Gustul neplăcut al dezamăgirii, un examen picat, o călătorie neobișnuită, nașterea unui copil. Sunt momente diferite care îți pot schimba viața, fără să îți dai seama. Important e să iei din ele ce poți mai bun și să îți continui călătoria. Schimbarea și procesele prin care dăm sens indignării și o transformăm în acțiuni este și tema centrală a Festivalului de Teatru Tânăr Ideo Ideis.
Din 2006 și până acum festivalul a adus în Alexandria, orașul care nu a avut niciodată un teatru, peste 220 spectacole de teatru tânăr și profesionist și mai mult de 150 de ateliere de măiestrie și dezvoltare personală, demonstrând importanța proiectelor culturale în comunitățile locale. Anul acesta, Ideo Ideis se va desfășura în perioada 5 - 9 august. Iar noi vorbim despre schimbare cu 5 oameni de creație din familia festivalului: Andreea Borțun (scenarist, co-fondator al festivalului), Alexandra Murăruș (actriță, director artistic), István Téglás (actor, mentor), Judith State (coregraf, mentor) și Nicolae Constantin Tănase (regizor, trainer film). I-am întrebat care a fost cea mai mare schimbare din viața lor și cum le-a influențat ea procesul de creație. Au rezultat 5 povești despre descoperirea de sine, procesul de creație și metamorfoze artistice:
Andreea Borțun: Cinema-ul a devenit propria mea cercetare
Anul ăsta, de altfel în câteva zile, împlinesc 30 de ani. Deși mi-am propus să nu mă uit la momentul ăsta ca la un milestone, mă trezesc adesea evaluând și analizând. Așa că probabil e un prilej bun să găsesc un răspuns la întrebarea asta.
Din tot ce îmi reiese până acum, pare că în urmă cu trei ani am intrat într-o dinamică nouă, asta după ce o perioadă lungă nu mai simțisem niciun entuziasm conturat. Sau cel puțin niciun entuziasm care să aibă puterea să mă propage în locuri noi.
Eram în căutarea unui subiect pentru lungmetrajul meu de debut. Știu că nu mai aveam încredere în scrisul de la birou; mi se părea parțial contrafăcut. În plus voiam să scap de un disconfort pe care îl simțeam de fiecare dată când trebuia să cer ceva, de frica că „deranjez”, că „sunt nepoftită”, de jenă.
Era cu câteva săptămâni înainte de Paște, când am plecat spre trei sate din sud în care nu mai fusesem niciodată până atunci. Deși îmi petrecusem mare parte din copilărie la țară, era un spațiu la care, din poziția de la 27 de ani, mă uitam cu prejudecată. Ajunsese chiar să fie un loc în care mă simțeam mai degrabă nelalocul meu. Și cum eram într-o etapă în care îmi cream forțat contexte care să mă provoace și să mă pună față în față cu gânduri și senzații inconfortabile, am hotărât să plec de una singură. Mersul în sud s-a simțit ca și cum aș fi mers într-un loc necunoscut, aproape la fel de necunoscut ca Berlinul sau New York-ul în care plecasem cu câțiva ani în urmă. Nu aveam carnet, așa că mare parte din drumuri le-am făcut cu microbuzul sau m-a dus maică-mea cu mașina. Aveam în spate un rucsac cu o cameră și un trepied împrumutate, carnetul galben și câteva schimburi.
Îmi dau seama că de regulă povestesc despre zilele alea ca despre ceva ce nu știu dacă pot să mai replic. Simțeam un soi de libertate nouă; pentru că în același timp nu te ține nimic forțat, pentru că știi că vei pleca atunci când vei simți că e potrivit. Libertatea se compunea dintr-un amestesc de teamă, entuziasm și liniște. Mai ales serile și diminețile devreme era liniște. Ca liniștea răsăritului cu care se deschide Silent Light (R: Carlos Reygadas). Simțeai că se trezește o lume.
Zilele erau foarte diferite. Fie mă plimbam singură și intram în vorbă cu oameni pe care nu îi știam, fie cei la care locuiam, necunoscuți și ei până în momentul ăla, mă introduceau altora din sat. Alterori vorbeam cu medicul, polițistul și primarul. Cel mai fain moment cred că venea seara, când rămâneam singură cu carnetul galben și scriam ce văzusem pe timpul zilei. Mulți oameni mi-au dat în decursul ultimilor trei ani permisiunea să asist la viața lor. Totul a început în aprilie anul ăla. După care am continuat să mă plimb prin alte sate și să vorbesc cu zeci de femei, în cele două veri care au urmat. Poziția e una privilegiată și mă simt norocoasă că o am.
