care scriu) pana la program, la timpii de gandire, la orele de scriere, la elementele de inspiratie, chiar si device-ul pe care scriu, majoritatea trec printr-o rotatie si astfel am o senzatie de atmosfera noua.
In medie, scrierea unui scenariu imi ia cam un an, un an jumate, iar asta incepe dupa alti unul sau doi ani de documentare pe subiectul abordat. Inainte de perioada de documentare, mai e o perioada de cateva luni pana spre un an, pentru ce numesc eu “procesul de auto-selectie a povestilor pe care vreau si merita sa le spun”. Atunci cand ai sansa sa scrii un scenariu si acel scenariu sa devina un film, ai si responsabilitstea de a diferentia care poveste merita sa devina film si care nu.
Ceea ce inseamna ca intre momentul aparitiei ideii si pana la livrarea unui prim draft de scenariu pot trece cativa ani buni. Si, astfel, stiu exact ce filme vreau sa fac la anu’, peste 3 ani, peste 5 ani. Cand fac un film, pun initialele titlurilor viitoarelor mele filme in numerele de inmatriculare ale masinilor din film. De exemplu, masina tatalui lui Gabriel din “Un pas in urma serafimilor” (filmat in 2015) era un Cielo argintiu cu numarul TMM (Tatal Muta Muntii), ce avea sa devina cel de al doilea lung-metraj al meu, la care lucrez acum. La fel si masina parintelui Ivan, era o Lada portocalie cu numar de inmatriculare format din litere (consoane) ale titlului unui viitor film pe care planuiesc sa il fac peste cativa ani.
Masina principala din miniseria ”Bani Negri (pentru Zile Albe)” de la HBO, are un numar de inmatriculare format dintr-o silaba a titlului urmatorului meu film de lung metraj.
Scrisul propriu-zis
Odata construita structura scenariului, deplierea ritmemelor in beat-uri si apoi secvente, incep procesul de scriere a fiecarei secvente, dar nu consecutiv, ci aleatoriu, in functie de starea de spirit pe care o am in acel moment. Dar scrierea unei scene are loc cu ore sau zile inainte sa ma asez fizic la calculator si sa o transcriu. O compun in minte, o desfac, o refac, o petrec pe toate partile, pana cand imi e atat de limpede, incat doar ma asez la calculator si o transcriu in cateva zeci de minute.
Uneori, pentru ca petrec mult timp cu acelasi scenariu, simt ca am nevoie de un zoom out, un pas inapoi pentru a putea observa mai limpede imaginea de ansamblu a ceea ce scriu. Si aici am urmatoarea strategie: incep sa scriu in paralel un al doilea scenariu, despre un cu totul alt subiect. Si astfel sar periodic de la un scenariu la celalalt (nu mai mult de doua scenarii simultan), iar de cate ori revin la fiecare dintre ele vad probleme si rezolvari pe care nu le observasem inainte.
Inspiratie
Ma inspira oamenii care incearca sa realizeze lucruri greu de realizat, ma intereseaza mai putin daca reusesc sau nu, insa prin faptul ca lupta pentru ceva in care ei cred, imi castiga respectul. Ma impresioneaza solidaritatea, cand oamenii gasesc un scop comun si isi unesc fortele pentru a atinge acel scop, care altfel, nu ar putea fi atins individual.
Regizori preferati
In general, regizori de filme americane, pentru ca am crescut de mic cu ele pe VHS, iar aceste influente si-au trasat un teritoriu mare in mintea mea: Denis Villeneuve, Bennett Miller, James Mangold, Damien Chazelle, Nolan, Tarantino, Antoine Fuqua, Doug Liman, Buzz Luhrmann si multi altii sunt regizori ai caror filme ma inspira si ma incarca cu energia de a invata si de a lupta sa realizez filmele la care visez.
Stilul tau regizoral
Probabil l-as defini ca fiind maximalist. Sau orice alt antonim al stilului minimalist, neorealist, specific cinema-ului romanesc din ultimele doua decenii.
Incerc sa maximizez potentialul fiecarei arte implicate in realizarea filmului, sa imping cat mai sus standardul fiecarui departament implicat in productie, sa imping cate putin barierele de buget si de mentalitati care spun ca filmele romanesti nu pot arata si suna precum cele occidentale.
Aceste alegeri sunt de fapt impuse de povestea pe care vrei sa o spui si felul in care alegi sa o ecranizezi. Orice decizie iau si de fiecare data cand spun “actiune” imi imaginez ca ma asez in scaunul spectatorului. Nu vreau sa regizez decat filme pe care mi-as dori sa le vizionez in calitate de spectator. Intentionez sa nu regizez multe filme, iar filmele pe care le fac sa fie experiente cinematografice memorabile si astfel spectatorii sa isi doreasca sa le vizioneze mai mult decat o singura data.
Atunci cand decid sa regizez ceva, am doua obiective fundamentale: primul e sa reusim sa facem cel mai grozav film pe care il putem face echipa mea si cu mine în conditiile date, iar al doilea obiectiv este ca fiecare membru al echipei sa ramana la final cu amintirea unei experiente grozave. Pentru mine este esential ca ambele obiective sa fie atinse. Singular, oricare dintre aceste doua obiective ar insemna de fapt un esec pentru ca refuz sa fac regie cu orice pret.
