Jurnalist la bază, scriitor și Social Media Content Manager, Adrian Georgescu speră că această perioadă neobișnuită îi va învăța pe artiști să nu mai strâmbe din nas în fața conceptelor precum „popularitate” sau „mainstream”. De unde și titlul acestui interviu. Nu publicul e de vină când consumă literatură proastă, ci oferta din jur, crede el:
Ideea e: „Dacă ești tare, fii tu moda! Fă astfel încât opera ta să fie vandabilă!” Mulți spun că nu vor să se prostitueze, dar a scrie pe gustul publicului e prostituție doar pentru cei slabi; pentru cei puternici înseamnă adaptare.
Până la urmă, e tot darwinism: speciile care se adaptează supraviețuiesc, celelalte dispar văicărindu-se că fructele din copac sunt prea departe de membrele lor.
Adrian Georgescu scrie iute și piperat, este autorul romanului Exitus, despre care povestea într-un alt inteviu pentru IQads. În pandemie, a lucrat la o carte pe care o începuse înainte, despre singurătăți și modurile în care omenirea se schimbă foarte rapid. Perioada asta i-a adus idei noi, urmărindu-i pe oameni cum reacționează la criză.
Vorbim cu Adrian Georgescu despre legile supraviețuirii, viața reală de pe Facebook, remedii pentru pana de inspirație, despre pandemie, public, artiști și învățăturile lui 2020.
Starea de izolare
La noi a fost invers, cumva am ieşit din izolare când toată lumea intra. Cum eu petrec mult timp în Viena, unde eram relativ singur, la mijlocul lui martie am venit în Bucureşti cu unul dintre ultimele avioane înainte să se închidă traficul şi “m-am izolat” exact cu persoana cu care voiam să fiu: soția mea.
Creativitatea în pandemie
În afara activității mele de Social Media Content Manager, scriu la o carte și nu-i ușor în izolare, pentru că „sug” multe idei din contactul cu oamenii. „Culeg” vise povestite, întâmplări din copilărie, nume, situații, imagini. Dar ideile vin din cele mai ciudate locuri și când mă aștept mai puțin. Comportamentul şi ținuta unui cerşetor de lângă o biserică mi-au aprins un beculeț. O altă idee a apărut din niște benzi desenate japoneze, recomandate de către nepotul meu. De acolo am luat atitudinea și vestimentația unui alt personaj.
Cea mai tare idee a venit însă din Facebook.
Pentru mine, numele personajelor sunt foarte importante. Există scriitori – în special latinoamericanii și slavii – care te răpun direct, din numele personajelor. Acestea par că s-au născut „îmbrăcate” în acele sunete și sunt atât de veridice încât parcă le auzi respirând.
Ei bine, eu mă chinuiam de săptămâni bune la un nume de lucru pentru o fată și nu-l găseam. Știam cum arată ea, ce făcuse și ce avea să facă, mecanismele care o puneau în mișcare, de ce ajunsese unde era, numai numele nu venea. Și într-o zi am deschis Facebook și la acele cereri false de prietenie – evident, de la conturi fake – era o domnișoară îmbrăcată doar în desuuri roșii care purta exact numele – evident inventat – pe care-l căutam. Domnișoarei în desuuri roșii nu i se potrivea defel, dar personajului meu îi venea mănușă, ceea ce ne arată că un program de calculator poate avea mai multă imaginație decât un scriitor.
Există remedii pentru pana de inspirație. Din anii de presă, când uneori trebuia să scriu douăzeci de rânduri în zece minute, am rămas cu o tehnică excelentă de stimulare a creativității. Ea sună, pe scurt, cam așa: „Pentru a scrie, trebuie să scrii.” Prea tautologic? Bun, reformulăm: „Dacă vrei să scrii, tot ce trebuie să faci e să începi.” Deschizi fișierul și scrii primele lucruri despre subiect care îți vin în minte, apoi vei fi surprins cât de mult s-a simplificat problema. Dadaiștii făceau cumva așa. Ce a fost greu, ce a fost bun și ușor din perspectiva unui scriitor? Nu cred că există în mod special perspectiva unui scriitor. Un sobar cu imaginație și cu spirit de observație este mai apropiat de literatură decât un scriitor slab.
În scris, lucrurile sunt rareori bune și ușoare. Darul cel mai mare al unui scriitor e tocmai să le facă să pară uşoare.
