[Povesti de fotografi] Adrian Catu: Nevoia noastră de autentic ca de un refugiu, ca de un pol de stabilitate, a crescut încă și mai mult odată cu pandemia

Povestea fotografului Adrian Catu nu începe cu un aparat foto primit de la părinți pe la 12 ani. Deși l-a primit. Și era atât de entuziasmat, încât evada de la ore, ca să-și petreacă timpul într-o camera tehnică, developând și printând. Dar Adrian nu a devenit fotograf atunci, dimpotrivă, a urmat o facultate tehnică, apoi și-a găsit un job în IT, în California. Dar în ziua  primului salariu, instinctul l-a făcut să-și cumpere un Canon Rebel. Atunci începe povestea fotografului Adrian Catu.

”Situația actuală, cu covidul, a dărâmat oricum multe fațade. Sigur, vom avea reflexul de a le reconstrui, dar eu cred că nevoia noastră de autentic ca de un refugiu, ca de un pol de stabilitate, a crescut încă și mai mult odată cu pandemia - și se va vedea post pandemie.”

În contextul schimbării raportului dintre guvernanți și cetățeni, în epoca post-truth, Adrian crede că oamenii refuză să se mai încarce cu povești despre probleme, pentru că simt că nu pot influența prea mult lucrurile, și aduce în discuție conceptul de “solutions journalism”, axat pe povești despre soluții, și nu doar relatarea unor probleme.

Fiind și absolvent de antropologie, nu e de mirare că discuția cu Adrian, trece dincolo de simplu gest de a face o fotografie, către mecanismele intime ale artistului și dorința lui de a surprinde autenticul. Apoi continuă cu teme precum conflictul între individualitate și lume sau pandemia de frică.

Traversarea izolării

Starea mea de spirit a trecut prin mai multe faze. La început, un amestec de teamă și incertitudine pe care încercam să îl controlez prin fact checking și date. Și de aici un conflict interior, pentru că astea îmi conturau treptat o poveste mai nuanțată decât cea pe care o vedeam reflectată peste tot în narațiunile mainstream.

Nu cred că optimismul sau creativitatea pot fi “antrenate” în sensul obișnuit al termenului, fiindcă amândouă vin din ascultatea unei voci interioare care este în general inhibată în prezența presiunii. A le antrena (sau stimula) implică o intenționalitate care se traduce printr-o formă de presiune. Dacă le vrem, trebuie să ne dăm libertatea - dar asta înseamnâ inclusiv libertatea de a nu fi creativi sau optimiști!

Fotografii în izolare

Pentru mine, a fotografia nu e doar despre craft, ci în primul rând despre a spune ceva autentic. Este ca și vorbitul, un act firesc, aproape reflex: un mod de a ne construi permanent pe noi înșine ca parte din lume, prin reflectarea lumii din noi. Fotografiile mele din perioada asta au tins, firesc, să vorbească despre ce îmi umplea mie mintea. În prima fază, conflict și haos. Pe de o parte, niște ecouri din afara mea îmi spuneau ce ar trebui să simt, să gândesc, iar pe de altă parte propriile mele impulsuri mă duceau în altă direcție.

Am încercat să îmi fotografiez propria izolare într-un mod care reflecta involuntar felul în care citisem sau îmi imaginam izolarea tuturor. Un reflex al conformității, ca formă de apărare. Au ieșit niște fotografii confuze și haotice. Încercasem să fotografiez ca pe o formă de control, să arăt că mai am un punct stabil în tectonica asta dezlănțuită, și acum descopeream că nu mai pot. M-am simțit înfrănt, epuizat, și am renunțat la orice control: m-am rezumat să fotografiez cum îmi vine, fără să încerc să înțeleg ce fac. Am îndreptat aparatul spre gesturile mărunte pe care le făceam în casă, apoi către mine însumi.