Nu am scos camera decât de câteva ori în zilele alea din aprilie. Și cred că am făcut foarte bine. Pentru că eram acolo să înțeleg eu mai întâi, neintermediat. Am locuit pentru câteva zile într-un azil de bătrâni, în casa unei familii mixte (soția romă și soțul nerom) extrem de generoase și cu mulți copii care m-au făcut să simt experiența necunoscută de a avea frați, am cunoscut un cuplu de activiști downshifteri care mi-au devenit prieteni, am descoperit că pot să mă pierd în câmpiile alea care se pierd în orizont și că îmi place libertatea pe care mi-o dă acea senzație de pierdere.
Îmi amintesc că în ziua în care m-am întors am început să descopăr că știu cum se simte reumatismul. A plouat câteva zile bune, am stat în pat cu dureri de genunchi, am plecat de Paște la ai mei. Din aprilie anul ăla am descoperit un drum nou. Scriu mai degrabă ca să înțeleg lucruri din realitate. Cinemaul a devenit propria mea cercetare ca să găsesc sens în ce nu mi-e clar altfel. Și de atunci tot ce înțeleg eu despre ce văd, și despre cum mă face să simt și să gândesc ce văd, se răsfrânge în scenariul acestui lungmetraj, „Malul Vânăt”. O poveste plasată în ruralul din sud, văzută prin ochii unei femei ambițioase, neliniștite, care e deseori confuză, dar care își caută locul în lume, as we all do.
Foto: Adi Bulboacă
Andreea Borțun a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București și a studiat la BARD College, Berlin. Scurtmetrajul de debut Blue Spring, a fost selectat în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Toronto din 2015, iar cel de-al doilea scurtmetraj, Love Locker, a câștigat premiul Berlinale Talents & Canon Short, precum și premiul France 3 (Paris Courts Devant).
Este co-fondatoare a rezidenței pentru scenariști, Pustnik, care are loc în fiecare an în România. A debutat în teatru într-un spectacol regizat de Neil LaBute, iar prima ei piesă, „Ashes Afar”, a făcut parte din Edinburgh Fringe Festival 2015. În prezent lucrează la primul său film de lungmetraj, Malul Vânăt, pentru care a primit sprijin de dezvoltare din partea CNC și care este selectat la piața de co-producție a festivalului de film de la Sarajevo de anul acesta.
Alexandra Murăruș: Stop. De la capăt!
Îmi vine destul de greu să aleg un singur moment pe care să îl numesc „cea mai importantă schimbare din viața mea” pentru că de-a lungul parcursului meu profesional au fost mai multe momente în care am spus „Stop. De la capăt!” și care m-au adus unde sunt astăzi. Cred că în domeniile creative reinventarea este unul din lucrurile cele mai necesare. O astfel de reinventare mi-a adus mie anul 2014 - după o perioadă destul de lungă în care simțeam că bat pasul pe loc, am decis că este timpul pentru o schimbare radicală: mi-am făcut bagajele și m-am mutat la München, un oraș unde nu mai fusesem niciodată și unde nu cunoșteam pe nimeni.
A fost prima dată când am fost complet ruptă de lumea teatrală și în general de cam tot ce îmi era cunoscut. A fost încercarea mea de a vedea cum mă simt stând departe de teatru și film, ducând o viață liniștită, într-o țară nouă. A fost o perioadă în care mi-am restabilit prioritățile și în care mi-am amintit DE CE am ales să fac teatru. Așa că după un an și jumătate mi-am făcut din nou bagajele și am plecat la concursul de angajare organizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Nu am luat acel concurs, dar atunci am știut că trebuie să mă întorc în țară. Șase luni mai târziu eram angajată la Secția Germană a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. După alți doi ani am decis să revin la București și de atunci sunt parte a echipei IDEO IDEIS, o dorință secretă a mea de mulți ani, una care îmi permite să le ofer altora șansa de a-și răspunde la întrebarea DE CE.
Cred că este foarte important să fii liber și să ai curaj să faci schimbări, pentru că doar așa poți evolua. Și cu toate că de fiecare dată când am decis să fac aceste schimbări în viața mea, am avut parte de multe reacții de mirare, sau chiar de dezaprobare de la cei din jurul meu, eu am știut de fiecare dată că este decizia corectă, iar astăzi sunt sigură că a fost așa, pentru că nu am niciun regret.
