[Povesti de fotografi] Matei L. Buta: Cautam cu disperare sa oferim o intentie, o insemnatate superioara, prea multor lucruri care nu o contin

In interviul pe care ni l-a acordat, Matei L. Buta aminteste despre o carte numita “Photographs not taken” a carei simpla concluzie este ca cele mai bune imagini nu pot fi surprinse. Privind fotografiile lui, acest lucru pare greu de crezut. Asta pentru ca oamenii din portretele sale... exact, oamenii din portretele sale. Simti ca ajungi sa ii cunosti.

”Imi pasa, iar lucrul asta se vede. Oamenii ma vad de cele mai multe ori lucrand si pregatind set-up-ul si isi dau seama de atunci ca imi pasa de rezultat si implicit de ei.”

Stie toate zgarieturile si micile imperfectiuni ale aparatului sau, care ii sta in mana ca o manusa, si cu care a calatorit mult. Poate cea mai memorabila calatorie a fost in Spania, la Nicu Covaci acasa. Nu pentru ca a facut 7 zile cu autocarul pe drum, timp in care a vazut multe, ci pentru ca atunci cand solistul Phoenix, idolul sau muzical din copilarie, i-a cantat acustic ”In umbra marelui urs”, Matei s-a prefacut ca ii face poze, doar ca sa poata plange linistit in spatele aparatului sau foto, acela cu zgarieturi si mici imperfectiuni. Dar momentul a fost perfect.

Cititi in randurile de mai jos despre cum a ajuns Matei sa studieze timp de 3 ani cursurile la distanta ale Institutului de fotografie de la New York, despre alocatia de o rola de film pe saptamana pentru Zenitul tatalui sau, dar si despre cum si-a petrecut izolarea.

Traversarea izolarii

Intamplarea face ca izolarea sa fi inceput pentru iubita mea si pentru mine cu cateva zile inaintea declararii starii de urgenta. Plecati fiind in vizita lunara la casa vacanta, ne-am trezit, peste noapte, cu o tara blocata. Mi s-au amanat pe termen nedefinit toate proiectele si neavand nimic de facut, am ales sa ramanem izolati la “tara”, intr-un sat pitoresc din zona Bran.

Doar ca izolarea la sat nu are chiar acelasi inteles ca la oras. In primul rand, am  avut o curte decenta unde ne puteam plimba fara declaratie. Apoi, ulita si satul deveneau oarecum o extensie a curtii - pe ulita oricum nu circula mai nimeni, iar in sat politia nu calca decat daca e vreun caz de violenta domestica -, iar obicieul oamenilor de a comunica (tipand dintr-o curte-n alta sau macar de la gard), asigura o distantare sociala sanatoasa.

Chiar si asa, starea de spirit nu a fost mereu una pozitiva. Tensiunile din familie sunt prezente indiferent de libertatea fizica pe care o ai; iar incertitudinea profesionala este mereu greu de stapanit pentru un liber profesionist.

Optimismul si creativitatea mi le-am mentinut incercand sa raman pe cat de ocupat s-a putut. Am inceput prin a curata si a vopsi terasa, balansoarul, balconul, scara din spate si mai apoi obloanele. Am luat o pauza scurta de la intretinerea casei pentru a face niste cursuri online de fotografie care in aceasta perioada au fost reduse substantial (am ramas cu un gust amar, dar macar am putut sa-mi pun creativitatea foto in miscare). Apoi, dintr-o provocare venita din partea iubitei mele, m-am apucat sa-i fac un scaun de gradina Adirondack. Primul (al ei) a iesit putin cam stramb, dar ea sta cu mandrie pe “tronul” primit cadou. Intre timp am ajuns la scaunul cu numarul 7 sau 8 si am inceput deja sa onorez comenzi pentru prieteni.