A regiza un film este o oportunitate grozava la care am visat multi ani inainte de a avea sansa sa o fac, dar pentru ca e si o responsabilitate uriasa, trebuie sa ai motive serioase pentru care sa iti asumi o astfel de misiune. Sunt atent sa evit orice tentatie de a regiza proiecte ale caror coordonate imi indica faptul ca as putea atinge doar unul sau niciunul dintre cele doua obiective.
Strategii si tactici in productie
In privinta primului obiectiv, iau in calcul foarte serios orice detaliu privind constructia echipei pentru ca realizarea unui film e o calatorie de lunga durata, cu suisuri si coborasuri, si ca regizor ai nevoie sa identifici si sa te inconjori cu oameni nu doar talentati, ci care sa iti inteleaga si sa iti respecte viziunea.
Procesul incepe cu identificarea producatorului potrivit pentru fiecare proiect in parte, chimia, experienta, dorinta si interesele pentru care producatorul respectiv si-ar dori sa faca echipa cu mine in acea aventura. Apoi incepe constructia echipei in mod structural de la sefii de departamente, documentandu-ma nu doar despre background-ul si experienta fiecarei persoane in parte, ci si despre capacitatea de a intelege intentiile regizorale si de a conlucra ca un membru al unei echipe, si nu ca un artist individual.
Nicio persoana nu ajunge din intamplare in echipa mea de filmare, fiecare membru al echipei este evaluat si invitat in urma unor discutii anterioare intre mine si producator, iar o parte a acestor discutii se bazeaza si pe compararea unor asa numite agende “negre” cu nume de persoane cu care nu vrem sa lucram din diverse motive.
Iar ca sa limpezesc putin aceasta chestie, pot spune ca pentru mine, a fi talentat intr-o astfel de aventura este vital, dar nu este suficient. Am nevoie, ca pe langa talent, persoana respectiva sa aiba entuziasm si bun simt. Cu alte cuvinte, daca cineva are reputatia de a se considera un talent neinteles, greu de controlat sau de a se fi purtat urat pe alte platouri de filmare, cel mai probabil ca nu e potrivit pentru echipa mea. Pentru ca ar afecta cel de al doilea obiectiv.
Am inceput sa construiesc un fel de constitutie pe platoul meu de filmare. Adica un set de legi de baza, absolut nenegociabile, pe care fiecare membru al echipei e obligat sa il respecte. Daca nu il respecta, sunt un om razbunator. Prima si cea mai importanta lege din aceasta constitutie este ca nimeni nu are voie sa tipe la nimeni pe platoul meu de filmare. La filmari apar provocari, presiuni, oboseala, stres, etc, pe platou oamenii incep sa nu faca fata unei escaladari psihologice, etc, bla bla... nu... ma... in... te... re... sea... za. Nu avem ce discuta pe acest subiect, nu are nimeni voie sa tipe pe platoul meu de filmare, inclusiv eu. Sunt convins ca orice conflict, orice situatie, provocare poate fi rezolvata cu un ton civilizat.
Ceea ce obtinem prin impunerea exigenta a acestui set de legi este cu adevarat valoros. Protejam starea de spirit a tuturor talentelor adunate in proiect. Incepand cu actorii care sunt singurii oameni din echipa ce apar efectiv pe ecran si a caror munca este ceva delicat. Apoi starea de spirit a celorlalti membrii ai echipei, care desi nu apar pe ecran, consuma un volum urias de energie ca sa tina intreg mecanismul in functiune, iar acesti oameni au nevoie sa simta ca lucrurile merg bine, ca munca lor e apreciata.
Am nevoie ca acesti oameni talentati pe care i-am ales, cand am construit echipa, sa vina cu un element in plus peste talentul si experienta pentru care au fost recrutati. Iar acest element in plus este entuziasmul. Daca oamenii din echipa se simt bine si incurajati din punct de vedere creativ, eu cred ca ei pot redescoperi bucuria pentru care au intrat in aceasta industrie de la bun inceput si astfel putem suspenda rutina. Acea bucurie care si pe mine m-a adus aici si pe care incerc sa o protejez este esentiala pentru ridicarea moralului echipei si a calitatii rezultatului artistic.
Toate aceste mici faclii de entuziasm, reunite, simultan, intr-un anumit moment cand dam “actiune”, e ceea ce doresc sa surprind pe camera si sa proiectez pe ecran. Iar spectatorii vor simti diferenta.
Talent vs orgolii
O anumita parte din munca mea ca regizor este sa administrez talentul si orgoliile oamenilor din echipa. Odata ce construim echipa, caut sa ii incurajez pe fiecare sa-si intinda aripile creativitatii, sa aiba curaj sa vina cu idei, uneori, prea curajoase. Dar prioritar e sa descoperim ideile si sa le protejam fragilitatea pana intelegem daca e o idee buna sau nu. Iar daca e o idee buna, in ce masura ne ajuta sau ne incurca (exista idei bune care ne incurca teribil).