Mă dedublam: în mijlocul unui act reflex, de exemplu spălatul pe mâini, îmi trecea prin minte că aș putea fotografia asta. Mă puneam pe mine, ca subiect, pe freeze: deveneam director de imagine și regizor, evaluam cum bate lumina, pregăteam camera, incadratura, apoi reluam acțiunea - dar nu jucam, ci reveneam cu totul acolo unde mă întrerupsesem, cu tot cu gânduri și starea de spirit. Fără duble, fără simulări. Nu am făcut nicio acțiune special pentru a o fotografia, ci am fotografiat fix ce făceam. Și ce a ieșit la lumină a fost o poveste despre frică.

Mie nu îmi e teamă de coronavirus, asta îmi era limpede. Nu sunt nici în vreo grupă de risc, și în plus accept moartea ca parte a existenței. Mă tem mai curând de a nu trăi cât încă suntem în viață, adică mă tem de moarte ca neîmplinire, spre deosebire de moartea ca împlinire. Și pentru mine coronavirusul a activat această teamă, care însă nu era legată de el. Mi-am dat seama atunci că teama este ea însăși ca un virus: preexistă în noi, latentă, fără formă, și se activează în prezența unui obiect, se atașează de el, ca un virus în prezența unui host.

Și de aici, fotografiind propria mea teamă, mi-a dat prin cap că fotografiez și o mică parte din masa nevăzută a icebergului: pandemia de frică. La momentul la care scriu, mai puțin de 1% din populație a fost infectată de coronavirus, dar probabil peste 70% a fost deja infectată cu frică.

Recomandări

Albumele de fotografii de familie. Serios. Cred că este nevoie ca fiecare să lase deoparte o anumită narațiune colectivă care circulă în perioada asta și care, după mine, nu e tocmai autentică. Și să își asume și exploreze propria izolare ca pe o experiență individuală. Să privească fotografiile de familie cu gândul că am trecut - toți - printr-o situație care ar fi putut pune capăt tuturor lucrurilor fotografiate acolo. Că toate lucrurile alea ar fi putut să dispară, să nu mai fie sau să nu fi fost vreodată. Ce ar regreta? Ce ar schimba? Abia după acest exercițiu onest am putea avea cu adevărat o narațiune colectivă.

Inspirație

Mă inspiră ceea ce simt, ceea ce trăiesc, ceea ce observ. Îmi plac fotografii ale altora, filme, albume, dar în același timp ele tind să devină în mintea mea niște “formule” care îmi apar în minte exact atunci când aș vrea să scap de ele. Mă regăsesc în câte o situație care seamănă cu ceva ce am mai văzut, și atunci e așa ușor să împrumut fără să vreau forma de acolo… chiar dacă ceea ce văd eu în acea situație e în mod inevitabil diferit și unic, și ar avea nevoie de o formă pe măsură. Este un etern conflict între individualitate și lume, impulsul de a fi “tu” și dorința de a fi ideal (ceea ce e totuna cu a spune “conform”).

Cred că recunosc în jur fragmente dintr-una sau mai multe povești pe care le am în interior, și pe care încerc să le asamblez, ca pe un puzzle. Declicul poate pleca de la orice: o rază de lumină, o scenă, o persoană, un obiect…

Pasiunea pentru fotografie

Am descoperit-o în adolescență ca pe o formă de a explora lumea la adăpost de propria timiditate și de senzația de vinovăție în fața propriului nonconformism (aceasta din urmă, cultivată atât de familie, cât și de societatea comunistă în care am copilărit). Cu aparatul la ochi, puteam participa la situații în care îmi doream să fiu, dar în care nu aș fi avut “permisiunea” să fiu în mod nemijlocit. Tot prin perioada aceea am luat contact cu două numere din National Geographic, ediția americană și o revistă Paris Match. Față de printurile de la noi din socialism, astea păreau de pe altă planetă. Mi-a rămas în minte, din primele, o fotografie din Albania comunistă - o căruță pe un drum plin de gropi într-o lumină superbă, lângă un panou ruginit cu succesele socialismului.