Fotografii in izolare

Nu am avut chef, pentru ca fotografiile pentru mine sunt o cautare a ceva nou. E poate, daca vrei, modul meu de a cunoaste o persoana noua. Ori eu am fost izolat (ca multi altii de altfel) intr-un mediu cunoscut. M-am fortat, totusi, sa fac din cand in cand cate o fotografie, fie in casa, in curte sau in sat.

Acum, intre noi fie vorba, cum satul meu este vecin cu Parcul National Piatra Craiului, am mai iesit din cand in cand la plimbare pe dealul din spatele casei de unde se vad privelisti superbe catre Bucegi si zona Bran-Moieciu. Nu in ultimul rand, ma simt nevoit sa mentionez ca… nu am fost pregatit tehnic de pandemie, aceasta prinzandu-ma doar cu “aparatul de urgenta” pe care-l am mai mereu la mine. Nu am reusit din pacate sa fug la Bucuresti sa ma echipez…

Resurse

Am fugit oriunde am putut in gand… In cartea pe care o incepusem chiar la inceput de pandemie - “Leopardul de zapada” de Peter Matthiessen - si asta pentru ca in aceasta perioada, iubita mea si cu mine trebuia sa fim in Nepal, intr-o drumetie de 3 saptamani in lantul Himalayan. Pe masura ce au inceput sa se inchida granitele si sa fie din ce in ce mai clar ca nu reusim sa plecam mi-a fost si mie din ce in ce mai greu sa termin cartea. Vezi tu… noi nu am avut neaparata nevoie de a evada, dar am simtit usturimea izolarii fiind nevoiti amandoi sa renuntam la unul din cele mai mari vise din viata noastra de “muntomani”.

In Bucuresti am o colectie de albume foto pe care o iubesc enorm si mi-ar fi placut nespus sa pot sa o resfoiesc din nou poate in si mai mare amanunt, dar nu a fost cazul. In schimb, am visat amandoi la ce putem face odata ce se termina toata nebunia asta. Am visat la tot felul de proiecte pe care le putem face, am visat la munte, la calatorii, la nopti de vara petrecute in cort langa vatra si la mii de kilometri petrecuti in seaua lui Bully (batrana noastra motocicleta BMW de 21 de ani).

Recomandari

Sunt un optimist din fire, asa ca perioada asta m-a dus direct cu gandul la o fotografie si un album. Fotografia este intitulata “Migrant Mother”, de Dorothea Lange - o fotografa americana ce a documentat marea recesiune din anii ’30. Ei bine, (aproape) indiferent de situatia in care te afli, nu trebuie decat sa arunci o privire la acea imagine pentru ca sa-ti dai seama ca noua, de fapt, nu ne e chiar atat de rau. Desigur, suferim cu totii de sindromul “First World Problems”, dar sa nu uitam ca mancarea este in aceasta pandemie la doar un telefon distanta. 

Albumul care-mi vine in minte este un studiu al luminii efectuat de Joel Meyerowitz, in anii 1970 si publicat sub numele “Cape Light” in 1979. Este un proiect pe care Joel l-a desfasurat la casa lui de vacanta din California, iar imaginile au ajuns sa fie unele din cele mai influente imagini ce au ajutat fotografia color sa fie acceptata pe acelasi palier cu fotografie alb-negru, la nivel de arta. Am incercat de nenumarate ori pe perioada pandemiei sa surprind acele calitati sublime ale luminii pe care le are Joel in imaginile sale. Fara rezultat insa. Pesemne ca nu poti face inca cu un aparat digital pe format mic, ce se facea pe un aparat in format 8’’x10”.

 Vlad Ivanov

Pasiunea pentru fotografie

Pasiunea pentru fotografie a venit treptat. A aparut la inceputul liceului, concentrandu-se mai mult pe acea cutie neagra magica pe care nu aveam voie sa pun mana - Zenit-ul tatalui meu. La ceva timp dupa ce am inceput liceul, ai mei si-au luat o “sapuniera”, iar “caramida ruseasca de fier” nu mai avea intrebuintare. Asa se face ca am reusit sa-i conving sa ma lase sa ma joc cu ea. Nu stiam nimic despre fotografie si nici nu aveam unde sa citesc. Tata nu e fotograf si nu mi-a oferit prea multe lectii. Mi-a zis doar ca trebuie sa invart de rotita de pe aparat si cea de pe obiectiv pentru ca linia din vizor sa ajunga in mijlocul cercului. Aveam alocatie o rola de film pe saptamana si… noroc bun.