Incurajand creativitatea, se intampla uneori ca ideile acestor oameni talentati sa intre in conflict unele cu altele sau chiar cu calculele bugetare si astfel autorii lor sa lupte pentru ele pentru ca au fost incurajati sa o faca, uneori pe parcursul a luni sau chiar ani de zile in care au participat la dezvoltarea proiectului. Si atunci intervine aceasta parte a muncii de regie, de a media orgolii sau talentul oamenilor din echipa.
O alta parte din munca mea ca regizor, e cea de a administra fluxul de idei si sfaturi. Volumul acestora creste exponential din perioada de pre-productie si pana la finalul filmarilor. Uneori volumul de micro-decizii este atat de mare, incat te poate epuiza mai mult decat filmarea. Iar afluentii acestor micro-decizii sunt sfaturile care vin de la oamenii din jur, sefii de departamente sau membrii din departamentul de regie. Si observi la un moment dat cum sfaturile sunt contradictorii, desi au argumente solide. Motiv pentru care luarea deciziilor necesita o limpezime a gandului si o recapitulare a intentiilor principale de la care deriva optiunile ce nasc sfaturi contradictorii.
Se mai intampla ca persoane talentate sa vina cu niste sfaturi bune si apoi brusc sa vina cu un sfat surprinzator de prost, incat sa nu intelegi cum de aceeasi persoana poate avea simultan niste sfaturi atat de bune si apoi sa fie la fel de convinsa de un sfat atat de prost. De aici incepe o monitorizare a istoricului de sfaturi ale fiecarui sfatuitor. Pentru ca fiecare om implicat in proiect isi face in minte propriul sau film, care de cele mai multe ori, nu coincide cu filmul din capul regizorului. Si astfel aleg ce cred eu ca e util din volumul de sfaturi, iau deciziile cele mai bune pentru film si echipa, si imi asum efectele lor.
Rezultatul final, filmul, devine suma instinctelor si deciziilor bune si/sau rele luate de regizor de-a lungul intregului proces de productie.
Lucrul cu actorii
Porneste cu ceva timp inainte ca ei sa stie. E important sa identific cel mai potrivit actor pentru fiecare rol in parte, iar pentru asta lucrez cu directorul de casting. E un proces complicat, dar nu o sa intru in detalii. Dupa ce distributia e incheiata, incep sa definesc impreuna cu actorii personajele pe care le vor interpreta. Nu trecem inca la studiul textului, pana cand actorii nu sunt bine familiarizati despre misiunea fiecarui personaj in parte si despre mesajul filmului pe care vrem sa il facem.
Odata ce reusim sa transformam actorii in personaje, studiem textul si intelegem impreuna mecanismele de gandire ale personajului la fiecare intersectie/decizie pe care trebuie sa o parcurga. Iar atunci, dialogul se muleaza pe personalitatea actorului. Odata construita aceasta structura de rezistenta a personajului, actorul castiga o anumita marja de improvizatie si il incurajez sa imi propuna sugestii.
Uneori analizam si negociem linii de dialog cu scopul de a face personajul credibil. Nu tin ca actorul sa spuna exact replica scrisa in scenariu, ci tin sa spuna sensul ei cat mai credibil posibil, fie cu cuvintele din text, fie cu cuvintele actorului. Nu le las mult spatiu de improvizatie, dar au un mic procent de libertate si ii incurajez sa vina cu propuneri pana cand gasesc ceva care sa ne placa la amandoi.
Tatal muta muntii
Totul a pornit de la o stire de prime-time de prin 2009. Initial era o stire oarecare, a 4-a sau a 5-a in programul de stiri despre doi tineri disparuti iarna in Bucegi, dar dupa cateva zile devenise brusc prima stire din calup. De ce? Pentru ca nu mai era despre un accident montan obisnuit care se intampla iarna in munti, ci pentru ca tatal unuia dintre tineri reusise in premiera sa aduca pe munte zeci de cautatori voluntari, specialisti montani din Austria si mai ales, oameni de la SRI cu aparatura pentru localizarea telefoanelor mobile inchise.
Asa ceva nu se mai intamplase pana atunci, iar ambitia acestui om si eforturile tuturor celor implicati in cautarea tinerilor disparuti m-a emotionat. Au emotionat o tara intreaga pentru ca evenimentele devenisera prima stire a televiziunilor pentru mai multe zile la rand, tin minte ca ProTv difuza informatii noi despre acest caz in prima lor stire de la 19:00. Dupa vreo zece zile consecutive fara rezultate in cautarea tinerilor, stirile despre acest caz s-au ofilit, au coborat in clasament si au disparut.
Prime time-ul e mereu ocupat de un alt nou caz de senzatie. Insa, mereu am fost curios sa aflu ce se mai intampla cu acei oameni si daca i-au gasit pe tineri. Dupa jumatate de an, am aflat. Si am ramas impresionat. Si m-a macinat aceasta poveste cativa ani buni, pana cand dupa 3-4 ani, in 2013, am realizat ca aceasta poveste intruneste cele 3 conditii absolut necesare de care am nevoie ca sa vreau sa o scriu si sa o regizez: sa fie o poveste grozava, sa aiba un mesaj puternic (care sa rezoneze cu discursul meu regizoral) si sa contina un element cheie secret cunoscut doar de mine.
