[Minte & suflet] Corina Georgescu: „Efectul Covid” a fost precum acea durere mare care, prin intensitatea ei, a anesteziat toate celelalte dureri

Pandemia ne-a făcut pe toți să trăim undeva, pe un segment definit la unul din capete de „ oarecum stresat”, iar la celălalt de „foarte anxios”, spune Corina Georgescu, psihoterapeut de orientare ericksoniană. După cinci luni de angoase de toate felurile, în care am trecut prin izolare, distanțare socială, și adaptarea la un nou normal, stresul e cât se poate de actual. Și e important să învățăm să-l gestionăm.

Stresul este deja unul dintre cei mai importanți „criminali în serie” din lume. Orice om este puternic câtă vreme punctul lui cel mai slab rezistă. Din păcate, stresul găsește exact acest punct și acolo lovește.

 Statistica arată că oamenii suferă astăzi în mai mare măsură din cauza stresului decât de foame. Cu toate acestea, la începutul stării de urgență, oamenii își făceau provizii cu drojdie și hârtie igienică. Acesta era pericolul imediat, explică Corina Georgescu. Pericolul abstract, dar mai perfid și manifestat pe termen lung, a fost în general neglijat: afectarea psihicului. Despre acest pericol vorbește în interviul de față: cum ne-a afectat pandemia, care e preocuparea oamenilor față de sănătatea mintală, cum gestionăm stresul și cât poate simula online-ul nevoile vieții obișnuite. 

Scurtă biografie

Elena Corina Georgescu, 47 ani. În școala primară și-n liceu, mi-a plăcut matematica, motiv pentru care am dat examen și am intrat la Politehnica București. Pe parcurs am înțeles că nu prea mi se potrivea, dar abia după ce am obținut diploma de inginer m-am răzgândit și m-am apucat de psihologie.

M-am format apoi ca psihoterapeut de orientare ericksoniană și am făcut un master de terapii cognitiv-comportamentale. Am și o diplomă de coach. Practic psihoterapia în cabinetul propriu de peste 15 ani. Mă pricep încă destul de bine la matematică; pe parcurs, și la oameni.

Ce înseamnă să lucrezi cu un psihoterapeut

Dacă ne luăm după Socrate, „viața neanalizată nu merită trăită”. Glumesc, nu cred de fapt că e așa. Cred însă că trebuie să mergem la un psihoterapeut când simțim că viața noastră nu este cum ne-am dori să fie. Asta pentru că, pe măsură ce diferența între ceea ce este și ceea ce ne dorim să fie crește, crește și angoasa, apoi totul o ia la vale. 

Eu recomand tuturor să meargă pentru o primă ședință la doi sau la trei terapeuți. O să își dea seama care dintre ei e cel potrivit și cu el va continua, alături de acesta va desluși ce trebuie schimbat.

Efectele pandemiei

Suntem diferiți, iar modul în care reacționăm la contextul acesta e și el diferit. Cu siguranță, pandemia și izolarea ne-au vulnerabilizat pe mulți.

Când trăim o traumă, răspunsul sănătos este să încercăm s-o integrăm în viața noastră, nu să ne comportăm ca și cum nu s-a întâmplat. Post-izolare, cel puțin în România, mulți oameni resping ideea integrării acestei traume, preferă să creadă că poate fi ca înainte, iar asta nu e o soluție adaptată la realitate. Preferă să spună: „Las’ că știu eu mai bine!” Acest comportament este asemănător cu cel al copilului de cinci ani care face crize de plâns în magazin pentru că vrea o jucărie pe care părinții nu și-o permit. Este voința de tip contrar, credința vagă că realitatea s-ar putea schimba doar pentru că așa vor ei.

Asta se întâmpla și pentru că ni s-a dat informație multă, fără ordine și claritate. Am înghițit pe nemestecate mult și ne-a picat prost. Plasăm, prin urmare, responsabilitatea, și chiar vina, la bucătar, uitând că și noi puteam să fim mai atenți la ce și la cât mâncăm.

Cât despre factorul emoțional, la fel, lucrurile stau diferit. Unii s-au fragilizat, alții cred că s-au întărit, alții spun că nu a contat această experiență. Eu cred că toți am încapsulat niște emoții care se vor manifesta în relațiile cu ceilalți.

De ce au nevoie clienții tăi în terapie în noua normalitate

„Efectul Covid” a fost precum acea durere mare care, prin intensitatea ei, a anesteziat toate celelalte dureri. Se întâmplă la fel și în cazul pericolelor: dacă te atacă ursul, nu-ți mai pasă că-ți scrântești glezna dacă alergi, fugi mâncând pământul. Vreo două luni, am vorbit aproape numai despre coronavirus și efectele lui.