Pe vremea aia era langa Terminus Pub / Biserica Alba de pe Victoriei, reprezentanta Azomures - acolo gaseam cel mai ieftin film, tot acolo le si procesam. Dupa cum spuneam, intai m-a fascinat aparatul, am inceput prin a experimenta, punand linia in centru cercului din vizor. Incet, incet am observat ca, indiferent daca fac tot ce mi s-a spus, imaginea nu iese chiar cum mi-am inchipuit. La scurt timp dupa, prietenul meu cel mai bun a intrat la foto-video, iar de atunci nelamuririle mele au inceput sa se clarifice. Ce-i drept, la scurt timp dupa a aparut si Youtube-ul.

 Cuzin Toma

Al doilea... aparat de fotografiat

Al doilea… primul meu SLR, pentru asta a trebuit sa muncesc ceva. Lucram in timpul facultatii la o multinationala si tin minte ca ma batea serios gandul sa-mi iau un SLR digital. Tocmai aparuse un Canon de 8 mp si era traznet… Am strans cureaua cateva salarii bune ca sa-l pot cumpara. Tin si acum bine minte, cum stateam de Craciun la coada in primul sediu F64, din spatele CEC-ului. Cu aparatul ala am castigat primii bani din fotografie. Pana atunci am pastrat-o mai mult pentru mine.

Prima fotografie

Nu stiu sa-ti spun despre prima fotografie, dar stiu despre primul portret. N-am sa-l uit cat oi trai. Iar asta pentru ca e in sine o patanie nostima de liceu. S-a intamplat cu Zenit-ul. Era intr-o zi dupa ore cand am reusit - Dumnezeu stie cum - sa conving o colega de clasa sa vina la mine sa-i fac o fotografie. Aveam o rola de film si casa pentru mine. Invatasem pana atunci ca diafragma trebuie sa fie mica pentru o profunzime redusa si ca o lumina placuta pentru o femeie vine din partea unei surse mari si uniforme. Zis si facut, am pus aparatul pe f2 si cearceafuri in geam. Din toata rola de film a iesit o poza buna - atat de buna incat colega mea a vrut-o 70/100 pe perete. Tehnic, ala a fost primul ban castigat din fotografie, in liceu. Am si acum fotografia pe perete.

Tehnica fotografiei

Tehnica am invatat-o incet si pe o durata lunga de timp. Pot spune ca, inca o invat - mereu gasesc ceva metoda noua care merita incercata. Mentorii mei au fost mai mult online. Am “tras” cu ochiul foarte mult la fotografii pe care-i admiram pe internet si am incercat sa-i reproduc. Prin 2007 am incercat sa obtin o ucenicie aici, dar n-am avut nicio sansa. Asa am ajuns sa plec in America si sa lucrez ca fotograf pe un vas de croaziera. Am avut acolo oportunitatea de a ma juca 10h/zi, 7 zile din 7, pret de 10 luni, cu echipament la care doar visam. Am avut parte de “hands on training” pe care il apreciez si il pun in practica si in ziua de astazi. Apoi, odata intors acasa mi-am propus sa-mi cimentez cunostintele cu o educatie academica, si uite asa am parcurs pret de 3 ani cursurile la distanta ale Institutului de fotografie de la New York.

Vlad Birzanu

Lectii invatate pe parcurs

Cat de importanta este modestia, bunul simt si normalitatea. Eu fac fotografie de portret pentru ca-mi plac oamenii. Imi place sa-i cunosc si-mi place sa-i descos, sa aflu ceva despre ei, sa simt ca i-am cunoscut, chiar daca doar pentru cateva minute. De altfel, am nevoie de un scurt moment de intimitate pentru a putea surprinde ceva interesant intr-o persoana.