Si am inteles ca e filmul pe care imi doresc sa il fac dupa ”Un pas in urma serafimilor”, care avea sa se intample abia incepand cu 2015. Asa ca, m-am apucat de documentare si de schitare a unei structuri pentru scenariu. Si eram atat de entuziasmat. Intamplator, in perioada aceea, aveam si suficient de mult timp liber, asteptand sa castig la CNC finantare pentru Serafimii, incat m-am apucat si am scris primul draft de scenariu pentru ”Tatal Muta Muntii”.
Povestea filmului
Plotul este despre un tata care isi cauta fiul disparut in munti, dar in profunzime filmul este despre limitele pana la care oamenii sunt dispusi sa lupte si limitele de la care sunt dispusi sa renunte. E despre curajul de a infrunta argumentele care spun ca ceva “nu se poate” face. Pentru ca uneori un eveniment din viata (ca in cazul personajului din ”Tatal Muta Muntii”) iti poate reconfigura scala de valori, iar deciziile pe care incepi sa le iei sunt judecate diferit de catre cei din jur.
Despre cat de lung a fost drumul de la scenariu de la regie... dupa ce am scris primul draft in 2013, am incercat sa il propun unor producatori de film de la noi, producatorii mari, de prima mana si am fost uimit de dezinteresul multora dintre acestia fata de proiect.
Primul producator din lista mea, caruia i-am propus scenariul era atat de ocupat, incat imi spusese ca nu are timp sa-l citeasca. Asa ca am facut un rezumat de 2 pagini, fata de 79 cat avea primul draft. Producatorul respectiv, a citit doar acele doua pagini si cand a vazut cuvinte cheie precum iarna, munti, elicopter, avalanse... m-a refuzat politicos, spunand ca nu e genul de film pe care e interesat sa il produca si nu a mai citit scenariul.
Asa ca am propus scenariul unui al 2-lea producator, care dupa ce l-a citit, a spus ca proiectul nu ar avea potential festivalier si ca nu ar castiga la CNC.
Am incercat sa conving un al 3-lea producator, care insa a refuzat sa il citeasca, motivand ca nu a mai auzit de mine pana atunci, prin urmare nu vede niciun motiv pentru care ar face efortul sa citeasca scenariul meu. Am incercat sa explic ca facusem totusi niste scurt metraje care fusesera selectionate si chiar premiate prin niste festivaluri de film si ca lucrez cu un producator important la filmul meu de debut (”Un pas in urma serafimilor”). Raspunsul direct si nonsalant a fost ca, daca insist, pot trimite scenariul pe adresa de office a casei sale de productie, dar ca in realitate nu are timp de citit chestii de la persoane de care nu a auzit.
L-am trimis unui al 4-lea producator, care foarte sincer si politicos, mi-a spus ca abia peste vreo 3 luni va avea timp sa citeasca scenariul. I l-am trimis si am asteptat. Iar dupa vreo 4 luni, mi-a raspuns ca ii place si ca e interesat sa stam de vorba in detaliu pe acest subiect. Insa, discutia respectiva nu a mai avut loc pentru ca producatorul nu a mai revenit.
Ok, si a venit 2014, iar Tiff anunta o sectiune de concurs de scenarii numita Tiff Pitch Stop la care producatorii puteau inscrie cate un scenariu ce urma sa intre intr-un proces de selectie, iar 5 proiecte vor fi selectionate sa participe la un workshop de scenaristica, si apoi echipele regizor/producator sa pitch-uiasca proiectele unui juriu pentru un premiu si pentru potentiali co-producatori. Si pentru ca eu nu gasisem niciun producator pana la momentul inscrierilor, l-am inscris ca proiect cu regizor fara producator si a fost selectionat.
Dintre cele 5 proiecte selectionate, doar 4 aveau producatori atasati. Unul singur nu avea producator si cu toate astea a castigat Premiul sectiunii Pitch Stop Tiff 2014. Ceea ce mi-a confirmat faptul ca, instinctul meu era corect si ca aveam o poveste puternica ce merita sa fie spusa intr-un film. Imediat dupa acest premiu, producatorul care spusese ca e interesat m-a felicitat si a relansat invitatia sa ne intalnim si sa discutam o colaborare. Si din nou nu s-a mai intamplat nimic, nu a mai sunat, nu a mai dat niciun semn. Iar eu am refuzat sa trag oamenii de maneci. Am asteptat.
Intre timp, castigasem in sfarsit finantarea CNC pentru ”Un pas in urma serafimilor” (dupa 7 ani consecutivi de participare) si aveam suficient de lucru, cat sa nu fortez lucrurile pentru ”Tatal Muta Muntii”. Dar... prin septembrie 2015, cu doar cateva zile inainte sa incep filmarile pentru Serafimii, am primit un telefon. Era un numar pe care nu il stiam, iar persoana de la telefon s-a prezentat ca fiind Cristian Mungiu. Am avut un mic blocaj de cateva secunde, ca sa inteleg de unde si pana unde ma suna el pe mine, nefiind unul dintre producatorii mai sus mentionati, carora le propusesem proiectul. Mi-a spus ca a citit scenariul ”Tatal Muta Muntii” si ca i-a placut, si daca doresc si eu, el ar vrea sa il produca si sa il depuna la concursul CNC.