După izolare au început să revină vechile teme și am mai ieșit puțin din cercul corona, și ei, și eu. Nu îmi dau seama dacă după ieșirea din izolare, cererea a crescut, cred că e devreme să pot spune. Cred într-adevăr, că suntem mai fragili, că ne simțim mai neputincioși, mai incapabili să ne controlăm viața și că avem mai multă nevoie de terapie.

Provocările izolării

Înainte de toate a fost nevoia de a-i ști pe cei apropiați în siguranță. După ce nevoile de bază au fost asigurate, au început să apară și cele emoționale.

Și pacienții, și eu însămi ne-am plâns, în primul rând, de lipsa conexiunii umane. Izolarea adusă de coronavirus a adăugat un nou zid între noi și ceilalți.

Atingerea, contactul fizic cu un alt om sau fie și numai vederea lui, sunt foarte importante pentru sănătatea noastră psihică. Fără societatea celorlalți, omul se diminuează din toate punctele de vedere: fizic, cognitiv și intelectual. Suntem pierduți fără celălalt, totuși, în această perioadă a trebuit să ne descurcăm așa. Asta ne-a costat.

Ce urmează

Ultimele decenii, în Europa, chiar și-n România, încercările la care au fost supuși cei mai mulți oameni, mai ales cei din mediul urban, n-au fost în primul rând de ordin fizic. Oamenii suferă astăzi în mai mare măsură din cauza stresului decât de foame. Nu e un semn de progres, ci pură statistică.

Or, când a început criza, primul lucru pe care oamenii l-au făcut au fost cozile la alimente și burdușirea cămărilor. Acesta era pericolul imediat. Pericolul abstract, dar mai perfid și manifestat pe termen lung, a fost în general neglijat: afectarea psihicului.

Așa se întâmplă mereu: viața ne obligă la o prioritizare a apărării față de pericole. Pe primele locuri sunt acum problema medicală sau sanitară, apoi criza economică adusă de Covid-19. Nu ne rămâne timp suficient să analizăm efectele pe termen lung, care nu sunt mai puțin însemnate.

Gândiți-vă doar la un lucru aparent banal, dar extrem de important: din viețile noastre aproape că a dispărut îmbrățișarea. Mi se pare ceva greu reparabil și de neînlocuit. Miliarde de oameni din întreaga lume nu mai au acces la această formă de terapie, de comunicare, de liniștire. Am o prietenă, medic la Colentina, care nu și-a putut îmbrățișa mama, foarte bătrână și bolnavă, de ziua ei, din dorința de a o proteja.

Încă nu realizăm aceste lucruri, pentru că n-am avut timp să ne confruntăm cu ele, dar ele vor lăsa urme.

Pe de altă parte, asemenea biblicului Lazăr, omenirea mereu s-a ridicat și a umblat. Schimbarea poate fi bună și necesară. De pildă, gestul de a duce palma la gură când tușești aproape că nu exista înaintea epidemiei de gripă spaniolă de la începutul secolului trecut. A fost nevoie de o pandemie pentru a adopta și a păstra acest gest care arată grijă față de aproapele nostru.

Cum a evoluat grija pentru minte și spirit

E foarte bună această preocupare a oamenilor pentru sine din ultimii ani. Cel puțin în România, am pus-o în legătură cu criza din 2008. Bine, și până atunci oamenii veneau la cabinet, dar mai degrabă pentru că sufereau. După criză au început să vină clienți cu probleme mai puțin definite, mai degrabă pentru că doreau să se cunoască, să se analizeze sau să se dezvolte mai bine. Mă gândeam atunci că oamenii caută o dezvoltare internă pentru că una externă era oarecum blocată.

În ultima vreme, de 4-5 ani să zicem, cred că lucrurile iau o turnură ușor nedorită. Mulți clienți preferă un proces de coaching unuia de psihoterapie. Dorința exprimată, în cazul acestora nu mai este „vreau să fiu mai bine”, ci „vreau sa fiu mai performant”. Acest tip de gândire are o componentă narcisică pe care un coach fără pregătire în psihoterapie nu o observă. Acesta e unul din motivele pentru care eu cred că și coaching-ul ar trebui făcut tot de către terapeuți, dar mai sunt și altele, precum capabilitatea de a înțelege rezistențele la schimbare ale clientului sau conflictele interne.

Comunicarea

Felul în care s-au comunicat și se comunică știrile despre pandemie a fost prost, dacă ne gândim la efectele psihologice asupra oamenilor. Fiecare dintre noi avem, din punct de vedere psihologic, o componentă paranoidă, deoarece nu suntem - și deci nu ne simțim niciodată - în perfectă siguranță. Așadar, funcție de cum ne sunt date veștile, putem să devenim suspicioși sau ostili, apoi anxioși, apoi depresivi. Comunicatorii ar trebui să pună mai mult preț pe felul în care dau veștile proaste sau în care le cer oamenilor să creadă un mesaj ori să urmeze o recomandare.

