Ultimii 10- 12 ani au rescris complet ce se știa despre copii și crescutul lor, crede Antoaneta Opriș, strateg de comunicare și relații publice și autoarea cărții-jurnal “Mami? Da, dragoste!”. A existat o vreme în care lucrurile erau mult mai puțin complicate și nu se scriseseră reguli contradictorii de a crește copiii, iar părinții concurau mai puțin unii cu alți părinți și cu ei înșiși.
Părinții moderni sunt niște oameni care suferă mult. Tendința părintelui modern este de a performa în acest rol la fel ca la job, ca în carieră. Ei tind către apreciere, performanță, perfecțiune.
“Mami? Da, dragoste!” este o carte-jurnal care a apărut din notițele Antoanetei din cei 13 ani de crescut copii. Cartea trebuia lansată la final de martie, într-un eveniment old school, dar așa cum știm prea bine, totul s-a oprit brusc, iar planurile au bântuit o perioadă într-un viitor nedefinit. Două luni mai târziu lumea și-a revenit și s-a reinventat, iar cărțile se lansează ca pe vremuri, numai că online. “Mami? Da, dragoste!” este lansată în cadrul elefantFest, care începe azi și durează până pe 31 mai 2020.
În rândurile de mai jos, vorbim cu Toni despre toate și orice: cum s-a schimbat PR-ul în ultimii 20 de ani, de când lucrează în acest domeniu, despre implicarea ei în realizarea documentarului ”colectiv”, povestea cărții-jurnal, despre părinții noi și vechi și nevoile dintotdeauna ale copiilor și felul subtil în care își lasă amprenta toate schimbările care se petrec în jurul nostru.
Lumea se schimbă, nu știu dacă în bine sau în rău și nici încotro se duce, dar sunt încântată să fiu martoră la schimbarea asta.
Scurtă istorie personală
Sunt om de comunicare, din garda veche deja, ceea ce mi se pare că spune mai multe despre timpurile pe care le trăim decât despre mine. Am studiat journalism și am lucrat în presă în anii memorabili dinaintea guvernării Năstase.
Am abandonat presa pentru PR, luând-o de la zero la o vârstă la care totul era posibil și ușor. Am învățat făcând o meserie căreia la momentul ăla noi îi făceam regulile, noi îi trasam limitele.
Era superb, noi eram unii mai tineri decât alții și toată experiența profesională pe care o adunam venea la pachet bucurie și nerăbare, cu excitarea unui nou permanent. Asta m-a format, asta mi-a rămas în minte, de asta am nevoie și acum: de entuziasmul de a face un proiect, de entuziasmul de a lucra cu oamenii cu care lucrez.
Cum s-a schimbat PR-ul, cu bune și cu rele
Când aveam eu zece ani, erau câteva zeci de familii la mine în oraș care aveau telefon fix. Zece ani mai târziu, toată lumea din orașul meu avea telefon- fix ȘI telefon mobil.
Când am început să fac PR, colegii de la alte departamente din locurile pe unde am lucrat scriau “Piar”. Zece ani mai târziu, toată lumea făcea, știa, dorea PR, în și pentru absolut toate business-urile.
Când piața, oricare ar fi ea, crește cu atâta forță, schimbările sunt uriașe. Iar schimbările astea mari sunt întotdeauna și bune și rele, depinde numai de locul în care te prind. Eu m-am ținut bine și am reușit să nu cad din acest carusel, fiind și în poziții de putere, dar și de vulnerabilitate completă de-a lungul anilor ăstora. Dar I have totally enjoyed the ride.
Și a fost un privilegiu să încep meseria asta într-o perioadă în care nu avea toată lumea adresă de e-mail de serviciu, ajungând, 20 de ani și o pandemie mai târziu, la evenimente și lucru exclusiv online, trăind pe viu un SF, dar și niște distopie.
Scenariul colectiv
E impropriu spus că am scris scenariul “colectiv”, pentru că de fapt la un documentar observațional nu scrie nimeni niciodată un scenariu ca la un film de fictiune să zicem.
