[Povesti de fotografi] Sorin Vidis: Fotografia in Romania e o sintagma care inseamna foarte multe genuri si tipuri de joburi

“People of the pit”, “Icelandic anxiety”, “Oina” sau “From dusk till dawn” sunt cateva dintre proiectele lui Sorin Vidis. Face fotografie documentara, reportaje si eseuri fotografice, cu precadere in genul street photography. Sorin crede ca nu exista ceva mai frumos decat un privitor care sa se conecteze cu lucrarea si sa aibe un contact aproape direct cu povestea din spatele ei. Din postura de persoana rationala, care respinge cu vehementa plasmuiri fantasmagorice, crede ca magia exista. Iar in categoriile lui de fotografie, e conditionata de multe ori, de simtul anticipatiei.

”Stilul esti tu, si cat timp esti impacat cu tine insuti asta transpare sau se reflecta inclusiv in fotografiile pe care le faci, si cu siguranta asta asigura o consecventa si congruenta mai mare decat orice construct artificial sau mistificare.”

Povestim cu Sorin despre cum ar trebui sa fie cu adevarat un profesor de fotografie, despre diferenta intre fotografia ”cu intentie" si cea care are doar ceva de aratat, si despre trendsetteri din fotografia internationala. Asta in timp ce privim fotografii facute in izolare, fotografii din arhiva sau cele pe care le-a ales ca fiind preferate.

Starea de spirit in izolare

Eu inteleg ca situatia asta va dura ceva, pentru ca nu are cum altfel. Autoimunizarea se pare ca dureaza vreo doi ani, iar vaccinul cel putin unul. Pana atunci calculul ar trebui sa fie ca rata imbolnavirilor sa nu depaseasca capacitatea spitalelor si de aceea autoizolarea si poate chiar starea de urgenta e necesara. Insa cred ca la un moment dat graficul epidemiei se va intalni cu cel al economiei intr-un punct critic dincolo de care va fi nevoie de niste decizii care vor pune in balanta situatia economica cu cea sociala. 

Hai sa va zic totusi ce fac, ca nu e un mare secret. Lucrez in bucatarie, fumez, mananc, fac ceva exercitii fizice sa nu ma anchilozez total, de vreo doua zile mai si alerg (e mult spus) vreo 10 min dupa ce ma trezesc, deci, chiar nu e vis si sper sa ma tina, mai fac poze, mai editez din ele, bag filme, seriale, dupa ce termin de lucru seara tarziu, ascult muzica, dansez, ma joc cu fii-mea, ies la cumparaturi si scurte plimbari prin cartier si cam atat. Oricum, tot m-am ingrasat vreo 5 kile.

Fotografii in izolare

N-as zice ca am avut chef, pana la un punct, cand am fost un pic impins de la spate de exact acest gen de abordari. In lumea asta plina de activisti care raporteaza in permanenta de la fata locului, oricare ar fi acel loc, eu chiar nu simt nevoia sa mai aduc si eu cei doi centi ai mei in masa de monezi virtuale. Bineinteles ca din punct de vedere strict documentar, de indexare, de arhivare, astfel de poze pot avea valoare si de asemenea pot avea si valoare intrinseca daca au veleitati estetice deosebite. Doar ca pe mine nu ma atrage deloc povestea asta, poate vreau sa fug de ea si de aceea.

Eu am internalizat setul de reguli, incerc sa le respect pe cele (majoritatea) care fac sens pentru mine si mai departe de asta incerc doar sa-mi vad de treaba. Am vazut multe poze de genul "ia uite ce multi oameni sunt pe strada si cum nu respecta regulile de distantare sociala, etc." de la acelasi fotograf, zilnic, in cautare de nereguli, pe strazi, in pofida restrictiilor. Bine, daca chiar te trimite vreo publicatie ca fotojurnalist sau esti in drum spre cel mai apropiat aprozar sa-ti cumperi ratia zilnica de icre negre, nu comentez. Poate ca functia asta de reglementare sociala a fotografiei e ceea ce nu-mi asum si asta pentru ca pentru mine fotografia e altceva, se adreseaza altor fibre.

Ok, deci pana la urma am facut cateva poze, chiar si pe geam si in scurtele plimbari prin cartier, dar cel mai mult prin casa cu familia si cu fiica mea in special. Ne-am facut tot felul de poze reciproc ca intr-un fel de conversatie foto, cu telefonul, cu camera foto, cu aparate pe film (pe care le voi developa probabil peste cateva luni), surprinzand momente autentice sau dupa un scenariu pregatit.