Flashback: Cu cateva luni inainte de acest telefon, cand am inceput procesul de casting pentru Serafimii alaturi de directorul de casting Floriela Grapini, la un moment dat i-am povestit despre acest scenariu nou, iar ea mi l-a cerut sa il citeasca. Si pentru ca i-a placut si ei, i l-a recomandat lui Cristian Mungiu. Si astfel, cu multa bucurie am acceptat si am inceput colaborarea cu Mobra Films pentru ”Tatal Muta Muntii”.
Urmatoarea statie a fost cand Tudor Reu, producatorul executiv de la Mobra Films a inscris proiectul la concursul de scenarii de la Les Arcs, in decembrie 2016, pentru premiul ARTE. Si am mers cu Tudor pana acolo, in creierul muntilor Alpi, vis-a-vis de Mont Blanc, la Les Arcs (o statiune superba cu niste peisaje muntoase fabuloase) si pitch-uiam aceasta poveste puternica ce avea sa se desfasoare in munti. Am castigat premiul ARTE pentru cel mai bun proiect. Tudor Reu si cu mine eram entuziasmati de reactiile pozitive si de feedback-ul tuturor celor care primisera proiectul nostru. Ei bine, fix in aceeasi seara am aflat ca am castigat si finantarea CNC pentru film.
Filmarile
Cea mai mare provocare pentru acest film a fost zapada. Dupa doua ierni de prospectii pe munti inzapeziti si dupa o a treia iarna ratata pentru ca am decis amanarea filmarilor cu un an, a sosit si ziua Z, iarna lui 2019-2020, ultima sansa cand puteam face acest film. Si pentru ca nimeni nu poate prezice cand, unde sau daca va ninge, intreaga echipa de productie a avut de infruntat o provocare uriasa de logistica adaptiva in functie de capriciile vremii.
Stiam cu totii ca, teoretic, luna Februarie e cea mai probabila pentru ninsori, dar mai stiam ca in ultimele decenii din cauza incalzirii globale, zapada vine tot mai rar si in cantitati tot mai mici. Zapada e un fenomen pe cale de disparitie. Iar echipa de productie a fost nevoita sa presupuna ca va ninge si am fixat prima zi de filmare pe 5 Februarie. Aveam pregatit si un plan B destul de dureros dpdv artistic, dar necesar. Pe masura ce ne apropiam de prima zi de filmare, vedeam cum prognozele meteo o luau razna. Nu ningea nicaieri, iar soarele dansa pe cer si ne ranjea sfidator in ochelarii de soare.
Oameni din echipa incepeau sa fie ingrijorati pentru ca locatiile aveau nevoie sa fie blocate, construite si pregatite cu saptamani inainte, actorii erau nedumeriti pentru ca nu intelegeau cum vom filma scene dificile, care implica zapada in cantitati mari, in conditiile in care nu exista niciun fir de zapada. Pe 3 si 4 februarie intreaga echipa a ajuns la baza de productie din Busteni, pregatiti pentru filmare si afara... ploua cu galeata. Niciun fir de zapada. Atunci am simtit o deznadejde, pentru ca era clar ca vom fi nevoiti sa amanam iar filmarile. Desi unele prognoze incepeau sa dea semnale timide de ninsoare usoara, temperatura calda de afara contrazicea toate aplicatiile mobile de prognoze meteo.
Dar culmea, dupa miezul noptii ploaia s-a transformat in ninsoare si pana dimineata un strat zdravan de zapada s-a asternut peste munti si peste locatii. Am fost foarte norocosi, vremea a fost in favoarea filmului. Si astfel incurajati de aceasta sansa uriasa a naturii, ne-am regrupat rapid si am inceput filmarile.
Aceste filmari s-au intins pe vreo 5 saptamani, iar zapada aparea si disparea cum voia ea, si a trebuit ca echipa de productie sa danseze cu programul de filmare in ritmul naturii. Cand ningea afara sa programam filmari exterioare, iar cand nu mai era zapada sa filmam interioare. S-au intamplat scene exterioare cand la “actiune” a inceput sa ninga absolut superb, ca si cum natura participa si ea la proiectul nostru. S-a intamplat ca filmari din aceeasi scena sa trebuiasca filmate la distante de 1-2 saptamani intre ele, din cauza locatiilor, iar natura a reusit sa ne daruiasca racorduri de nori sau de ninsoare.
O chestie care m-a impresionat a fost cand aveam de filmat o scena pe o zona destul de mare unde se topise zapada, iar oamenii ambitiosi de la productie au reusit sa aduca cateva basculante uriase pline cu zapada, pe care le-au descarcat si nivelat in locatia respectiva.