Am lucrat de-a lungul timpului cu oameni de tot felul si de fiecare data am apreciat bunul-simt si buna educatie, care trebuie sa fie in egala masura in oamenii de rand, cat si in vedetele societatii. Din pacate, am avut si unele experiente mai putin placute cu o categorie de vedete aparute parca peste noapte care-si consuma vedetismul atat de repede incat uita sa mai fie si oameni.

Primii clienti

Primele job-uri le-am avut prin facultate. Am cunoscut pe cineva care m-a lasat sa particip la nuntile lui si sa fac ceva poze. Dupa cateva evenimente, m-a lasat sa merg singur. Desigur, nu era nimic special, nici eu nu prestam arta, nici asteptarile nu erau mari, iar incasarile erau pe masura. Dar a fost un exercitiu exceptional in ceea ce priveste interactiunea cu oamenii. Mai ales pentru ca eu eram foarte timid cand venea vorba de dat instuctiuni si bagat in fata pentru o fotografie. Am lucrat ani buni in domeniul NBC (Nunti Botezuri Cumetrii), pana cand am avut oportunitatea sa plec in America si sa ma specializez pe fotografia de portret/studio.

Still & inspiratie

In general, prefer fotografia care surprinde o parte din povestea unui om. Poate fi de multe ori aparent banala, dar mi se pare fascinant cand reusesc sa surprind o expresie intima a unui strain. Sunt si in fotografia de portret diferite tipuri de sedinte - unele mai complexe, avand o armata de oameni in echipa si multe pregatiri; altele mai simple, in care am o relatie directa cu subiectul. Dar daca reusesc sa-mi fac treaba bine, toate imi ofera un sentiment de implinire, iar experienta de a “cunoaste” pe cineva in cateva minute si de a obtine din el ceva unic, imortalizat in fotografie, este un fel de drog pentru mine.

In fotografie gasesc in general doua mari inspiratii - pictura si geometria. Am imagini care incearca sa fie cat mai picturale, dar care sunt si cel mai greu de realizat. Simt in acest caz o extraodinara invidie pentru pictori, care pot sa-si inchipuie doar o lumina si pot apoi sa o transpuna pe panza. In cazul meu, exista mereu o lupta crancena intre mine si legile fizicii - asa am realizat ca… multi pictori mint cand vine vorba de lumina.

Am, de asemenea, si o serie de imagini grafice, foarte puternice care se bazeaza pe contrast si geometrie. Aici lumina e mai usor de pregatit, dar intreaga fotografie mizeaza pe pozitia si exprimarea subiectului.

Sunt asadar doua stiluri total diferite care alterneaza in pas cu starea mea de spirit.

Aparatul tau foto despre tine

Poate ca nu-l scot atat de des din geanta pe cat ar trebui… Am invatat de-a lungul timpului ca multe momente superbe sunt menite sa ramana fix asta, momente. Din pacate, eu nu sunt in stare sa fotografiez nici macar o fractiune din toate instantaneele frumoase pe care le vad. (imi aduc acum aminte de o carte superba “Photographs not taken” a carei simpla concluzie este ca, cele mai bune imagini nu pot fi facute)

In era digitalului, aparatul meu este un “bunic”. Am avut norocul sa il achizitionez acum aproape sapte ani - ceea ce in lumea digitala inseamna o vesnicie. Este, totusi, un aparat atat de reusit (si atat de “ahead of it’s time” la vremea aceea) incat este inca la fel de relevant ca si atunci. Rezolutia si calitatea imaginii sunt suficiente pentru orice nevoie intalnita pana acum. Trebuie sa recunosc, intre timp s-a format si o legatura personala intre noi, aproape similara cu cea de pe vreamea aparatelor pe film, cand un aparat era pastrat pret de mai multe decenii. Obiectivele s-au mai schimbat, dar body-ul ramane acelasi. Ii cunosc toate zgarieturile si micile imperfectiuni si-mi sta in mana ca o manusa. Am calatorit mult impreuna si am cunoscut foarte multe persoane interesante. Probabil ca singura dorinta pe care o are este o vizita la service.