Stresul

În 2020, cel mai important lucru întâmplat este această pandemie. Asta ne-a făcut pe toți să trăim undeva, pe un segment definit la unul din capete de „ oarecum stresat”, iar la celălalt de „foarte anxios” . Altfel spus, stresul este, în acest moment foarte actual. De fapt, stresul este răspunsul natural fizic sau psihic al omului la diverse experiențe. Orice, de la responsabilitățile zilnice până la evenimentele nedorite, poate genera stres. De aceea e important să învățăm să-l gestionăm.

După cum spuneam, stresul este deja unul dintre cei mai importanți „criminali în serie” din lume. Orice om este puternic câtă vreme punctul lui cel mai slab rezistă. Din păcate, stresul găsește exact acest punct și acolo lovește.

Cuvântul anului

„Izolare”.

Execuții pe Facebook

Sigur că orice informație care ajunge la noi ne influențează măcar pentru câteva momente și de aceea e important să ne concentrăm mai mult pe a selecta. Dacă înțelegem că mediul online este folosit pentru a manipula și a propaga informații false, vom deveni precauți și vom ști să evităm contactul cu sursele care nu dorim să ne influențeze.

Cât despre faptul că Facebook a devenit un mediu fertil pentru desfășurarea conflictelor, lucrurile nu sunt mult diferite de ceea ce se întâmplă în offline. Oamenii se ceartă pentru că se simt neînțeleși (mă refer aici la conflictele spontane, nu la cele special iscate de cineva cu o agendă ascunsă). În ședințele de gestionare a conflictelor pe care le conduc constat adesea că problema apare doar pentru că cei implicați nu se ascultă cu adevărat unii pe ceilalți, deși în realitate ar fi dispuși să facă foarte mult pentru celălalt, dacă ar avea răbdarea necesară să se asculte.

Am asistat pe Facebook la câteva astfel de „execuții”, oameni adunați în jurul unuia singur pentru a-l ataca și a-l invalida aproape cu totul, nu doar pentru opinia lui, ci și pentru rolurile profesionale sau de familie. Agresivitatea de tipul ăsta poate traumatiza, iar pe celălalt doar îl îndârjesc și mai tare, nu-l fac să-și schimbe părerea. Lucrurile se simplifică mult dacă ambele părți ar asculta ce are celălalt de spus și ar accepta. Așa că sfatul meu acesta este, când suntem în preajma unui conflict: să încercăm să transmitem celuilalt că îl acceptăm cu opinia lui, pe care am înțeles-o bine, și vom fi surprinși de viteza cu care se încheie conflictul.

Puterea online-ului

Văd o grămadă de părți bune în socializarea online, cam aceleași pentru adulți și pentru copii. Să nu uităm că viitorul va fi din ce în ce tehnologizat, mai plin de ecrane și de interfețe, și de la un punct încolo, a-i ține pe copii departe de Social Media poate însemna a-i ține departe de viitor și de cei din generația lor.

De fapt, online-ul nu este doar un mediu pentru socializare, ci și unul în care îți poți exprima creativitatea sau ideile. Faptul că poți primi imediat un feedback este foarte util pentru că te ajută să înveți sau să te repliezi sau să înțelegi alte perspective, deci să te dezvolți.

Un alt avantaj e faptul că, în timpul izolării, ne-a ajutat pe toți să rămânem conectați cu grupurile noastre, cu școala în cazul copiilor, cu colegii de muncă în cazul adulților.

Socializarea online poate deveni și motivațională, poți să vezi oameni care reușesc să slăbească, de exemplu sau să facă diverse activități ce ți-ar plăcea și ție și de care încă nu te-ai apucat și asta să funcționeze ca un catalizator. Poți să-ți găsești ușor și căile prin care să-ți urmezi interesele.

Socializarea online te poate face mai empatic și mai atent la ceilați, măcar și prin faptul că citești postarea tristă a cuiva și pui un emoticon care să exprime că îți pare rău.

Particular, în cazul copiilor, pe ei îi ajută să rămână în contact permanent cu prietenii lor, chiar dacă se pot vedea doar in weekend, spre exemplu, după cum decid sau pot părinții.

Celor introvertiți, mici sau mari, le e mai ușor să comunice online și, după ce fac asta o perioadă, le devine mai la îndemână și offline-ul.

Dezavantajele sau părțile proaste sunt și ele, din păcate, foarte multe. Voi enumera doar câteva. Primul și cel mai important este dependența pe care aproape toți cei care sunt activi pe rețele o dezvoltă, dar mai ales copiii și adolescenții, doar verificând ce a mai apărut nou, sau cine a mai postat ceva, sau ce efect a avut propria postare. Următoarea mare „bilă neagră”, consecință a acestei adicții, e pierderea de timp. Desigur, timpul acesta pierdut costă, căci alte aspecte ale vieții rămân neglijate, de exemplu școala, în cazul copiilor.