Aceasta este o poza facuta pe geam pe la sfarsitul lui Martie in care o doamna izvorata dintr-un panou publicitar le explica putinilor trecatori cum sa se spele pe maini.

Asta e din timpul unei plimbari mai lungi (ultima de altfel) cand am ajuns pana pe pasajul pietonal peste CF care leaga Grivita de Giulesti.

Recomandari

Chiar in perioada asta am primit prin posta niste albume comandate anterior care mi-au produs mici bucurii vizuale. Balthus - un pictor modern controversat cu imagini de o tensiune erotica aparte, Bruce Davidson - Subway cu imagini din metroul newyorkez din anii 80 si Kandinsky.

As mai zice Christmas Tree Bucket a lui Trent Parke care e un deliciu si Exiles a lui Koudelka care e un fel de colectie, fotografiata in peste 20 ani, de imagini in care ceva nu-si are locul, nu apartine sistemului, e dezradacinat si pana la urma asta poate fi un mod de viata si totul pleaca de la situatia autorului care a trebuit sa-si paraseasca tara in '’68 cand rusii au invadat Praga.

Pasiunea pentru fotografie

Lucram in Sibiu pe centura, suna bine, nu?, era cam 2004-2005, eu eram indragostit de Sibiul ala vechi, nereconditionat, unde parca regaseam franturi din imaginile mentale formate in timp ce citeam carti despre evul mediu in copilarie. Acum imi explic ca mi-am dorit sa pastrez acele amintiri ale unor amintiri in forma tangibila si am ales fotografia. Bine, de atunci mi-am tot reevaluat abordarea de nenumarate ori.

Primul aparat de fotografiat

Ah, e o poveste incredibila, am zis hai sa-mi iau si eu un aparat foto, chiar nu avusesem niciunul pana atunci si am facut un scurt studiu de piata ca orice inginer de nadejde, m-am hotarat si … l-am cumparat. Tare, nu? Era un Sony DSC-H5 din categoria prosumer, care dupa capul si experienta mea ar insemna ca face poze mai bine vara decat iarna. Se pare ca nu e asta dupa un scurt search pe google unde Wikipedia zice ca e o persoana care consuma si produce respectivul produs si alte site-uri de profil foto care le incurca rau de tot zicand ca e un produs aflat la granita dintre profesional si de larg consum deci un fel de ape-man, veriga care nu mai e lipsa ca a zamislit-o capitalismul sa astupe o nisa de consum.

Despre primele fotografii, sap de ceva vreme prin arhiva, in cautare de nestemate nedescoperite de mintea mea de atunci, si cu mandrie pentru capacitatile mele istorice, n-am gasit nimic. Semn ori ca evolutiei i s-a urat cu mine de prin 2006, ori ca sunt deja turat la maxim de atunci. Vestea buna e ca nu trebuie sa stau sa caut dupa ele ca stiu exact unde sunt. 

Acum fara caterinca, unele chiar imi plac inca si pare ca aveam intentii bune. Plus ca e un mod de a te reconecta cu tine cel din trecut. 

Astea chiar sunt de prin toamna 2006 cand de abia imi luasem aparatul si sunt direct din camera. Inca de pe atunci cautam o ordine anume si o atmosfera grea care creeaza tensiune. Da, stiu, nimic din Sibiul medieval ca imagine directa.

Tehnica fotografiei. Mentori.

N-as spune nici ca am avut mentori, nici ca am invatat chiar singur, nici ca am terminat de invatat. Am ajuns pe la cateva workshopuri si o scoala foto in urma unor premii castigate la niste concursuri. De la Adrian Nasturica de exemplu, care mie mi s-a parut un pedagog foarte talentat, mi-am completat cunoștințele tehnice intr-un moment in care credeam ca nu prea mai am ce invata si in general am cunoscut oameni interesanti, cu unii am pastrat legatura si ma bucur ca i-am intalnit. E ca si cum te-ai tavali prin frunze uscate, invariabil ramane ceva agatat de tine. 

Nici nu prea cred in ideea de mentor, cel putin asa cum am vazut ca se poarta pe la noi. Majoritatea cazurilor sunt fotografi cunoscuti care strang in jurul lor prozeliti in cadrul unei forme organizationale (scoala de exemplu) si le transmit parte din experienta lor fotografica exclusiv pe genul abordat de ei, ba mai mult, sustin ca celelalte genuri nu prea au valoare. E cumva o intersectie intre cultul personalitatii si un altruism cumpatat. Daca insa as gasi pe cineva (desi nu caut) care sa opereze cu materialul clientului si sa incerce sa faca ordine in haosul interior si sa-ti lumineze calea ta, un terapeuto-pedagog sa zicem, as incerca si acum.