Trick-uri pentru relaxarea subiectilor

Nu stiu daca sunt trick-uri, sunt mici aspecte care fac parte din modul meu de a interactiona cu oamenii. Imi pasa, iar lucrul asta se vede. Oamenii ma vad de cele mai multe ori lucrand si pregatind set-up-ul si isi dau seama de atunci ca imi pasa de rezultat si implicit de ei. Apoi, incerc de fiecare data sa imi permit luxul de a-i cunoaste. Incerc sa aflu cât pot de mult despre ei inaintea sedintei, iar apoi incerc sa-i cunosc si sa port o discutie sincera si deschisa in timpul acesteia. De cele mai multe ori, oamenii se relaxeaza si, incet, incet se produce o scurta relatie de incredere si o zona de relaxare. Iar acolo, cu putin noroc, se afla si fotografia buna.

Iulian Vacarean

Sesiuni foto de povestit

Nu-mi vine acum in cap ceva amuzant de la o sesiune foto, dar pot sa-ti povestesc despre ceva neobisnuit despre o sesiune foto. Se intampla acum mai bine de 7 ani cand, lucrand la un proiect personal, am luat legatura cu Nicu Covaci. Acesta, foarte deschis mi-a acceptat propunerea de a fi fotografiat, cu mentiunea insa ca el locuieste in Alicante, Spania. Neavand un buget generos pentru proiect, am ales sa merg cu autocarul pana la Nicu. Au fost in total 7 zile petrecute in autocar pentru un drum dus-intors. Ce s-a intamplat in acea masina nici eu nu mai stiu - de la caini anti-drog, muncitori plecati la cules, batrani fugiti din azile si copii pusi pe furat din benzinarii - drumul in sine a fost o aventura. Desigur, nici cele 3 zile petrecute alaturi de Nicu la el acasa n-au fost de prisos. Am avut astfel placerea de a-l cunoaste si indragi pe Nicu chiar in intimitatea casei sale - iar povestirile lui m-au amuzat dar si intristat pana la lacrimi…

Trei fotografii preferate

Imi e greu sa aleg trei fotografii preferate. Acestea pentru mine reprezinta o experienta unica si o ancora in trecut. Ma uit cu drag la ele si-mi aduc aminte de tot felul de detalii de la sedinta respectiva. Pentru simplul fapt ca ma ajuta sa-mi aduc aminte, toate fotografiile imi sunt dragi. Incerc insa sa mentionez trei, poate pentru amintirile valoroase pe care le provoca.

Prima trebuie sa fie portretul lui Nicu Covaci, daca nu pentru cele șapte zile petrecute pe drum in autocar, atunci pentru experienta de trei zile de neuitat pe care le-am avut alaturi de idolul muzical al tineretii mele. La putin timp inainte de a face aceasta imagine, stand singuri in studioul lui, mi-a povestit cu lux de amanunte nescrise detalii despre plecarea lui din tara. Apoi mi-a cantat “In umbra marelui URSS”, la chitara acustica cu un patos nemaiintalnit. Nu am putut sa ma abtin. M-am prefacut ca-i fac poza, dar de fapt plangeam ca prostul ascuns in spatele aparatului.

O alta imagine draga mie este portretul lui Horatiu Malaele. A venit pentru o sedinta scurta de editorial pentru care pregatisem un cu totul alt set-up. Aveam insa in minte si o dorinta de a incerca simplu si grafic. Inainte se plece, am intors o lumina si l-am rugat sa se intoarca spre mine. A fost un moment magic, capturat la timp.

A treia imagine este una dintr-un proiect personal, “Proaspat Stors”, in care am urmarit mai multi actori in culise, imediat dupa ce au iesit de pe scena teatrului.