Ați auzit de FOMO? Este „fear of missing out”. Mai mult tinerii adolescenți, dar și mulți adulți, au devenit obsedați de a fi permanent la curent cu ceea ce se postează, simt presiunea de a nu rata nimic, de a răspunde la orice apare în feed-ul propriu. Stau până noaptea târziu pentru asta și își centrează toată atenția pe acest lucru. De aici până la anxietate sau chiar depresie e un pas foarte mic.

Grav mi se pare, de asemenea, faptul că bullying-ul este foarte ușor de făcut online.

Influența social media

Depinde de experiențele prin care am trecut online. Acum mai mulți ani am lucrat cu o tânără de 17-18 ani care fusese fotografiată din spate, în timp ce aștepta undeva. Fotografia o făcuse un influencer, care o și postase ulterior pe Facebook, însoțită de un comentariu disprețuitor despre aspectul fizic al tinerei. Totul se viralizase, erau sute de comentarii ale oamenilor care râdeau de ea, în momentul în care clienta mea a aflat. Pe mine m-a sunat, două zile mai târziu, să ceară ajutor, mama tinerei și a trebuit să merg acasă la ea pentru prima întâlnire. Asta pentru că, din momentul în care și-a văzut fotografia pe Facebook, tânăra a rămas împietrită pe scaun, aproape catatonică, nu a mai vorbit, nu a mai mișcat, nu a plâns, nu s-a revoltat, n-a mai făcut practic nimic. Iată un exemplu despre cum poate face rău o rețea socială. La fel de bine poate fi și invers. Sigur, tânăra și-a revenit și, deși a suferit de stres posttraumatic un timp, a integrat experiența destul de bine.

Preocuparea oamenilor pentru imagine

Această întrebare îmi aduce aminte de o secvență din piesa „Un tramvai numit dorință” a lui Tennessee Williams. Blanche, personajul central al piesei, reușește multă vreme să-i inducă în eroare pe cei din jur în privința vârstei, fragilității și vieții ei. La final, când ei realizează și se simt dezamăgiți și frustați și o întreabă „De ce?” ea răspunde ceva de genul „Eu nu spun adevărul. Eu spun ce ar trebui să fie adevărat.”

Da, putem observa că în ultima vreme, mulți au aproape o tulburare obsesivo-compulsivă privind imaginea lor publică, prezentându-se mereu în „cea mai bună variantă” a lor. Dar „cea mai bună variantă” e, de fapt, o imagine falsă, o creație artificială, iar fisura între „ce e” și „ce trebuie să se vadă” poate crea falii și în interior.

Sunt mai multe explicații posibile pentru asta. Una din ele vine din faptul că societatea a definit destul de clar cine e dezirabil și cine nu. Trăind într-o cultură care spune că nimeni nu e de neînlocuit, te simți tratat ca un obiect, ca o resursă consumabilă, așa că trebuie să te străduiești mai mult să te vinzi, ești obligat de piață să te împopoțonezi cu valori mai mult sau mai puțin fake.

Pentru alții, explicația obsesiei pentru imagine e dată din nou de narcisismul lor. Acela care spune: „Priviți-mă și admirați-mă!” sau „Sunt minunat, dar am muncit enorm pentru asta” se simte de fapt foarte nesigur și caută un tip de atenție care niciodată nu e satisfăcător mai mult de câteva minute. Și apoi intră iar în faza de căutare. Este epuizant și angoasant. 

Poate că, aidoma lui Blanche, ne place să spunem ceea ce ar trebui să fie adevărat.

Boala psihică e un stigmat

Din păcate, în România, boala psihică este un stigmat. Trebuie făcut mult mai mult pentru cei suferinzi față de cât se face în prezent.

Acum câțiva ani, în preajma Crăciunului, am recomandat internarea unui pacient de-ai mei, un băiat foarte tânăr care trecea printr-un moment foarte dificil. El a fost de acord să se interneze, iar eu i-am promis că-l voi vizita zilnic. S-a internat într-o seară, iar în ziua următoare, când m-am dus să-l vizitez, asistentul șef al secției respective nu mi-a permis, motivând că vizitele nu pot fi făcute fără acordul medicului care-l avea în îngrijire și care, în acea dimineață, plecase în vacanță de Crăciun. Din fericire, a reușit totuși familia să-l viziteze iar eu să vorbesc la telefon cu el. Ultimele cuvinte ale asistentului șef pentru mine au fost: „Stați liniștită, doamnă, în două săptămâni îl scoatem ca nou.” 

Nu cred că voi uita vreodată aceste cuvinte. Ele reprezintă, la scară mică, felul în care te privește sistemul și explicația multor suferințe omenești.