Alexandra Murăruș a absolvit în 2008 Facultatea de Teatru din cadrul UNATC, secția Arta Actorului și a profesat ca actriță de teatru, film și televiziune. A jucat până acum pe scena mai multor teatre din București (Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, Teatrul Evreiesc de Stat, unteatru) și Sibiu (Teatrul Național „Radu Stanca”), iar din 2016 și-a început activitatea de manager cultural, colaborând cu mai multe festivaluri de teatru din țară, printre care Festivalul Interanțional de Teatru de la Sibiu (FITS). Din 2018 a coordonat departamentul de ateliere al Festivalului de Teatru Tânăr IDEO IDEIS, iar de anul acesta ocupă în cadrul aceluiași festival rolul de Director Artistic.
István Téglás: Toate formele de exprimare redevin valabile
Cea mai mare schimbare din viața mea s-a produs când la scurt timp după Universitate am decis să mă las de teatru. Am depus un efort foarte mare în acei patru ani (am fost ultima generație care a făcut patru ani de facultate pe specializarea de actorie), dar adevărata dezamăgire a venit după ce am terminat școala și m-am angajat într-un teatru. Discrepanța dintre cum gândeam eu lucrurile în sfera artei și realitatea teatrelor din România era colosală. Motivul pentru care m-am apucat să fac teatru și gândul cu care pornisem de acasă la 18 ani, dispăruseră definitiv. M-am simțit trădat, revoltat, și dezamăgit. Am mai avut câteva încercări de a-mi găsi locul în diverse teatre în perioada următoare, dar toate s-au terminat într-un timp extrem de scurt cu demisia mea pe masa managerilor.
Salvarea a venit odată cu momentul în care mi-a intrat în vizor dansul contemporan. Era exact perioada aceea în care a început să devină o mișcare foarte populară la noi în țară. Culmea e că nu m-am apucat de dans contemporan cu gândul că vreau să dansez, ci pentru că în momentul respectiv era singura modalitate de exprimare care nu era învechită. Libertatea pe care mi-o oferea în creație nu am întâlnit-o în nicio altă formă de exprimare teatrală. Ani de zile mi-am petrecut lucrând în zona asta, fără să fiu un fan al dansului în sine, care în forma lui originală nu m-a interesat niciodată. Am descoperit cine sunt, mi-am cunoscut limitele și am devenit onest, în primul rând față de mine. Toate experiențele mele importante pe care le-am avut ca artist, provin din zona asta.
Aș putea spune că m-a pregătit pentru tot ce a urmat după. Din fericire, în zilele noastre toate formele de exprimare redevin valabile datorită felului în care se raportează la ele creatorii din toate zonele artei. Dar fără acea experiență de câțiva ani în zona mișcării (și nu mă refer doar la partea fizică, ci la felul în care se poate aborda la nivelul gândirii un anumit lucru) eu acum n-aș fi aici.
Foto: Sorin Dobrin
István TÉGLÁS a absolvit secția Actorie a Universității de Artă Teatrală Târgu-Mureș iar de-a lungul timpului a jucat pe scena mai multor teatre bucureștene – Teatrul Odeon, Teatrul Național București, Apolo111, Teatrul Metropolis și ARCUB. Printre regizorii cu care a colaborat se numără Alexander Morfov, Radu Afrim, Mihai Măniuțiu, Dragoș Galgoțiu, David Doiashvili și Bobi Pricop. În ultimii ani a filmat pentru mai multe lungmetraje, ultimul dintre ele aducându-i și Premiul Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar (La Gomera, r. Corneliu Porumboiu, 2019).
Judith State: Aveam 13 ani și am picat examenul la Liceul de Coregrafie
De-a lungul timpului au existat mai multe evenimente, întâmplări și întâlniri care mi-au influențat traseul, atât cel personal cât și cel profesional și, deci, procesul de creație. Sunt două momente distincte și foarte-foarte importante care-mi vin în minte când mă gândesc la schimbare – nu am putut alege doar unul dintre ele pentru că sunt foarte diferite și s-au produs în momente îndepărtate de timp unul de celălalt, așadar voi povesti succint despre amândouă.