Lectii pe parcurs

Sunt mai multe si probabil, nu destule. Anticipatia cred ca e cea mai importanta care se extinde la multe genuri foto (street, reportaj, eveniment, etc) care oricum presupune experiente cat mai variate. Acum ca ma gandesc, mai e ceva care pentru mine e foarte important. Mi-e greu totusi sa explic pentru ca e un subiect mai putin tangibil. Cateodata, si de altfel destul de rar, in general in timp ce lucrez la proiecte personale, se intampla sinergia aia, e ca un fel de transa, de flux creativ, sau mai stiintific spus intru in rezonanta cu scena fotografiata si deodata totul se leaga. E mai mult un deziderat decat o lectie pentru ca nu am ajuns la o metoda de a atinge starea aia cand vreau eu. Lectia pentru mine, care sunt destul de rational si resping cu vehementa orice plasmuire fantasmagorica, poate fi ca magia exista.

Primii bani din fotografie

Mult prea tarziu ca sa mai conteze si din directii pe care nu le-as fi preferat. Ca sa incep cu inceputul castigam din meseria mea de inginer constructor si mare parte ii cheltuiam in zona de foto, care de altfel e foarte mancatoare de bani si orice client ar trebui sa inteleaga asta. Desi o perioada am zis ca daca incerc sa transform asta din pasiune in meserie o sa dispara farmecul si placerea, prin 2013 am zis sa fac acest pas insa acum, privind inapoi, imi dau seama ca nu era nici pe jumatate asumat. Desi stiam ca e greu, eu tot speram ca se poate trai din fotografie facand in principal proiecte personale. Exista in Romania cateva cazuri, dar le numeri pe degete si n-am ajuns acolo, bine, recunosc ca nici nu m-am dat peste cap sa se intample si nici n-am gasit echilibrul intre viata privata/de familie si zona foto. 

Ca sa fiu si mai sincer, asa cand si cand mai pica cate ceva, dar nu aveam o retea sau niste clienti sa zic asa stabili si nici n-am avut niciodata. Desi grec la origine, abilitatile comerciale au eludat secventa de ADN care mi-a revenit. Hai ca incerc sa mai raspund si la obiect. Deci, de prin 2017, sa zic ca am inceput sa mai si castig cate ceva dar nimic substantial sau subzistential. Am colaborat cu VICE o perioada destul lunga ca fotoreporter si am mai prins cateva alte joburi foto de eveniment prin cunostinte si chiar prin alti fotografi de evenimente carora le multumesc pe aceasta cale si sper ca recomandarea mea nu le-a adus prejudicii prea mari. Au fost cateva evenimente corporate, un festival de techno (3SOF), un proiect CSR si ceva advertoriale.

Au fost cateva chestii care chiar mi-au placut, putine de altfel, cateva deplasari pe subiecte misto pentru VICE, un proiect artistic de grup tintit pe industria auto “ARTcore Industries” prin 2014, si un proiect socio-documentar finantat de AFCN axat pe cateva minoritati in scadere ca numar - “11% eterogen” de anul trecut.

Subiecte/teme preferate

Am trecut prin multe tipuri/genuri de fotografie si inca mai experimentez. Nu ma intereseaza toate genurile, intr-adevar, si m-as opri la a mentiona foto-eseu (care de altfel poate include mai orice), foto-documentar si reportaj. 

Subiectele preferate sunt un amestec de ce ma face curios (fenomene de care ma pot apropia prin intermediul asta si le pot intelege mai bine), cu chestii care imi trezesc probabil niste mecanisme afective si bineinteles situatii cu potential estetic. Mai concret, oameni care sunt investiti total in ceea ce fac, ocupatii periferice, bizare la prima vedere care pentru mine merita studiate, comunitati marginale cum era cea din Vacaresti - “People of the pit” sau seria cu fotografii de strada - “Icelandic anxiety”, sporturi aprope uitate  - “Oina” si religie si traditii de ramadan in Bosnia - “From dusk till dawn”.

Dupa cum se vede, cred in proiecte foto. Bineinteles ca mai fac si imagini singular, dar chiar daca iti reuseste imaginea aia super estetica, moderna, bizara si care poate spune multe, imaginati-va o serie de astfel de imagini plus cateva de legatura/explicative/de sustinere puse in slujba unei idei sau a unui subiect social sau a unei teme oarecare, ce forta de tractiune suplimentara poate imprima. Si nu e numai despre respectul si forta de sustinere a respectivei idei/subiect/etc, ci mai ales despre cat de mult poti intelege si transmite din acel subiect in timpul unui proiect de lunga durata, ce relatii poti stabili cu personajele, cum ajungi invizibil si acceptat in contextul respectiv.