O alta provocare uriasa a fost logistica programului cu elicopterul care poate zbura la altitudinea necesara filmarii doar in anumite conditii meteo si astfel trebuia sa modificam programul de filmare in fiecare zi, in functie de posibilitatea elicopterului de a decola. La fel si transportul intregii echipe pe crestele muntoase in fiecare zi, de la baza la locatii, cu ajutorul unui numar mare de snowmobile.
Practic, productia a format o infrastructura rutiera pe zapada cu semnalizatoare si vopsea fosforescenta improspatata la fiecare ora, pentru a putea circula prin ceata groasa, prin care nu vedeai la 2 metri in jur. Snowmobilele mergeau spre locatie pe un sens, altele se intorceau pe un alt sens pentru a aduce alti oameni si echipamente fara sa se tamponeze. Iar aceasta infrastructura se punea in miscare doar dupa ce salvamontistii verificau in fiecare dimineata daca locatiile prezinta sau nu risc de avalanse.
In tot acest rollercoaster de organizare, programarea actorilor pentru zile de filmare a trebuit reorganizata zilnic, in functie de conditiile meteo, si nu in functie de programul fiecaruia. Multi dintre ei incercau sa isi programeze repetitii la teatru in zilele libere si cereau un program ferm de filmare, doar ca natura nu tine cont de programul nimanui, asa ca am fost nevoiti sa invatam cu totii sa fim mai modesti in fata naturii si sa ne sincronizam programul dupa capriciile ei. Si astfel, am reusit sa realizam ce ne-am dorit, sper eu ceva special pentru spectatori si pentru membrii echipei.
Bani negri (pentru zile albe)
Am mai lucrat in televizune, ca scenarist si co-regizor la sitcom-ul ”La Bloc” de pe ProTv, timp de cativa ani. Am scris si regizat in televiziune peste 150 de episoade de sitcom, asa mi-am inceput cariera, si facand asta, am invatat multe lucruri despre seriale si despre viteza de lucru. Apoi, in 2009 cand a venit criza economica si televiziunile au intrerupt brusc toate productiile originale de fictiune, am vazut oportunitatea de a ma ocupa exclusiv de pasiunea mea principala, filmul. Si am facut 3 scurt metraje, in timp ce asteptam finantarea pentru lung metrajul de debut.
Colaborarea cu HBO Romania a inceput prin 2016, cand am fost recrutat ca si co-scenarist la serialul Hackerville. Iar dupa ce am incheiat munca mea la acel proiect, le-am propus un proiect nou care aducea un element ce lipsea din oferta de productii originale locale, comedia. Au fost incantati de idee si mi-au dat unda verde pentru a ma apuca de scris. Pe masura ce scriam si le trimiteam celor de la HBO, au inteles ca dincolo de stratul de comedie, exista un mesaj mult mai profund despre oameni si despre societatea in care traim.
Si pentru a oferi publicului ceva cat mai diferit de serialele comerciale occidentale care sunt clasificate dupa genuri, ne-am propus sa schimbam genul programului pe parcursul derularii serialului astfel incat sa inceapa ca o comedie si sa se transforme discret in drama. Astfel, rasetele sa se preschimbe pe parcurs in mirare, si apoi in reflectare asupra a ceea ce tocmai au vizionat. La fel ca toate celelalte proiecte pe care aleg sa le regizez, si serialul acesta a indeplinit cele trei conditii: o poveste grozava, un mesaj puternic si un element cheie secret stiut doar de mine.
Ce ne-am dorit si am reusit sa facem cu aceasta mini-serie a fost sa luam conceptul de jaf al unei banci si sa rasturnam toate cliseele cu care am fost obisnuiti in filmele americane. Titlul de proiect in dezvoltare era ”The Romanian Job”, ca o referinta la celebrul ”The Italian Job”.
Am speculat situatii comice si dramatice din ce inseamna sa faci un jaf complicat in stil romanesc, cu neindemanarea oamenilor fara experienta in asa ceva, cu timmingul care niciodata nu e punctual in zona balcanica, cu gradul de coruptie care iti incurca planurile, cu toate aceste stangacii care rastoarna cliseul preciziei unei astfel de operatiuni.
Am ales sa ne concentram naratiunea pe acele situatii care sunt ignorate de scenaristii filmelor comerciale cu jefuitori de banci, cum ar fi: de unde faci rost de o arma in Romania, mai ales daca nu ai mai facut asa ceva? Nu e ca in filmele americane cand cineva apare cu o geanta plina de arme si ai rezolvat problema. Apoi, de unde obtii schite si planuri necesare pentru o astfel de lovitura? Cum calculezi cu precizie niste timpi, intr-o tara in care toata lumea intarzie, de la portarul bancii, pana la echipajele de politie chemate prin apel la 112? Ce inseamna in greutate si in dimensiuni o suma mare de bani, cu ce o cari si unde o poti ascunde intr-o tara in care vecinii stau pe vizor? Si multe alte situatii logice in parcursul unei astfel de actiuni, dar ignorate de alte filme si seriale, am ales sa le transformam in stalpii de sustinere a structurii scenaristice pentru intreaga mini serie de 6 episoade.