Alex a vrut să surprindă într-un film societatea românească după tragedia de la clubul Colectiv, iar eu am început documentarea care avea să stea la baza proiectului. O poveste stufoasă, imensă, țesută din sute de fire. Alex și cu mine ne-am ales personajele și firele, iar în timpul filmărilor am urmărit prin ochii acestor personaje cum s-a scris singură povestea primului an de după incendiul din club. Desigur, munca dramaturgică s-a desfășurat mai ales în primele 6 luni ale proiectului, în a evalua firele urmărite și a stabili într-o formă scrisă esența și desfășurarea poveștii pentru a o nu pierde din vedere pe parcurs.
Ăsta nu este un proces ușor, nici confortabil, orice schimbare minoră îți poate schimba percepția asupra poveștii și asupra adevărului ei. Cel mai greu este să te lași pe tine deoparte spunând povestea, sau poate să nu pierzi speranța, sau poate să te întorci acasă la copiii tăi după o zi de interacțiune cu părinți cărora le-au murit copiii, sau poate să reziști oboselii fizice, sau poate să nu apuci scurtături sigure, de fapt nici nu știu.
Contează cel mai mult să nu lași din mână proiectul până când nu ești convins că ai făcut TOT ce puteai tu mai bine să faci, iar ăsta e un lucru pe care l-am învățat de la Alex. Am lucrat la acest proiect direct sau indirect absolut tot timpul și încă o fac, pentru că Alex este partenerul meu de viață și amândoi trăim în casă cu proiectele noastre.
Cartea
Eram într-un moment complicat pentru mine ca femeie și am încercat să-mi reconstitui viața de undeva. Și pentru că nu aveam în minte o cronologie personală foarte bună, mi-am răscolit agendele în căutarea unor chestii mărețe la care am pus umărul. Și mi-am amintit imediat proiectele alea mișto pe care le-am făcut și le-am uitat și m-am bucurat pentru mine și apoi le-am uitat iar.
Surprinzător a fost că între notițele unui freelancer, antreprenor și ce oi mai fi fost eu în anii ăștia am găsit și notițele unei mame și ale unei femei. Nu-mi aminteam deloc împletitura asta. Listele- știi listele, nu? Listele alea multe pe care orice mamă le ține tot timpul și pe care le completează în multe zile și de fapt nu le închide niciodată? Dând paginile agendelor mele, am văzut cum, cu pixul cu care scriam într-un meeting de la Ministerul Mediului din Chișinău, am completat lista de chestii necesare începutului școlii, listă începută înainte de plecarea în delegație, 3 pagini mai devreme în agendă. Pentru că atunci, în acel meeting, mi-am amintit că nu am destulă chingă cu dungi pentru trăistuțele de lucru manual pe care trebuia să le fac pentru 28 de copii când reveneam la București. Multitasking la nivelul ăsta numai mamele pot face, îți spun.
Am găsit în agendele astea dovada faptului că ceva ce eu îmi aminteam ca fiind doar superb, a fost și îngrozitor de greu. Am descoperit și că momentele cele mai negre, pe care le ocoleam cu mintea, au fost de fapt pline de umor și de poezie. Și am descoperit că în 13 ani întregi crescutul copiilor și rolul de mamă m-au transformat esențial. Am ajuns la concluzia că de fapt copiii m-au crescut pe mine.
Ce a urmat
Între toate elementele astea care mi-au reconstruit cariera și CVul dacă vrei, am realizat, fără să am amintiri foarte precise despre asta, cât de multe rufe am spălat, cât de multă mâncare am gătit, câte povești am citit, cât de mult m-am jucat, de cele mai mute ori în acest timp eu dorind numai să dorm puțin, oricât de puțin.
Notițele legate clar și direct de copii din aceste caiete- agende au fost exclusiv legate de ce vorbeam cu ei sau ce NU vorbeam cu ei și erau pline de viață. Mi-a plăcut la nebunie asta, faptul că am reușit să păstrez pe hârtie ce era mai important de fapt între noi.
Ca să nu se piardă, dar mai ales pentru că sunt obsesiv compulsivă și doresc să am lucrurile în ordine și la locul lor, m-am apucat să transcriu în calculator discuțiile cu copiii. Și am adunat niște sute de pagini, într-un proces dureros. Pentru că de fapt am răscolit adânc în acești 13 ani, în povestea mea, în povestea familiei, în povestea femeii, mamei, fiicei care eram.