De prin toamna am inceput un nou proiect despre taxidermie, un alt subiect exotic si periferic in aparenta, dar care odata deconstruit, poate spune multe despre oameni in general. Inca ma mai joc cu titlul, insa deocamdata sunt la “Everybody’s fine”. N-am publicat nimic pana acum si mai am mult de lucru la el, dar mi se pare o ocazie buna sa las un teaser aici.

Radu Pana, taxidermistul Muzeului Antipa, intre dioramele la a caror productie/intretinere a participat. Ianuarie 2020.

Inspiratie

Stii oamenii aia super pasionati care ti-ar vorbi ore-n sir despre pasiunea lor, ei aia ma inspira pe mine, inclusiv fotografic, pentru ca odata ce reusesti sa te conectezi cu ei totul curge cumva de la sine ca intr-o stare de transa. Pana la urma e vorba de conexiune in general si lucrurile care ma preocupa sau asupra carora dezvolt un interes devin mai usor fotografiabile, insa dezideratul este sa pot fotografia orice daca ajuta ideilor sau in orice caz proiectului la care lucrez.

Stilul tau

Chiar mi-e greu sa descriu care e stilul meu pentru ca nu stiu, pentru ca nici nu cred ca ar trebui sa am doar unul, inca imi place sa experimentez. Tin minte ca am mai scris pe undeva niste consideratii despre stilul fotografic si confuzia cu aparenta recognoscibila a imaginilor produse. Stiu ca multi au de exemplu niste pre-seturi in PS pe care le aplica cu minime variatii pozelor pe care le fac si asta confera cumva consecventa si unitate stilistica muncii lor. 

Ce incerc sa zic e ca stilul esti tu, si cat timp esti impacat cu tine insuti asta transpare sau se reflecta inclusiv in fotografiile pe care le faci, si cu siguranta asta asigura o consecventa si congruenta mai mare decat orice construct artificial sau mistificare. Acum, nu ca as fi eu in mare acord cu mine, dar deseori ma gandesc cat de transparenta e fotografia cu emotiile fotografului si cat de eviscerat esti in fata privitorilor. Noroc ca marea masa a publicului se opreste in general la primul strat.

Eu ma simt cel mai bine cand trag pe film alb-negru, sau ma simteam cel putin. Probabil ca trebuia sa ma opresc acolo si sa dezvolt cat pot limbajul asta. In ultima vreme insa ma chinui si cu digitalul si cu filmul in zona color, pe care deocamdata nu o simt la fel de bine, mi se pare foarte greu sau rar sa se intample alinierea aia totala in care ai si subiect interesant si compozitie buna si lumina si echilibru cromatic. Inteleg din ce in ce mai bine de ce multe proiecte color, ori dureaza 10 ani, ori sunt produse in mediu controlat.

Aparatul tau foto despre tine

“You’re a girl, huh ?!” Sterge-ma de praf, foloseste-ma, fa ce vrei din mine dar fa ceva, citeste manualul, vezi ca am o gramada de moduri presetate, etc. Adevarul e ca trag destul de rar si putin. Plus de asta am si destul de multe aparate foto pe care chiar le folosesc, din cand in cand. Mai multe pe film si m-as putea lauda cu vreo trei camere exceptionale, dar n-o sa o fac si doua digitale care pot fi considerate deja antice, pentru ca n-am mai investit in zona asta de mult si nici nu ma prea incita. Incerc pe cat posibil sa folosesc aparatul potrivit la subiectul potrivit.

Trick-uri pentru relaxarea subiectilor

Nu prea am, si cum sunt si razbunator din fire, ma gandesc ca daca eu nu sunt relaxat, de ce ar fi subiectul? Ajuta si la atmosfera. Dincolo de glume, rar mi-a iesit in zona comerciala. La proiectele personale, oricum incerc sa ma conectez cu subiectul pentru ca sunt real interesat si nu sunt probleme de obicei. De altfel, prefer proiecte de lunga durata care presupun sa tot revii la acelasi subiect si timpul le rezolva pe toate.

Sesiuni foto de povestit

Mi-am amintit una, de la un proiect CSR la care am facut la final o poza de grup (cred ca am mai facut vreo doua in viata mea) cu DSLR, cu flash si a mai facut si clientul una cu telefonul.