Procesul de constructie a scenariului pentru un astfel de proiect difera mult de cel al unui lung metraj, dar in esenta, el pleaca de la acelasi tip de “seminte”: se traseaza umbrela naratiunii principale, umbrela ce trebuie sustinuta de 6 stalpi de sustinere care mai tarziu vor deveni episoadele. Fiecare episod impinge miza mai departe, pe o structura ca de zale (daca lipseste o zala intra sageata, daca ratezi un episod ratezi intreaga poveste).
Ca si la lung metraj, petrec mult timp cu personajele imaginare construite pentru proiect, merg cu ele la piata, port dialoguri imaginare cu ele in masina, cand conduc, le aduc in diverse situatii cu care imi imaginez ca m-as putea confrunta eu pana cand fiecare personaj dezvolta un set de reguli, calitati si defecte. Apoi aceste elemente vor fi modelate pe fiecare personaj, pana cand acesta isi obtine tridimensionalitate. Iar din acel moment, personajul devine aproape constient de sine si de valorile, calitatile si defectele lui, astfel incat, cand ajunge intr-o anumita situatie, un personaj poate decide daca ar face sau nu ar face ceva.
Odata aproape autonome personajele, incep sa parcurg cu ele umbrela naratiunii, prin fiecare stalp de sustinere, prin toate ritmemele si predicatele pentru a intelege cum ar/vor reactiona si ce rasturnari de situatii ar putea crea deciziile/alegerile lor. Practic, am conceput miniseria ca pe un lung-metraj in 6 capitole.
Filmarile in Piatra-Neamt
A fost grozav. Dar si greu. A fost interesant pentru ca pana in acel moment eu aveam o imagine romantata a orasului meu natal, dar cand am ajuns acolo cu peste 150 de profesionisti care au inceput sa analizeze fiecare detaliu si defectiune estetica a orasului, incepeam sa vad si eu altfel lucrurile si uneori imi ziceam in sine “da’ chiar, mai, chestia asta care mi-a placut de cand ma stiu, e chiar urata, daca ma uit mai bine”. Insa, lucrurile s-au balansat natural tot din partea ochilor profesionisti, care, in acelasi timp, descoperisera lucruri absolut frumoase pe care eu le ignorasem sau nu le observasem, tot de cand ma stiu.
Practic, am inceput sa redescopar orasul. Stradute pe care mergeam cand eram mic la scoala sau la cursurile de vioara, acum erau blocate de politie si cascadori si camere de filmare care imortalizau acele locuri. Acum cand trec pe acolo in loc sa imi amintesc de “aici statea nu stiu cine”, imi amintesc de “aici am filmat chestia aia”.
Prioritar, toate locatiile au fost selectate in functie de poveste. Dar fiind un oras relativ mic, cele mai multe locatii in care am filmat sunt locuri in care am amintiri din copilarie, din adolescenta, etc. Am filmat in locuri unde am trait primul sarut, apoi unde am mancat bataie prima data de la niste golani, apoi pe bulevardul de unde am plecat din oras ca sa imi indeplinesc visurile la Bucuresti si tot asa.
Intamplari amuzante de la filmari
Stiu ca am si ras mult, desi a fost un volum mare de munca. Imi amintesc acum de un cadru cu Alex Papadopol plecand singur pe o strada pustie, in timp ce camera de filmat se ridica cu o macara. Era un moment de tristete a personajului, iesea din casa, se uita pe straduta din fata, nu era nimeni si pleca singur pe mijlocul drumului.
Si darul din partea naturii a fost ca o ploaie marunta a inceput in mijlocul dublei, ca si cum natura plangea alaturi de personaj, era superb... si brusc prin cadru au inceput sa alerge in toate directiile, sunetistii si apoi toti tehnicienii ca sa-si acopere sculele, sa nu le ude ploaia, desi eu nu dadusem stop. Cadrul a fost compromis. Pe moment, eu nu prea m-am amuzat, dar dupa ce mi-a trecut, a inceput sa ma umfle rasul de cate ori imi aminteam de Alex cum juca ceva profund intr-un cadru superb... si inutilizabil.
Relatia dintre Alex Papadopol si Cristian Bota
A functionat grozav. S-au potrivit perfect cu personajele lor, desi nu am scris special pentru ei. A existat un proces elaborat de casting, au dat mai multe probe, iar actorii au fost alesi nu doar de mine, ci si de reprezentatii HBO. Atat Alex Papadopol, cat si Cristi Bota (un baiat extraordinar) sunt actori talentati si cu experienta, desi niciunul nu mai jucase intr-un astfel de proiect, amandoi jucasera in filme. Ce s-a schimbat pentru ei au fost volumul de munca si efortul de a mentine evolutia personajelor lor pentru o perioada mai lunga de timp.
Dupa primele repetitii, deja incepeau sa se comporte precum personajele pe care le interpretau, iar dupa cateva zile de la inceputul filmarilor, intelegeau daca un personaj ar spune sau ar face cutare lucru intr-o situatie deja scrisa sau o situatie noua. Cand au ajuns la acest punct au inceput sa se simta suficient de confortabil incat sa se completeze unul pe celalalt, sa se si amuze si chiar sa se distreze.