Din a doua, un portret alb negru al unei femei, în care mă fascina textura pielii - habar nu aveam că era de fapt granulația filmului. Erau minunate și emoționale, comparativ cu realitatea cenușie pe care o trăiam și pe care o vedeam în “calitatea” printurilor de la noi. În mintea mea, fotografiile acelea nu erau povești despre realitate, ci imagini obiective ale unei realități care exista exact în acea formă undeva, doar că nu în lumea mea socialistă.

Primul tău aparat de fotografiat

Am primit de la părinți un Smena cu ocazia unei excursii cu școala, când aveam vreo 12 ani. Nu știam ce fac, dar am documentat excursia. Peisaje, colegi, momente… Cu un focus particular pe o fată cu un an mai mare ca mine, pe care am ajuns să o fotografiez de la un metru, dar cu care n-am avut niciodată curaj să vorbesc. Apoi, profesorul meu de matematică de atunci m-a învățat procesul alb negru. Evadam de la ore, mă ascundeam într-o cameră tehnică a școlii - acum nici n-aș mai ști unde e - și acolo, într-un laborator improvizat, developam și printam. A urmat o lungă pauză, am făcut o facultate tehnică, am lucrat în IT… Și în 2000, eram în California, am primit primii bani de la noul meu job și tot ce mi-a dat prin cap să îmi cumpăr atunci, în ziua aia, a fost un Canon Rebel. La momentul respectiv, nu mi s-a părut nimic special, dar astăzi mi se pare semnificativ faptul că acela a fost primul lucru care mi-a trecut prin cap.

Tehnica fotografiei

A fost un parcurs foarte lung, în general solitar, care a început prin 2002. A început prin eschivă. Eschiva de a fotografia și substituirea cu gear acquisition syndrom: am “nevoie” de cutare obiectiv, de cutare aparat. Apoi, o etapă de tehnică. Sharpness, expunere, reguli de compoziție… Am menționat sharpness? Totul încadrat rigid în “corect” și “incorect”.

Tone de articole, de exemple. La momentul respectiv, fotografia însemna pentru mine aplicarea impecabilă a unor formule. Ca mai tot ce învățasem în anii de școală din socialism… Prin 2008, am ajuns într-o expediție de speologie în Madagascar, și așa am ajuns prima dată publicat în National Geographic, ediția română.

Am trecut într-o nouă etapă în 2010, când m-am înscris la un curs de fotojurnalism unde l-am avut ca trainer pe actualul meu coleg de la Documentaria, Andrei Pungovschi. A fost o revelație. Am învățat să gândesc o poveste în imagini, să structurez un discurs vizual. Am învățat că fotografia nu este atât despre formă, cât despre onestitatea conținutului. Despre a nu arăta un lucru, ci despre a spune ceva despre el. Și am mai învățat că fotografia este exact despre ceea ce mă speria pe mine, despre a fi în lume, deschis până la a deveni vulnerabil. De la alt coleg de la Documentaria, Bogdan Dincă, am învățat că e ok să am dubii, să nu știu exact ce fac. Și sfatul lui dintotdeauna: “fă mai multe poze”. Lasă-te purtat, evoluția vine oricum, la ea ajungi prin încercări și incertitudini, nu o manufacturezi conform unui plan…

Un alt mentor a fost profesorul meu de suflet, Vintilă Mihăilescu, pe care l-am avut și îndrumător de doctorat la antropologie. Îmi e greu să pun în câteva cuvinte ceea ce am învățat de la el, dar aș spune că am învățat alchimia. Că poți să îți transformi umbra - nesiguranțele, spaimele, revolta - în curiozitate, reflexivitate și iubire față de lume.

Lecții învățate pe parcurs

Sunt două, și ambele sunt cumva legate de onestitate. Prima, evoluezi ca fotograf în măsura în care evoluezi ca persoană. Pentru că fotografia vine din felul în care vezi lumea. Ca să fotografiezi mai profund, mai subtil, trebuie să vezi mai limpede, să distingi dincolo de haosul aparenței. Și acest “a vedea” nu e legat de “a face”, ci de “a fi”. Nu ce faci, ci cine ești în mod autentic.

