[Povesti de fotografi] Ioana Raluca (Naluca): Am superputerea de a mă face invizibilă! Glumesc, bineînțeles. Dar mi-ar plăcea uneori

Trendurile în fotografie țin mai curând de tehnica și modul de editare, crede Ioana Raluca (Naluca), și ai nevoie de o justificare ca să le urmezi, nu doar pentru că sunt în vogă. În viziunea ei, fotografia este o invitație din partea autorului, către auto-reflecție, iar aceasta nu se poata baza doar pe o formă.

 ”O fotografie ar fi o serie de oglinzi care te reflectă într-un final pe tine, iar când înțelegi asta, te uiți mai bine și vezi că de fapt și tu ești o oglindă.”

Ioana a fost atrasă inițial de fotografia conceptuală, perioadă în care s-a jucat cu unghiuri, lumină, compoziție sau încadrare. Apoi, a început să experimenteze fotografia de concert, în 2013, la un performance Moonlight Breakfast, și a exersat constant în această nișă, poate și pentru că și-a dat seama că îi place să surprindă momente pe care nu le controlează ea, cum ar fi fost de exemplu, sesiunile foto într-un studio.

Povestim în continuare despre ce a inspirat-o în izolare, despre cum vede relația autorului cu publicul și despre fotografiile preferate, cum ar fi cea de la concertul Florence + The Machine.

Traversarea izolării

Starea mea de spirit a fost „rollercoaster, baby!”. Iar cu anxietatea am încercat să rămân prietenă, chiar dacă nu mi-a respectat spațiul personal. Cât despre creativitate și optimism, m-au antrenat ele pe mine. Având în vedere că am lucrat de acasă și nu mai am concerte pe care să le fotografiez, am încercat să îmi dezvolt mușchiul ilustrației. Am o listă luuuungă de idei.

Fotografii în izolare

Am fotografiat păsări, nu m-a tentat niciodată ramura asta a fotografiei, dar probabil m-a atras pentru că erau singurele care aveau libertate totală de mișcare. Și pentru că deja înnebunisem pe toată lumea cu foto cu plante! Între noi fie vorba, sper ca perioada asta să îi facă pe oameni să fie mai atenți la mediul construit pe care îl locuiesc și la ce se întâmplă cu orașul.

Inspirație & recomandări

Fotografia de peisaj homemade a lui Erin Sullivan, lucrările din seria „Jurnal de virus” publicate de White Cuib, poeziile Ligiei Keșișian, live session-urile de la distanță, deși nu-s la fel, toate ilustrațiile pe care le găsesc. Nu mi-e deloc greu să evadez cu gândul, de obicei provocarea e să rămân ancorată în momentul prezent.

Poate ar fi o idee bună ca oamenii să arunce un ochi la fotografia de concert, acum mai mult ca oricând. E o nișă în semi-întuneric în general. Pentru că până acum a fost locul meu de joacă preferat, să mă uit la fotografii de la concerte sau festivaluri îmi provoacă uneori o melancolie ascuțită, urmată de o căutare frenetică a unui scenariu plauzibil, care începe apoi să capete note distopice. După care încerc să mă conving că e doar anxietate.

A trece „ușor” prin orice perioadă poate fi tradus, într-un final, în a trece prin perioada respectivă într-un fel care să aibă sens. Iar asta e ceva foarte subiectiv. Spre exemplu, sunt sigură că mulți dintre noi au ajuns, inevitabil, să caute în albumele proprii sau cele de familie, e un demers personal.

Pasiunea pentru fotografie

Întotdeauna mi-au plăcut cadrele din care lipsește elementul uman, am început să experimentez cu unghiuri, lumină, compoziție, încadrare. Fotografia de concert am descoperit-o relativ târziu și complet accidental. Primul concert pe care am încercat să îl fotografiez a fost un Moonlight Breakfast absolut minunat la Fabrica în 2013, foarte stingher pentru mine ca experiență, dar după mi-am dat seama că nu a ieșit complet dezastruos.

Apoi am ajuns la Festivalul de Film de la Victoria pentru o serie de workshop-uri cu o amică super creativă – și m-am trezit cu camera în mână la concertul Robin and the Backstabbers. Mă tot duceam la concertele lor de vreo 2 ani și aveam un entuziasm nebun, cu care nu prea știam ce să fac. Și norocul meu a fost că Timea, care făcea parte din trio-ul principal al organizatorilor, a văzut asta și mi-a zis „go for it”. Atât mi-a trebuit. Nu prea îmi mai aduc aminte nimic de la concert, eram peste tot, alergam dintr-o parte în alta. Și de-atunci nu m-am mai oprit.

Primul aparat de fotografiat

Era un aparat foto automat pe film, pe care îl cumpărasem cu tata de la magazinul numit „Vacanța” din orașul meu natal și cu care mi-am documentat tabăra de vară din Baia Mare, cred că într-a șaptea. Nu știu ce aș simți, toate fotografiile au rămas acasă, dar pot să îmi inchipui.