Nu am adăugat nimic, nu am “înflorit” lucrurile. Nu am scos nimic, dar am păstrat, aiurea, niște momente doar pentru noi.
Cine a citit prima dată
Prima data a citit sora mea, Ana. Ea este primul om căruia îi arăt orice mărgică fac. Ana este și una dintre cele trei ilustratoare ale cărții, alături de Ima de Hillerin și Livia Jelea. După Ana, au citit Ima și Livia, care s-au apucat imediat de desenat. Apoi au citit băieții mei, de la care am cerut acordul pentru publicarea fiecărei povești în parte.
Apoi au citit citit cei de la Curtea Veche Publishing care au dorit să o și publice. Apoi am dat să citească unor oameni care știu că nu mă mângâie pe cap în sensul creșterii părului. Puțini oameni. Am primit feedback și am râs și m-am bucurat enorm când Alex și Denisa mi-au spus, fără a vorbi unul cu celălalt, exact același lucru, destul de greu de digerat.
Ce ai simțit când a ieșit în lume
Am asistat la naștere: am fost la tipografie să o văd cum se întrupează. Și, onest, m-am simțit ca la nașterile copiilor mei. Mi se întâmpla ceva mare, dar chiar în clipa aia nu mai țineam minte exact care a fost motivul pentru care am dorit să fac asta, să public o carte sau să fac (încă) un copil și voiam foarte tare să merg repede acasă la mine și viața să fie ca înainte. Odată trecut punctul ăsta, mi-am intrat în rol și mi-am făcut treaba.
Nu sunt un om al ambițiilor și nici al așteptărilor, așa că nu am avut și nu am mari emoții.
Ce speri să se întâmple cu ea
Oamenii au primit cu mare generozitate cartea asta. Mă bucur mult, dar recunosc că nu m-am gândit niciodată la cartea asta ca la un proiect de la care voi obține niște rezultate anume. Îmi doresc să aibă exact parcursul pe care îl merită, nimic mai mult și nimic mai puțin. Mi-ar plăcea să-i facă pe oameni să râdă, să-i ajute să trăiască respirând mai ușor experiența creșterii copiilor, să le confirme că pentru toți e superb și istovitor, că pentru toți e înălțător și sinistru, nu numai pentru ei.
Lansarea online
Pentru că tot vorbeam mai devreme de schimbările colosale din PR, iată că ajungem să vorbim despre schimbările colosale din zona pieței de carte.
“Mami? Da, dragoste!”, o carte foarte fizică de altfel, trebuia lansată la final de martie, într-un eveniment old school, într-o librărie, cu un microfon care se plimbă din mână în mână, cu fotografii, fursecuri, amabilități. Numai că de pe o zi pe alta s-a oprit totul, iar noi toți, autori, editori, distribuitori, am amețit.
Două luni mai târziu lumea și-a revenit și s-a reinventat, iar cărțile se lansează ca pe vremuri, numai că altfel, tot la târguri de carte, numai că online.
Adică “Mami? Da, dragoste!” apărută la Curtea Veche Publishing, va fi lansată în cadrul elefantFest, fiind disponibilă cu autograf pe site, în cadrul acestui târg de carte din perioada 27- 31 mai 2020. Desigur, ea poate fi găsită și în alte librării online, dar și fizic în librăriile dinBucurești și din țară.
Părinți și copii
Cred că ultimii 10- 12 ani au rescris complet ce se știa despre copii și crescutul lor. Eu am avut norocul să-mi încep cariera de mamă într-un timp în care lucrurile erau mult mai puțin complicate, în care nu se scriseseră reguli contradictorii de a crește copiii, în care părinții concurau mai puțin unii cu alți părinți și cu ei înșiși. Era frumos, ca în PR, așa. Scuze, mă amuză teribil această paralelă absurdă, dar care stă foarte bine în picioare, deși eu nu vreau neapărat asta.
Revenind, mi se pare că părinții moderni în care nu mă includ, nu din cauza vârstei, ci din cauza atitudinii, sunt niște oameni care suferă mult. Tendința părintelui modern este de a performa în acest rol la fel ca la job, ca în carieră. Ei tind către apreciere, performanță, perfecțiune. Citesc, se documentează, sunt la curent cu trendurile în creșterea copiilor.