A doua, oamenii au o capacitate uluitoare de a detecta lipsa de autenticitate a unei imagini. Mă refer aici și la fotografia editorială, și la cea comercială. Poate că este o trăsătură evolutivă: când ne întâlneam cu un necunoscut, era vital să îi decodăm lipsa de autenticitate, probabil în tensiunile corporale și în micile inadvertențe ale atitudinii sale - pentru că asta putea face diferența între viață și moarte.

Așa că oamenii știu când o imagine este onestă și când este… doar imagine, când încearcă să mintă. Poate că cei mai mulți nu pot verbaliza asta, dar categoric răspund diferit în cele două situații.

Mi-aș dori să înțelegem, noi, fotografii, că de fapt nu putem minți. Fotografia nu poate reprezenta ceea ce nu există. Starea aia de spirit pe care vrei să o redai, o poți reda doar dacă ea există cu adevărat în momentul ăla, în locul ăla - fie el pe teren sau în studiou. Poți face un simulacru al ei, și mai ales în zona comercială se insistă mult pe formă, dar eu sunt convins că aproape oricine face diferența între ce e “pe bune” și ce e mimat. Și suntem sătui de fațade. Situația actuală, cu covidul, a dărâmat oricum multe din ele. Sigur, vom avea reflexul de a le reconstrui, dar eu cred că nevoia noastră de autentic ca de un refugiu, ca de un pol de stabilitate, a crescut încă și mai mult odată cu pandemia - și se va vedea post pandemie. Ca să parafrazez o prietenă, am cam obosit toți de atâta performance…

Primii bani din fotografie

Prin 2010, cred. Fotografiam portrete de studiou.

Tipuri și subiecte

Fotografiem vreodată cu adevărat ceva în afara luminii? Ok, sunt multe genuri de fotografii pe care le fac. Documentară, fotojurnalism, advertising, portrete, food, product, evenimente… În toate încerc să spun o poveste, indiferent de contextul fotografiei. Proiectele mele personale sunt în general de fotografie documentară. Încerc să reflect felul în care văd eu lumea. Ce mă preocupă, ce mă mișcă… De multe ori, astea se aliniază cu subiecte sociale, de interes public. Uneori, sunt însă și lucruri mai ascunse, care țin mai curând de personal, decât de social.

Stilul tău

Aș fi curios să aud eu însumi o astfel de descriere. Cred că este o combinație de rigoare și sudoare. Are o anumită greutate și gravitate - nu este light, nici în sensul de lejer, nici în cel de luminos, ci mai curând tinde către clarobscur. Pentru mine, frumosul nu e convențional, ci vine din autenticitate. O editoare americană mi-a spus că într-una din fotografiile mele din Valea Jiului aproape că aude vocile minerilor, e unul din cele mai frumoase complimente pe care le-am primit.

Uneori mi se pare că sunt prea riguros și mă tem ca încercarea de a ordona cadrul să nu omoare viața pe care încerc să o captez - și alte ori, dimpotrivă, îmi reproșez că e prea mult haos: viață, viață, dar chiar să facă fix ce vrea ea în cadru?!

Ce ar spune aparatul tău foto despre tine?

 “Iar ploaie?!”

Trick-uri pentru relaxarea subiecților

Pe teren, am întotdeauna țigări cu mine. În fotografia comercială, îi pun pe ei să mă fotografieze pe mine.

O sesiune foto de povestit

Eram în Burkina Faso și fotografiam o ceremonie locală care consta din oferirea de pui vii către crocodili. Pusesem aparatul pe un monopied pe care îl țineam în mână, la o jumătate de metru de botul crocodilului, gata să prind atacul. Dar minute în șir, animalul a stat nemișcat, fără să atace puiul care tot mișca prin fața lui. “Ce e cu el?” am întrebat eu în cele din urmă. “Nu se poate hotărî ce să atace, puiul sau aparatul”, mi-a răspuns localnicul. Nu foarte convins, am retras totuși aparatul, mai mult ca să schimb mâna cu care țineam monopiedul. Evident că exact atunci crocodilul a înhățat puiul, iar eu am amintire un cadru cu cerul.