Un exercițiu pe care-l dau uneori când le mai vorbesc celor interesați despre literatură, povești și întemeierea de personaje este să compună textul unei manele. Știi, textele-alea la care toată lumea strâmbă din nas, că sunt penibile, subculturale, de doi lei. Da? Bine, atunci scrie tu unul bun. Ai libertate deplină la alegerea titlului și a temei, la tot. Știi cât de greu e? Pentru că și acest gen are niște reguli, care, deși par banale și ușor de îndeplinit, când trebuie să scrii tu un text bun de manea, nu mai pare totul atât de penibil și de simplu.
Inspirație
Cartea pe care o scriam când a început nebunia este oricum despre singurătăți și despre modurile în care omenirea se schimbă foarte rapid. Așa că perioada asta n-a făcut decât să-mi dea noi idei, urmărindu-I pe oameni cum reacționează.
Efectele pandemiei în zona culturală
Legile supraviețuirii sunt aceleași, oriunde. Rezistă cel puternic, iar forța, în cultură, e dată de capacitatea de a „bântui” cititorul (nu neapărat de a-l șoca, ci de a-i da de gândit) și de relevanță. Dacă cultura română are forță, va supraviețui; dacă nu, nu. Și cum cultura nu are legătură cu ideea de național, nu va fi nicio pagubă dacă se va ofili literatura din, să zicem, Uganda și Olanda, cât timp va înflori cea din România ori din Ecuador. Sau invers.
Cum va schimba criza comportamentele creatorilor
Sper că îi va învăța pe artiști să nu mai strâmbe din nas în fața conceptelor precum „popularitate” sau „mainstream”.
Ideea e: „Dacă ești tare, fii tu moda! Fă astfel încât opera ta să fie vandabilă!” Mulți spun că nu vor să se prostitueze, dar a scrie pe gustul publicului e prostituție doar pentru cei slabi; pentru cei puternici înseamnă adaptare. Până la urmă, e tot darwinism: speciile care se adaptează supraviețuiesc, celelalte dispar văicărindu-se că fructele din copac sunt prea departe de membrele lor. Un exercițiu foarte bun pentru un artist e să încerce să gândească măcar 10% asemenea unui om din publicitate.
„Nu se poate!” spun mulți scriitori. „Publicul e de vină, căci consumă literatură proastă.” Numai că publicul are întotdeauna dreptate. E ca legea gravitației: poți să-i contești enunțul, dar paharele care-ți scapă din mână tot se sparg.
Contraexemple de oameni geniali care au reușit să facă și artă, să dicteze și legea pieții sunt multe. The Beatles, de exemplu. Sau Queen. N-au scos numai hituri, ci și melodii bizare, experimentale, cu mult înaintea vremurilor. Ori albume cu coperte albe sau cu titluri necomerciale. Dar acele albume au devenit de platină. Eu citesc în ultimul timp literatură fantasy noir, pentru că sunt curios de ce vrea publicul tânăr. Studiez structura de frază a acestui gen, vizitez „rezervațiile” de personaje, încerc să scriu potrivit acestui gen, dar în stilul meu.
Mi se pare și un exercițiu util și pasionant. Uite, de pildă, David Bowie e unul dintre artiștii mei favoriți. (El a zis, cu puțin înainte să moară: „When you come from art, you’ll always be art.”) Or, Bowie se întrupa o dată la câțiva ani într-un nou personaj și-și schimba mereu radical stilul. Nu stătea pe loc. Asculta mereu ce era nou în muzică, lua ce îi plăcea lui, descosea și cosea la loc, pe măsurile lui. De aceea a rămas relevant și la 69 de ani, când a murit, la câteva zile după ce a scos un album extraordinar. Pentru că n-a zis niciodată: „Muzica disco e nașpa, n-o să cânt niciodată disco.”, ci s-a adaptat și a scos câteva albume superbe de „discobowie”.
Relația oamenilor cu literatura în 2020
„Noul public” pentru mine sunt copiii și adolescenții. Faptul că ei nu citesc e pus prea mult pe seama dezvoltării tehnologice și pe a trecerii la alte forme de comunicare, bazate pe video. Da, se întâmplă fenomenul, dar nu acoperă decât jumătate din explicație.
