[Noul viitor] Ruxandra Gubernat: Vietile noastre au fost piratate in cautarea optimizarii. Iar ce se intampla acum este rezultatul acestui proces

Celalalt. Celalalt pe care il iubim sau il uram, pe care il cunoastem sau ne e strain, celalalt de care ne e frica, pe care nu il credem, pe care nu mai stim sa il imbratisam. Celalalt fata de care pastram distanta. Atât fizic, dar si cu mintea si cu intelegerea. E perioada in care ne gandim la Celalalt, spune Ruxandra Gubernat, co-autor al filmului Portavoce & realizator de documentare @Demodocs. Ruxandra are un doctorat în științe politice la University of Paris Nanterre Independent și ne-a răspuns la întrebările din seria Noul viitor, prin prisma Celuilalt:

Acest Celalalt pe care il uram atat de mult zilele-astea pentru ca este: Statul, care ne limiteaza drepturile; Corporatia, care ne exploateaza si ne oboseste; Social Media, care ne deruteaza si ne creeaza imagini false despre sine si cei din jur; un Prieten, care are mai mult succes si este mai fericit; Noi insine, sinele nostru dezamagitor, pe care nu-l prea putem privi in oglinda, de multe ori. 

Despre toate aceste chipuri si mecanismele din spatele lor, vorbeste Ruxandra in randurile de mai jos:

Dorinta morbida de a trece printre cadavre

Ma consider o persoana suficient de rezonabila, care incearca sa gaseasca solutii la problemele care apar si sa dezvolte mecanisme de a face fata experientelor negative. Zilele-astea, totusi, mi-a fost greu sa gasesc acel echilibru, pe masura ce un nou val de stiri ingrijoratoare a intrat în fluxul meu. Acum cateva zile, una dintre prietenele din copilarie ale mamei, si colega medic, a murit din cauza coronavirusului.

In ultima saptamana, am fost in vizita la parintii mei (ambii medici de familie in Dambovita, judet care accelereaza in cursa pentru locurile fruntase ale infectiilor cu Coronavirus). Imi spun cum majoritatea pacientilor lor sunt disciplinati si respecta regulile, in timp ce altii vin la cabinet sa raspandeasca zvonuri despre nepoti, matusi si cunoscuti care stiu pe cineva care a fost fortat sa declare ca are coronavirus, pentru ca Statul, aceasta creatura hidoasa pe care o uram cu totii, sa poata incasa cat mai multe fonduri de la UE. Sau, si mai departe de atat, sa ii acuze pe parintii mei ca sunt parte a Sistemului, responsabili sa convinga oamenii de rand de existenta acestui virus inexistent. Cine stie? Poate ca au dreptate…dar, vazand-o pe mama palida si cu genunchii tremurandu-i atunci cand mi-a povestit despre moartea colegei ei, n-am putut sa nu ma intreb cat de aproape de noi trebuie sa ajunga boala asta ca sa incepem sa ne dorim sa-i protejam pe apropiatii nostri? Si de unde dorinta morbida de a trece printre cadavre, ca sa ne convingem?

Frica, prudenta, responsabilitatea

In toata perioada asta, desi m-am simtit in pericol, grijile pe care mi le-am facut au fost mai mult pentru cei din jurul meu decat pentru mine, pentru ca n-as fi putut sa ma stiu responsabila daca li s-ar fi intamplat ceva. Imi place sa cred ca asta depaseste nivelul de frica si intra intr-o zona mult mai rationala. Aceea de a fi un individ responsabil. Idee care depaseste familia, prietenii si cunostintele si ajunge la modul in care societatile ar putea functiona, daca am trece peste ignoranta, individualism, egoism si bigotism si am incepe sa ne gandim la Celalalt. Acest Celalalt pe care il uram atat de mult zilele-astea pentru ca este: Statul, care ne limiteaza drepturile; Corporatia, care ne exploateaza si ne oboseste; Social Media, care ne deruteaza si ne creeaza imagini false despre sine si cei din jur; un Prieten, care are mai mult succes si este mai fericit; Noi insine, sinele nostru dezamagitor, pe care nu-l prea putem privi in oglinda, de multe ori. 

Ma intreb cum isi justifica cei mai iresponsabili dintre noi actiunile? De ce si cum politicienii instiga oamenii de rand la comportamente cu consecinte cel putin negative asupra celorlalti? De ce persoane publice declara ca pana vor vedea buldozere care sa adune cadavrele de pe marginea drumului nu vor crede in existenta bolii? Cum poate un om sa-si puna in pericol viata (si pe cea a apropiatilor), parasind spitalul cu probleme respiratorii severe, pentru ca efectele simbolice ale negationismului sunt mai profund imprimate in creierul lui decat dovezile experientei bolii? Cat de cinica si de dezumanizata a devenit omenirea? Si cum am ajuns aici? 

Nu veti fi nevoiti sa cititi o lista despre ce inseamna sa fii “un cetatean responsabil”. Nu vreau sa vorbesc despre “comportament social adecvat”, despre mecanisme de control, despre Stat puternic, care-si obliga cetatenii sa actioneze “cum se cuvine”, sau State in care nu mai e nevoie sa se instituie starea de urgenta, pentru ca cetatenii sunt deja antrenati pentru pastrarea ordinea existente. Vreau sa vorbesc despre cele cateva scenarii care par sa ne conduca actiunile. Ca sa fie spus, nu contest realitatea virusului, raspandirea sa si impactul atat asupra vietilor noastre individuale, cat si asupra cailor de actiune sistemica.