3 fotografii preferate

Eram în Rast Nou, un sat din Dolj. L-am văzut pe bătrânul din imagine cărând două găleți cu apă de la niște sute de metri de casă. Am intrat în vorbă cu el și m-a primit înăuntru. Soția lui nici nu m-a băgat în seamă. Nu își mai vorbeau, nu interacționau în niciun fel. Părea că trăiesc fiecare în câte o realitate paralelă. Mi s-a părut cumplit de trist. Cu câteva momente înainte de poză, aveam lacrimi în ochi. Strângeam din dinți, fiindcă nu e vorba despre mine, eu nu sunt acolo ca să îmi permit să plâng, ci ca să strig în locul lor. Tristețea. Absurdul. Nu știu. Nici nu e treaba mea să știu. Dacă apare în poză, dacă ceva în interiorul meu a putut să traducă asta, asta contează, nu trebuie să o pot pune și în cuvinte. Eram concentrat mai ales asupra bătrânei și a felului pictural în care cădea asupra ei lumina unei ferestre mici și murdare. Și atunci, el s-a dus la vatra și a început să aprindă focul. M-am mișcat instinctiv ca să așez între ei muchia ușii, împărțind cadrul în cele două realități paralele pe care le observasem. Și am declanșat.

Eram în Lupeni, la două zile după un accident din 2017 în care trei mineri au fost prinși de o surpare, și doi dintre ei au murit. Nici eu nu știu prea bine cum s-a întâmplat, dar am ajuns să fiu acceptat în grupul de colegi al uneia dintre victime. Cu două zile în urmă, râdeau și glumeau cu el, iar acum îi săpau groapa. La un moment dat, au făcut o pauză. Au așternut o hârtie pe o lespede de marmură, au pus pe ea pâine, ceapă, salam și slănină, și au mâncat acolo, folosind mormântul drept masă. Mi s-a părut un moment uluitor.

Căutăm cu toții în fel și chip “sensul vieții”, ceva care să ne facă să ne simțim împliniți în ciuda faptului că de fapt nu prea deținem controlul. Și pentru mine acest sens era chiar acolo, sub forma unor felii de salam mâncate firesc pe lespedea aia de beton. Actul de a mânca - specific vieții, un act care ne ține în viață - se desfășura pe o lespede de mormânt, o suprafață care separa cele două lumi, cea a vieții și cea a morții, practic la confluența celor două. “O să murim cândva, dar acum mâncăm”, ăsta era sensul vieții din feliile de salam mâncate în cimitir. Am așteptat minute în șir ca să alinieze privirile și mâinile într-un fel care să indice cumva schimburile de cuvinte care se întâmplau între mineri, și atunci am declanșat.

Una din cele mai frumoase cărți scrise vreodată este romanul “Toate numele”, al lui Jose Saramago. Este vorba despre un funcționar de la o arhivă a stării civile care scapă într-o zi pe jos o fișă cu numele unei femei și se hotărăște să plece în căutarea ei. Nu o cunoaște, nu vrea nimic de la ea, iar femeia nu are nimic special, dar el înțelege că tocmai actul alegerii este cel care dă lumii un sens. Care este legătura cu portretul lui Emily, fetița de opt ani din Burkina Faso? Păi tocmai faptul că Emily e un copil oarecare din miliardul de copii al lumii, nu are nimic special, și nici nu e fotografiată într-un context special: este în curtea familiei, pe punctul de a pleca dimineața la școală. Fotografiile, știrile sunt bazate prea mult pe excepțional, pe ieșit din comun, deși tocmai acest “comun” este spațiul în care trăim mai tot timpul.

Relația autor-public

Un studiu făcut în urmă cu câțiva ani de NPPA pe imaginile publicate în ziare a găsit că publicul poate distinge în 90% din cazuri imaginile făcute de profesioniști de imaginile făcute de amatori. Explicația cea mai comună a fost că “imaginile spun o poveste”. Eu cred că publicul de astăzi este expus la atâtea imagini încât are o cultură vizuală mai dezvoltată decât în urmă cu 10 ani, și incomparabil mai bună decât acum 20 ani.