Industria noastra de film
Nu e o industrie. E cel mult un sector acum si asa a fost de cand am intrat si eu in el. Suntem un grup de oameni care incercam sa facem filme intr-o tara in care autoritatile nu fac mai nimic pentru cinematografie.
In 1990, existau 450 sali de cinema in Romania. In 2020, inainte de pandemie mai existau doar 8 (opt) sali de cinema in intreaga tara, in afara de cele din mall-uri. Practic, autorii romani cand vor sa lanseze un film se inghesuie pe aceste cateva sali, iar in mall-uri, din cate cunosc eu, distribuitorul trebuie sa plateasca pentru a putea introduce filmul in program, iar daca filmul nu e un succes de public, va fi scos din cinematografe in vreo 2 saptamani de la lansare. Prin urmare distributia nationala a filmelor nu are cum sa ofere un volum de bilete a caror vanzare sa poata reprezenta vreo miza pentru bugetarea unui film.
Ce ne lipseste? Nu stiu exact, multe lucruri. Exista un grup de oameni care stiu mai bine decat mine aceste lucruri, sunt producatori de film si reprezentanti ai breslei care fac acum eforturi sa convinga guvernantii si sa le explice gravitatea situatiei, efectele pierderilor financiare uriase din sectorul cinematografic, nu doar in 2020 din cauza pandemiei, ci si in ultimele decenii.
Acesti oameni fac eforturi sa repare legea cinematografiei, sa mai salveze ce se mai poate salva, fac eforturi de constientizare la nivel politic despre importanta acestei ramuri, despre rezultatele ei si despre capitalul de imagine international castigat de Romania prin succesul filmului romanesc. Dar sunt prudent in asteptari, nu sunt nici pessimist, nici optimist, pentru ca oamenii din domeniul cinematografic au mai facut si fac astfel de eforturi constant de multi ani pe langa guvernanti, iar rezultatele au fost cel mult minore. Eu suspectez ca majoritatea politicienilor nici macar nu se uita la filme. Nici nu cred ca au timp sa se uite, dar si daca ar avea, eu cred ca ei ar viziona filme. Si atunci... de unde intelegere si intentie de a repara lucruri?
Si in timp ce reteaua de sali de cinema se duce de rapa, iar pirateria este tolerata pe motiv ca, combaterea ei ar duce la constrangerea libertatilor utilizatorilor online de a gasi filme pe care altfel nu au unde sa le gaseasca, serviciile de streaming castiga teren, cuceresc publicul. “Cinema-ul la tine acasa” devine noul mod de consum al filmelor. Daca facem o comparatie intre experiente: a merge la cinema astazi inseamna urmatoarele: sa faci rezervare, sa te duci devreme, sa mergi prin trafic, sa cauti loc de parcare, sa stai la rand la biletele rezervate, sa stai la rand la popcorn, sa nimeresti locuri proaste in sala, sa nimeresti spectatori care vorbesc la telefon sau fac galagie + sa respiri acelasi aer cu ei.
Iar a vedea un film la “cinema la tine acasa”, inseamna ca investesti o suma intr-un ecran mare sau un televizor 4K, sa faci abonament la serviciile de streaming si iti faci programul de vizionare cum vrei tu. Nu spun ca cele doua experiente sunt la fel, mersul la sala de cinema ramane inca experienta suprema de consum a unui film (cu amendamentul ca in realitate exista foarte putine sali de cinema in tara, inclusiv cele din mall, care sa aiba lampa de proiectie setata la parametri optimi (fiind o lampa scumpa si care trebuie inlocuita la intervale scurte, unele sali, ori nu le schimba, ori le reduc luminozitatea pentru a le prelungi durata de viata, trisand experienta completa pentru care spectatorii au crezut ca au platit) si sali care sa aiba boxele mixate corect.
De fapt, cand am facut testele in salile de cinema cu Serafimii, am descoperit ca nu exista nicio sala de cinema in Romania care sa redea un film la adevarata lui calitate de imagine si sunet, inclusiv cele din mall. Dar... majoritatea consumatorilor se vor orienta prioritar spre confort, nu spre experienta. Ca dovada cifrele Netflix, HBO, Amazon Prime din ultimele 3 luni.
Iar daca reteaua de distributie e bolnava, atunci intreg circuitul sufera, bugetele de film nu se pot construi pe valoarea biletelor vandute, sursele normale de venit pentru bugete sunt sugrumate, ele devin mai mici, posibilitatea realizarii de scene spectaculoase scade, filmele se contracta la stilul neorealist, iar publicul comercial le evita.
Dar pentru ca suntem o breasla de oameni pasionati contribuim fiecare cu ce putem, cu ce ne pricepem mai bine, uneori ne completam reciproc pentru a tine in viata mecanismele si pentru a face filme cu care sa ne putem mandri.
Planuri
Sa construiesc filmele pe care le planuiesc si sa fortez limitele a “ce se poate si ce nu se poate face” intr-un film romanesc. Si sa ma bucur de ceea ce fac.