Unul din acestia este Marius Manole, pe care l-am urmarit pret de mai multe luni prin tot orasul. Pe vremea aceea, Marius juca in cateva zeci de spectacole in acelasi timp. Imaginea urmatoare este surprinsa chiar cand iese de pe scena Teatrului National din Bucuresti, in urma spectacolului “Hoti”, in regia lui Radu Afrim.

Relatia autor-public

Treaba asta cu intentia autorului cred ca este un pic gonflata. Hai sa luam, spre exemplu, faimoasa fotografie a lui H.C. Bresson - “Behind the Gare Saint-Lazare”. S-a teoretizat multa vreme pe tema intentiei lui cand a facut imaginea. Au existat multe variante, cum ca persoana care sare de pe scara in apa reprezinta Europa intr-o perioada tumultoasa post-razboi ce face un pas in necunoscut s.a.m.d.. Cand Bresson, intr-un final, a iesit in public si a explicat intentia, a uimit pe toata lumea. El a indesat obiectivul aparatului intre doua uluci ale unui gard, fara macar sa poata vedea prin vizor ce vede obiectivul. Unde-i intentia aici?!

Nu spun acum ca intentia lipseste cu desavarsire, dar cred ca traim intr-o lume in care cautam cu disperare sa oferim o intentie, o insemnatate superioara prea multor lucruri care nu o contin. Daca autorul are o intentie pe care vrea s-o comunice catre public, atunci cred ca e de datoria lui sa o faca cat mai usor de inteles pentru publicul lui. Acum, daca cineva din afara publicului tinta se apuca sa teoretizeze, asta e alta problema.

Nu stiu daca avem public de fotografie in Romania. In continuare avem prea putine expozitii foto, muzee sau piata de fotografie de arta. Fotografia in Romania se consuma, din pacate, in forma fast-food: repede si ieftin. Pentru toate expozitiile faine pe care le-am vazut a trebuit sa plec intr-un weekend in Europa de Vest.

Ghid personal de etica

Se cheama ghidul bunelor maniere. Cred ca e universal valabil, indiferent de domeniul in care activezi.

In fotografia de portret e important sa nu minti. Ai responsabilitatea de a reprezenta cat mai placut/interesant/puternic personajul din fata obiectivului. Ai aceasta responsabilitate mai ales pentru ca persoana in cauza a ales, de buna voie, sa stea in fata aparatului tau. Asta nu inseamna ca trebuie sa-l arati din toate unghiurile, precum in fotojurnalism, ci din cel care-ti face tie trebuinta. Pot, asadar, sa evit anumite aspecte, dar nu pot sa manipulez imaginea pana in punctul in care nu mai reprezinta realitatea.

Trenduri in fotografie

Fotografia este un domeniu atat de dinamic in ultima vreme incat nu cred ca poate cineva tine cu adevarat pasul cu trendurile. Cand a aparut formatul de 35 mm, fotografii profesionisti l-au luat in deradere. Nu au crezut ca un film asa mic poate reprezenta in detaliu o scena. La fel s-a intamplat si cu schimbarea de la film la digital si, mai recent, de la aparate foto la telefoane mobile.

Cred astfel ca cel mai important trend in fotografie (macar din perspectiva tehnicii) este accesibilitatea. Cu cat avem aparatul mai la indemana, cu atat vom putea face mai multe fotografii. Asa s-au nascut in ultimii ani multi fotografi exceptionali care-si documenteaza viata de zi cu zi in cele mai creative moduri, doar cu telefonul.

Fotografia se va schimba in feluri pe care noi nici nu putem sa le preconizam. Doar in scurta mea cariera, am trecut de la film in format 35mm, la DSLR iar apoi la telefon mobil. Fotografia s-a democratizat in ultimii 5 ani mai mult decat orice alt mod de exprimare, iar in momentul asta cred ca nimanui nu-i mai pasa de trenduri. Important e sa fii multumit de rezultatul tau.