Fantezia unei vieti mai bune

Primul: filosofia, “fitter, happier, more productive”. Filosofia autoperfectionarii, bagata pe gat din ce in ce mai mult de societatea capitalista in permanenta dorinta de dezvoltare. Fantezia unei vieti mai bune. Comportamentele sociale acceptate si acceptabile. Uniformizarea gusturilor. Viata robotizata, intr-o societate dornica de tehnologizare, propovaduita prin scoala, podcasturi, carti de autoperfectionare, terapie sau politici de companie.

Desi atragatoare pentru ideea de consens social si intelegere reciproca, tot ce a reusit a fost sa aprofundeze crevasele sociale si sa largeasca diviziunile, de vreme ce nu putem cu totii sa indeplinim visul, nu putem cu totii lua forma croita pentru noi. Vietile noastre au fost piratate in atatea moduri, in cautarea optimizarii. Iar ce se intampla acum este rezultatul acestui proces.

Pentru unii, modelarea a fost reusita, in timp ce altii au suferit multiple erori de instalare, care au adus cu ele frustrarea, respingerea, si cautarea altor naratiuni, mai satisfacatoare sau care justifica mai bine dezamagirile. Cine poate spune ca e gresit? Cine poate spune ca daca te speli de mai multe ori pe maini inseamna ca esti un cetatean mai responsabil, in timp ce consumerismul continua si stocarea de bunuri si de medicamente devine un sport global? “A pig in a cage on antibiotics”…asa se termina “profetia” Radiohead. Si asa vad multi dintre noi viitorul. Putem inlocui antibioticele cu vaccinuri si dezinfectanti, si cusca cu propriile noastre case… e o imagine greu de tolerat.

Influenta social media

Al doilea: reaparitia efectelor puternice ale media. Relatia dintre media si politica si intersectiile dintre cele doua campuri nu au fost niciodata usor de analizat. In era media sociale (in primul rand Facebook, pentru generatia mea), dar si intr-o era in care televiziunea redevine un mediu extrem de frecventat, aceste instrumente sunt, din nou, mecanisme de control eficiente. Dar, desi efectele lor sunt puternice si influenta asupra indivizilor una de durata, procesul nu este unidirectional.

Daca, in anii ’20, cand au aparut teoriile despre efecte puternice, indivizii erau considerati sub mirajul complet al media, acum complexitatea fenomenului ne arata ca poti fi influentat masiv de media, in timp ce iti hranesti imaginea/sentimentul ca esti independent si ca ai gandire critica. Ce au reusit media sociale a fost sa ne faca sa credem ca suntem relevanti, lideri de opinie chiar (in grupurile noastre restranse), ca suntem sau putem deveni “autoritate” si ca ne putem manifesta influenta contestand autoritatea externa si dominanta, care ne decide drepturile. 

Dovada este ca, in afara masurilor punitive, autoritatea/institutiile statului (cu exceptia regimurilor radicale) au probleme crescande in a calma si incuraja masele, in perioada asta. Traim intr-o lume polarizata si antagonica. Cetateanul responsabil se confrunta permanent cu cel mai putin responsabil, care decide pentru sine, dar si pentru ceilalti, sa nu se conformeze regulilor considerate a fi bazate pe morala, eficienta si comportament adecvat. In ambele tabere, “ganditorii universali” sunt in cea mai buna perioada a existentei lor. Mai ales pentru ca consensul social pare sa dispara, si increderea acordata liderilor clasici, expertilor si specialistilor este infinit mai mica. Am devenit cu totii competenti sa comentam despre crize economice, crize politice, crize medicale. Putem sa facem prognoze electorale o data pe saptamana, sa fim cunoscatori in profunzime ai industriilor culturale, sportului, pisicilor si cainilor. In vremuri de pandemie, suntem la fel de buni diagnosticieni ca medicii specialisti. Si, mai ales, vom arunca cu judecati de valoare asupra oricarei idei si oricarui individ care nu corespunde cu imaginea pe care ne-am stabilit-o ca fiind de referinta, desi referintele devin din ce in ce mai fluide si instabile.

 Redefinirea normalului

Cat despre mine, am trait, pana acum, doua cutremure majore, mai multe atacuri teroriste, o schimbare de regim, o criza financiara globala, o criza climatica si, acum, o pandemie. Viata obisnuita?! Criza permanenta prin care trecem cu totii si viteza cu care subiecte cel putin ingrijoratoare se schimba pe agenda par sa fie parti naturale ale dezvoltarii sociale, dar asta nu le face cu nimic mai usor de acceptat.

Se vorbeste mult despre revenirea la “normal”. As spune ca redefinirea normalului, in timpul si dupa aceasta pandemie, inseamna ca cei mai rezonabili dintre noi devin usor bipolari, incapabili sa decida intre realitati negative, iar cei mai putin rezonabili se ingusteaza pe calea lor spre unidimensionalitate, incapabili sa accepte realitatile celuilalt.

Poate ca lectia pe care am putea-o invata este ca rupturile din societate, atat de puternic expuse in ultimele luni, nu sunt artificiale, ci amplificate in mod voit. La originea lor sunt contradictiile din interiorul sistemului, iar ceea ce noi, indivizii obisnuiti, putem observa sunt doar fisurile.