Tehnica fotografiei

Am invatat din mers, plus câte un binevenit feedback ocazional din care am luat câte ceva. Sau nu.

O lecție învățată ca fotograf

Să îmi urmez instinctul, oricât de improbabil ar părea.

Primii clienți

Primii bani din fotografie au aparut când am început să mă prind că reușesc să scot chestii decente și în situații dificile.  

Tip de fotografii

Fotografia de concert e preferata mea, fotografia de eveniment cultural în sens mai larg. În rest, tot timpul, fotografii prin care încerc să îmi explorez universul interior.

Stilul tău

Melancolic furios. Cu multă editare. Am auzit că e de rău. Mă inspiră tot ce mișcă, dar mai ales tot ce nu [mai] mișcă. The fear is real.

Aparatul tău foto despre tine

„Iar a uitat să curețe obiectivul.”

„E strâmbă, bre!”

„Bine că știi tu Photoshop.”

Trick-uri pentru relaxarea subiecților

Am superputerea de a mă face invizibilă! Glumesc, bineînțeles. Dar mi-ar plăcea uneori.

Din fericire, fotografiile mele au ca subiect muzicieni în plin act artistic, ceea ce înseamnă oameni familiarizați cu sentimentul de a fi „out in the open”. Motiv pentru care fug pe cât posibil de shooting-urile clasice, nu îmi place să dirijez lucrurile și oricum, în momentul în care încerc să o fac, ceva din ce intenționez să surprind se pierde iremediabil. Dacă aduc idei, prefer să îi las apoi pe oameni să le ocupe, iar dacă apare o anumită stânjeneală în afară de a mea, probabil că de fapt nu li se potrivește sau nu e momentul încă.  

Sesiuni foto atipice

Neobișnuit e atunci când încep copiii să aplaude înainte de începerea unei proiecții de film. Amuzant e atunci când un concert mic și arhiplin ajunge brusc într-un moment tăcut pe scenă, iar eu, lângă fiind, am decis că apăs declanșatorul cu o fracțiune de secundă înainte.

3  fotografii preferate

Prima e o fotografie cu Robin and the Backstabbers, de la festivalul despre care povesteam mai sus. Au trecut aproape 7 ani de atunci, iar băieții au împlinit luna trecută 10 ani de la primul concert. E unul dintre puținele cadre ok de atunci, entuziasmul are și părți mai puțin grozave, hehe.

În a doua se poate admira o Ellie Rowsell in full awesome mode, Wolf Alice fiind unul dintre band-urile mele preferate, de abia așteptam concertul. Țin minte că era ziua ei de naștere chiar în ziua aceea și i-am cântat cu toții, întregul public.

A treia, Florence + The Machine, pentru că Florence. Unul dintre momentele care mi-a plăcut cel mai tare a fost speech-ul ei în note foarte suave, eram cu toții vrăjiți, după care a urmat extrem de abrupt un „Put your f***ing phones down!” care ne-a trezit pe toți la realitate. Evident, cadrul nu reflectă momentul.

Relația public-autor

A privi o fotografie presupune de fapt instanțe succesive ale percepției, iar înțelegerea ei înseamnă o oarecare suprapunere a lor. Intenția autorului, ca în orice fel de artă, este aceea de a transpune și/sau de a provoca.

Dacă am funcționa cu toții la capacitate maximă a empatiei, înțelegerea în sens ideal ar trebui să fie imediată, intuitivă. O fotografie ar fi o serie de oglinzi care te reflectă într-un final pe tine, iar când înțelegi asta, te uiți mai bine și vezi că de fapt și tu ești o oglindă. Întrebarea ar fi atunci „Cât de clară trebuie să fie oglinda?”.

Dar chiar și atunci când intenția autorului nu e imediat evidentă, prin fotografie publicul devine mereu participant la acțiunea de a privi.

Prin urmare, nu contează atât de mult să înțelegi intenția autorului, cât faptul că autorul te invită să privești ceva alături de el/ea. E o invitație ascunsă la auto-reflecție.

Ghid personal de etică

Nu întârzia [prea tare]. Nu trimite imagini direct din cameră. Teaser-ul e sfânt.

Bonus: îmi cer scuze mereu când mă strecor.

Trenduri în fotografie

În fotografie presupun că trendurile țin mai degrabă de tehnica de fotografiere sau maniera de editare. Însă în opinia mea sunt oarecum irelevante, în sensul că un demers nu ar trebui să depindă de asta. E important să încerci lucruri noi, dar nu doar pentru că reprezintă un trend la momentul respectiv. Cu toate astea, mi-ar plăcea să văd și mai mult glitch art aici, deocamdată pare că se înțelege bine cu scena de trap.