Copiii sunt foarte diferiți de adulți, în ceea ce privește comportamentul în multe situații. De pildă, nu încep să citească din plictiseală. Asta li se poate întâmpla doar adulților, când nu au alte moduri de a-și umple timpul. Copiii nu au timp de „umplut”, ei fac ceva doar dacă acel ceva li se pare fascinant și atrăgător. Or, rolul de a le deschide poarta literaturii este cel al adulților.
Există puțini scriitori care scriu pentru copii şi adolescenți sau care măcar îi iau în considerare. Or, literatura noastră are mai mare nevoie de un „Cireşarii” decât de un „Ulise”, după cum cinematografia noastră propune prea mulți zugravi de angoase personale și prea puțini povestitori.
Ce te enervează, ce te încântă în peisajul literar din România
Autorii care scriu numai despre propriile persoane: ce cred ei, ce simt ei, ce fac ei. Parcă s-a umplut lumea de autobiografi.
Prea puțini vor să povestească - iar ăsta a rămas, de mii de ani, motivul suprem pentru care citim: că ne plac poveștile -, majoritatea vor să arate cât de bine scriu ei și cât de importantă e viziunea lor în concertul universal. Mulți autori, altminteri buni, își fac loc cu coatele în propriile scrieri și le distrug fără să-și dea seama.
După mine, cea mai importantă calitate a unui scriitor bun e discreția, să știe să facă mult din puțin. (Asta e o altă lecție venită din lumea publicității: ca să fii bun, încearcă să spui multe cu foarte puține cuvinte.) Un astfel de scriitor n-are nevoie să semnalizeze cu rachete luminoase prezența talentului, ca un naufragiat pe o insulă pustie, ci te câștigă prin delicatețea cu care te absoarbe în lumea lui.
Dilemele existențiale ale lui Dostoievski sunt puternice și eterne, te urmăresc mult timp după ce ai terminat cărțile, dar el e un fir de praf în salonul lui Stepan Trofimovici Verhovenski. Dos Passos n-a răsucit comparația ca pe un lasou, din Thomas Wolfe nu storci emoții ca dintr-un burețel de vase. Alice Munro – mare scriitoare! – e totalmente absentă din povestirile pe care le-a scris, dar umbra ei plutește peste tot. Numără însă romanele scrise la persoana I din literatura română din ultimii 30 de ani și vei avea însă o surpriză. Sunt foarte multe.
Social media
Pentru mine, social media a fost mereu exact ce scrie pe ea: un mediu social. Poate și pentru că sunt inginer la bază, deci dacă pe un buton scrie „like”, îl folosesc doar pentru a-mi exprima plăcerea.
Iar Facebook e o unealtă care, folosită bine, își face treaba. Dacă însă vrei să-ți construiască o viață, îți va face una de suprafață. E firesc. E ca și cum ai vrea să trimiți SMS-uri cu un bolovan: vei trimite, dar numai unul și apoi va trebui să plătești și fereastra.
Mie îmi plac Facebook și toate rețelele sociale: de aceea și țin conturi de Social Media pentru firme și companii. În comunicare, există un mod neașteptat în care poți avea succes: când toată lumea ține să apară mai deștept, mai frumos, mai bogat, mai citit sau mai de succes decât este, tu încearcă să fii sincer. În Țara Mincinoșilor, sinceritatea vinde formidabil.
În Social Media am câștigat prieteni și am acces la mii de „nebunii” contemporane. Sunt oameni pe care i-am văzut prima oară în online și pe care i-am cunoscut ulterior și ne-am împrietenit pe bune. Sunt alții pe care nu i-am văzut niciodată în carne și oase, dar cu care sunt – nu știu cum să-i spun altfel – într-o stare de prietenie.
Cum arata lumea pe Facebook? Cat de reala e? Eu cred că aia e lumea reală, cel puțin sub un aspect: ne arată, fără să realizăm, așa cum suntem. E ca și cu vinul sau cu banii. Eu înțeleg în zicala „In vino veritas” că beția ne dezvelește de poleiala socială, deci scuzele de genul „Era beat, de fapt nu gândește astfel” nu funcționează defel. De fapt, omul respectiv exact așa gândește, cum a vorbit la beție. La fel, se spune că bogăția îl schimbă pe om. Eu cred că-i dă ocazia să se poarte așa cum a vrut întotdeauna să se poarte, doar că n-a avut în spate siguranța banilor.