Cred că părinții nemoderni, care nu au făcut niciun curs pentru a fi părinți și nu au citit nicio carte de parenting înainte să-și învețe copiii să meargă pe bicicletă, își cunosc mai bine copiii și au o viață mult mai ușoară.
Trăgând linie, mi se pare că părinții, cu cât sunt mai preocupați ce se mai poartă în zona rolului de părinte, cu atât sunt mai greu conectați afectiv și emoțional de copii și devin niște adulți mai chinuiți, în timp ce copiii au nevoie de când e lumea de aceleași lucruri. Idealul ar fi să ne privim în ochi și să ne ținem de mână mai mult, copii cu părinți, bătând mingea și citind povești, cu genunchii juliți și hainele pătate. Atât și nimic mai mult.
Temeri de mamă
Am devenit mamă când eram foarte tânără și nu mi-a fost teamă de nimic. Am devenit mamă când eram foarte tânără și nu am sacrificat nimic. Tinerețea este egoistă și neînfricată, iar asta este o combinație foarte interesantă când ai un copil în brațe.
Mi-am schimbat infim viața la nașterea primului copil. Iacob a mers la concerte, în vacanțe improbabile, a dormit în cinematografe și pe terase, a fost hrănit în benzinării, în parcuri și pe stradă. A fost ușor și superb, suficient cât să mi se pară că sunt supremă și cât să disprețuiesc mamele cărora le era greu, cărora le era rău. Sigur că nu aveam niciun merit, doar avusesem noroc.
De la o zi la alta, am aflat the hard way că de fapt nu știu nimic, că sunt exact ca alte mame, cu nimic mai bună, că și mie îmi poate fi greu și rău, așa atotștiutoare cum mă credeam. Rolul ăsta de mamă mi-a dărâmat propria statuie, mi-a spart oglinda fermecată încare mă priveam. M-a împrietenit cu mine și nu mi-a mai dat voie să mă mint.
Izolarea
Vreme de 8 săptămâni am ținut un jurnal de izolare pe www.savantgarde.ro. Am fost izolați 10 săptămâni în total. Primele cinci săptămâni acasă, în București, ultimele cinci săptămâni în București sau în Breaza, noi cinci, alături de părinți și de bunica mea.
Sunt două luni pe care eu nu le regret și pe care le consider foarte valoroase pentru noi ca familie. Ne-a fost bine, nu ne-am zvârcolit prea tare. Nu a fost mereu ușor, dar nici în afara izolării viața de familie nu e ceva mereu roz. Probabil pentru că toți cinci suntem foarte obișnuiți să stăm mult timp unii cu alții, fiecare fâcându-și treaba lui, izolarea nu ne-a scos foarte mulți peri albi.
Copiii au reacționat foarte bine, dar sunt și atâta de mari cât chiar să înțeleagă ce se petrece. În lunile astea am văzut foarte multă frumusețe și solidaritate, dar am văzut și cel puțin la fel de multă urâțenie.
Am avut momente când puteam să jur că nu mai vreau să ies niciodată din casă, și nu din cauză de COVID 19. Acum pot spune că îmi place și mai mult acasă decât înainte. Și că îmi place și mai mult afară decât înainte. Cel mai probabil vom petrece mai mult timp acasă decât înainte, dar timpul pe care îl vom petrece afară va fi mai bun, mai cu folos, va avea alt sens. Lumea se schimbă, nu știu dacă în bine sau în rău și nici încotro se duce, dar sunt încântată să fiu martoră la schimbarea asta.
De ce ți-a fost dor
Mi-au lipsit musafirii. Casa noastră e deschisă, mereu avem prieteni în vizită, noi sau copiii, dăm petreceri dansăm, vedem filme. Cel mai mult mi-a lipsit să am musafiri în casa și la masa mea. Nu mi-au lipsit deloc magazinele și restaurantele, iar având Breaza nu ne-au lipsit nici parcurile.
Pe locul doi, după musafiri, mi-a lipsit mersul la sport. Cel mai tare mi-a fost și îmi este în continuare dor să-i îmbrățișez pe frații mei care nu trăiesc în România. Dar va veni și ziua asta.