Primul dintre ele se întâmpla când aveam 13 ani și am picat examenul de treaptă la Liceul de Coregrafie din București. Am dat examen la Liceul Bilingv „George Coșbuc”, dar apoi am decis că totuși ceea ce îmi doresc este să continui cu baletul și am mai dat un examen, în toamnă, la Liceul de Artă „George Apostu” din Bacău. Părinții mei au fost întru-totul de acord cu alegerea mea și așa se face că la doar 13 ani am plecat de acasă, am lăsat în urmă familia, prietenii și tot ce mi-era cunoscut și m-am mutat singură într-un oraș complet nou, în care mi-am petrecut următorii patru ani din viață, la căminul George Bacovia din Bacău. Acei patru ani au fost extrem de relevanți în devenirea mea, au contat extraordinar de mult, m-au schimbat și m-au pregătit pentru viață.
Al 2-lea moment a fost cel în care am trăit întâlnirea cu cinemaul și cu lumea filmului, întâlnirea cu Cristi Puiu în 2013-2014, atunci când am fost la primul casting pentru Sieranevada. Tot ce a adus ulterior acest moment a fost o schimbare în viața mea pe care, cumva, o trăiesc de atunci încontinuu. Întâlnirea și lucrul cu el au avut și continuă să aibă un impact foarte mare asupra mea. Felul în care el se raportează la munca artistică, profesionalismul și creativitatea lui sunt lucruri care m-au propulsat și care simt că mi-au oferit hrană pentru minte și pentru suflet, una care va ține ceva timp de acum încolo.
Foto: Liviu Stefan
Cu o pregătire de bază în dansul clasic și licență în limbi străine, Judith State este un artist în proces continuu de schimbare și asimilare, experimentând cu o diversitate de proiecte de coregrafie, teatru și film. A jucat rolul Sandrei în filmul Sieranevada (2016), în regia lui Cristi Puiu, și a continuat colaborarea cu acesta pentru Malmkrog (2019). A obținut Premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul din lungmetrajul Monștri (r. Marius Oleanu). Dansând poate fi văzută în 6,9 pe scara Richter (r. Nae Caranfil, 2016), în spectacolul semnat de ea „Emlék” sau la cursurile de dans contemporan pe care le predă la Working Art Space and Production, Centrul Național al Dansului București, Casa de Balet sau Linotip.
Nicolae Constantin Tănase: Munca a ajuns secundară și nu regret asta
Probabil cea mai mare schimbare din viața mea a apărut o dată cu nașterea fiicei mele - acum 4 ani. Acela a fost probabil momentul în care am început să conștientizez trecerea timpului și implicit și valoarea lui.
Sigur că această schimbare nu a venit brusc și sigur că am avut perioade în care mi-am irosit timpul cu dispreț – dar cu cât am urmărit-o pe Mara crescând, cu atât mi-am dat seama că acele momente ratate nu vor mai reveni și am regretat lipsa mea de „prezență”.
Probabil acesta este și motivul pentru care mi-am reorganizat prioritățile în viață, în general. Munca mea a ajuns secundară și nu regret asta. S-a transformat dintr-o prezență constantă, care guverna tot ce făceam sau simțeam, într-o emoție latenta – care stă și crește, acumulează și este prelucrata în interior ușor-ușor. Iar apoi, noaptea târziu în general, când prioritatea numărul 1 s-a culcat și doarme mulțumită, atunci iese la suprafață toată. Sigur că oboseala își spune cuvântul de cele mai multe ori, dar procesul creativ rămâne la fel de intens și de multe ori compensează epuizarea acumulata în timpul zilei.
Nicolae Constantin Tănase și-a început studiile la Şcoala de film şi televiziune a Academiei de Arte din Praga și a terminat Regie de Film în cadrul U.N.A.T.C. „I. L. Caragiale”. Scurtmetrajele sale au câștigat numeroase premii, printre care Cel mai bun scurt metraj Românesc la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), Premiul pentru Tânără Speranță la Gala Premiilor Gopo și selecții în numeroase festivaluri internaționale. Lungmetrajul de debut Lumea e a mea (2015) a avut premiera în cadrul TIFF, unde a câștigat Premiul pentru cel mai bun debut. A fost în continuare premiat la festivalurile Karlovy Vary, ANONIMUL și Cottbus. Al doilea său film, Cap și Pajură, a intrat in cinematografe în 2019, după premiera mondială la Prague International Film Festival - FebioFest.