Indiferent cât de buni ne credem la comunicare și sub câte straturi zicem că ne ascundem intențiile, Facebook ne arată cum suntem: grăbiți, neatenți, îndreptați către noi înșine, singuri.
Tensiunea din relațiile umane
Tensiunea asta vine din însingurare, mascată, culmea!, sub aparența comunicării. Nu prea ne pasă de celălalt, ăsta e adevărul. Din start, fără să știm cine e, îl considerăm sub noi, doar un om din public care trebuie să ne asculte și să ne aprobe, să dea bani pentru cauzele noastre, să voteze pentru grupul nostru, să ne aprecieze. Dacă X n-a dat like postării noastre despre subiectul zilei, ceva nu e în regulă cu el, nu cu noi.
Mie îmi place, chiar mult, „contrazicerea” și deloc „cearta”. Par noțiuni asemănătoare, dar sunt foarte diferite. În prima formă asculți ce zice celălalt, te gândești dacă are dreptate, iar dacă nu are, argumentezi de ce nu are. „Cearta” e când nu mai asculți și nu mai gândești, doar strigi. Prima e utilă, pentru că te obligă să te updatezi constant, să gândești, să aștepți, să te dezvolți.
Nu e însă ceva nou în istoria lumii. Oamenilor le-a fost mereu teamă de oglindă. Gândește-te că Socrate, care își punea concetățenii, sub forma unor întrebări simple și nevinovate, să-și susțină părerile, a fost condamnat la moarte. Dacă și-ar fi zbierat convingerile în fața unui preopinent, ar fi devenit amândoi politicieni, unul la Putere, celălalt la Opoziție, și ar fi condus cetatea. Dau „unfriend” și „block” foarte greu, doar dacă persoana respectivă aduce în mod evident mediului mai mult rău decât bine. Și o fac fără să trâmbițez; mi se pare o aroganță inutilă să-l anunți pe cel cu care tocmai te-ai certat că îl îndepărtezi. Ca și cum prin asta te-ai arăta mai deștept, iar el n-ar putea face exact același lucru.
Mă amuză cei care se laudă pe Facebook că „sunt obosit, am dat azi 100 de unfriend și de block-uri, pentru că nu mai suportam proștii”. Ți se pare că ai 100 de motive în plus să fii liniștit în spațiul tău de siguranță, dar ești și mai sărac cu 100 de viziuni diferite asupra lucrurilor. Fie chiar și ale „proștilor”.
Este ce spuneam cu unealta prost folosită. Înțeleasă astfel, Social Media e doar despre cum să ai o părere cât mai bună despre tine, cu orice preț, nu despre comunicare. „Desprietenirea” asta virtuală din online nu e, ca în offline, „ceartă cu un prieten” sau „răcire”, ci o separare definitivă de lumi. Nu mai ai acces la celălalt și, indiferent cât de sărac cu duhul, pesedist, userist, penelist sau ceferist este acela, e o pierdere.
Cu ce speri sa ramana oamenii dupa pandemie
Sper să realizeze cât mai mulți cât de important este celălalt și că toți avem ego-urile umflate ca niște baloane.
Ce ai citit în perioada asta
Foarte multe cărți despre comunicare, publicitate și social media, căci mă pasionează domeniul. De la „Creierul politic” a lui Drew Westen până la cărțile lui Malcolm Gladwell. De la Chip și Dan Heath „Made to stick” până la „Hey, Whipple, squeeze this!” de Sullivan și Bennet. Ca beletristică, am citit seria „Silo” de Hugh Howey (asta e o distopie SF). „American Gods”, „The Graveyard Book” și „Neverwhere” de Neil Gaiman. „Trilogia umbrelor” de Leigh Bardugo, un fantasy foarte bine scris, asemănător cumva cu „Game of Thrones”.
Am recitit cărțile scrise sub pseudonim de către Stephen King (cele mai bune ale lui!). M-am reapucat de Faulkner (nu pot sta mai mult de doi ani departe de el). Am recitit „Eseul despre orbire” al lui Saramago, de data asta cu ochi de student, pentru că e o lecție excepțională de dozare a construcției și de creare a dramei. Am citit trei nuvele ale unui autor mexican foarte bun, Yuri Herrera, care are tușă excelentă pentru noir-ul distopic, gen care îmi place mult. Și aștept cu nerăbdare noul roman al lui Cormac McCarthy, The Passenger.