Și cred că publicul înțelege fotografiile mai bine decât ne închipuim noi, fotografii. Noi suntem cei care trebuie să ținem pasul, să inventăm moduri noi de a spune povești vizuale. Nu poți consuma la nesfârșit același gen de fotografii, chiar dacă ele au doar scop descriptiv: oamenii invață, se adaptează, și atunci apare inevitabil o anumită saturație.

Ghid personal de etică

Discursul tău vizual să spună onest ce ai înțeles tu. Să menționeze tot ce ai înțeles, fără să ascundă bucăți. Să ai mereu în minte că nu există alb pur și negru pur, iar fotografia trebuie să conțină nuanțe. Dacă fotografiezi observațional, să uiți complet chiar și ideea că ai putea să intervii ca să îți facilitezi cadrul. Dacă îți regizezi cadrul, să o faci asumat și onest, să o faci cu scopul de a arăta cât mai bine ce ai înțeles și tot ce ai înțeles. Să te gândești la consecințele probabile ale imaginilor tale asupra celor pe care îi fotografiezi. Să refuzi exoticul și exoticizarea. Să accepți că de multe ori nu o să ai cadrul ăla dorit, și să mergi mai departe. Să nu îți denigrezi niciodată subiectul, nici chiar când îl critici sau când ai sentimente personale negative față de el: fotografiază-l onest, iar dacă resentimentele tale sunt justificate, ai încredere că și alții vor vedea ceea ce vezi tu. Să nu fii judecător. Și nu e vorba despre tine: tu ești acolo ca să vorbești în numele altora. Sentimentele tale le poți trăi ulterior, dar în acel moment tu nu mai exiști, contează doar sentimentele subiectului tău.

Trenduri în fotografie

Mă duc cu gândul la cafelele de pe Instagram… Cred că în fiecare epocă există un anumit manierism, anumite clișee, și am să încerc să enumăr câteva pe care le văd eu anii ăștia. Și câteva trenduri. Un manierism este legat de culori desaturate, un aer casual, lipsit de griji, simplitate. Un fel de Ikea fotografică, mai ales că mult din ea este “do it yourself”. Și când zic asta, nu mă refer la faptul că oamenii își fac propriile fotografii. Ar fi bine să fie așa! Ci tocmai la faptul că “instanțiază” fotografiile gândite de alții. Pentru mine, curentul ăsta nu are nimic lipsit de griji și nici simplu: este atât de lipsit de viață încât mă sperie. O dovadă este faptul că multe din fotografiile astea nu s-au schimbat mai deloc odată cu pandemia.

Publicitatea mi se pare că s-a dus și ea înspre simplitate și storytelling, dar a făcut-o ceva mai bine: mi se pare că există un anumit trend înspre autenticitate, înspre mai multă onestitate, și cred că asta e foarte bine.

Un alt trend este desigur declinul fotojurnalismului, pe fondul prăbușirii modelului de business bazat pe publicitate, și al faptului că jurnalismul competiționează cu social media în ceea ce privește consumul de stories. Aici eu văd niște nuanțe. În primul rând, o componentă importantă a problemei nu ține nici măcar de jurnalism, ci de o schimbare în raportul dintre guvernare și cetățean în epoca post truth.

Publicul începe să fie depășit de problemele unei societăți din ce în ce mai complexe, iar teoreticul accountability al guvernanței se pierde în tot felul de artificii semantice. Și atunci oamenii refuză să se mai încarce cu povești despre probleme, pentru că simt că nu (mai) pot influența prea mult lucrurile. Ce pot face (foto)jurnaliștii? Un lucru ar fi să recurgă mai mult la “solutions journalism”, axat pe povești despre soluții, și nu doar relatarea unor probleme. Alt lucru ar putea fi să meargă ceva mai mult în profunzime: de exemplu, să documenteze resorturile unei situații, mai curând decât actorii ei.