Dupa ce le-am trimis pozele mi s-a spus ca cea cu telefonul arata mult mai bine (banuiesc ca tot pe telefon) si ca de ce, cum au fost posibili?! Recunosc ca am capitulat si n-am strapuns meandrele concretului intr-atat incat sa intru intr-o dizertatie despre rezolutie, calitatea/marimea senzorului, postprocesarea automata din telefon si cum ar arata cele doua poze pe un monitor calibrat, ca sa nu mai vorbim despre cum ar arata pe un print, desi nici nu era cazul caci destinatia finala era un site web.

3 fotografii preferate

Asta cu siguranta e cea mai grea intrebare si pana la urma am gasit centura de ocolire si in cazul asta (v-am mai zis ca am experienta). Am mers pana la urma pe cele mai recente fotografii preferate, dar n-a fost nici asa usor de ales.

Mahmudia, mai 2019, in jur de ora 5 a.m. Asta e unul din rarele momente cand m-am trezit foarte devreme ca sa fac poze si chiar merita. Proiectul "11% eterogen" se axeaza pe viata catorva minoritati din Dobrogea (in acest caz lipoveni) si muncile in care sunt angrenati. Pytu (cum se semneaza el pe facebook) e unul din putinii pescari care iese singur pe Dunare, conduce barca, lanseaza navoadele, le strange, sorteaza pestii (era sezon de scrumbie) si apoi pregateste navoadele pentru urmatoarea iesire. Dincolo de compozitia, care mie imi pare reusita, sunt cateva elemente care ancoreaza imaginea in prezent si fara de care ar putea fi mapata oriunde in ultimii 50 ani probabil. Cutia de Cola, tigara, cicatricile, privirea si postura personajului concura la alcatuirea unui cadru stabil, dar care poate ridica o suma de intrebari.

Undisclosed location, februarie 2018. Alexandra, o femeie deosebit de puternica, care tocmai iesise dupa 11 ani dintr-o relatie abuziva, alaturi de pisica ei care suferise de asemeni de pe urma abuzurilor fizice. Poza e facuta in timpul unui interviu pentru un articol Vice despre violenta domestica. Aici am avut parte de o lumina buna care intra pe fereastra bucatariei si de norocul ca eram pe faza cand lucrurile s-au aliniat. Imi place si movul ala si clar obscurul si pozitia mainilor si mi se pare ca intregesc un tablou care complimenteaza povestea din spate.

Asta e o fotografie facuta prin mai 2018 in timpul unei mici vacante la Stockholm. E trasa pe un fujicolor 200 de 35 mm cu un aparat panoramic. Pana la urma poza asta e jumatate intentionata si jumatate accident fericit as zice eu. Voalasem un pic filmul in prealabil caci nu mai stiam daca am sau nu film in aparat. Scena era total atipica pentru bagajul nostru cultural si probabil ca deloc pentru suedezi. O doamna trecuta de prima varsta pur si simplu se odihneste, bucurandu-se de soarele de mai, pe un ponton aflat pe un canal care separa o peninsula-parc de o strada cu case rezidentiale. Dincolo de explicatia asta foarte prozaica pe care e mai bine sa n-o cunosti, cadrul e deschis la multe interpretari si asta e iar o calitate pe care o caut in anumite cazuri. In plus, faptul ca e si putin voalat si tras in contra lumina aduce un gen de neclaritate si granulatie care plasticizeaza lucrarea.

Relatia public-autor

Desi pare simpla, pentru situatia din Romania, e o intrebare complicata. Bineinteles ca e foarte important ca publicul sa inteleaga intentia autorului, dar aici trebuie sa vedem despre ce public si ce autor e vorba ca poate pana la urma nu e asa important. Dupa cum probabil se stie, la noi nu exista un sistem, un for suprem care sa reglementeze mersul lucrurilor si poate nici nu e nevoie.

Dar absenta lui, pe fondul unei populatii cu nivel cultural mediocru, ingroapa si mai mult situatia fotografiei la noi. Daca ar exista galerii care sa expuna numai fotografie de calitate, de autor, cu intentie sa zic asa, automat s-ar educa si un public pe masura, care cu siguranta ar trebui si ar avea si unelte necesare sa inteleaga intentiile autorilor. Insa la festivalurile foto de pe la noi se practica un asemenea amestec de genuri, influente si autori incat banuiesc cat poate fi de greu pentru un public in general neavizat sa faca diferenta intre fotografia ”cu intentie" si cea care are doar ceva de aratat.

In contextul in care fotografia de abia a razbatut in mediul artistic si discutii inca exista pe marginea asta la nivel mondial, ce sa mai vorbim de ce se intampla la noi. Exista totusi cateva demersuri notabile in domeniu care insa par sa atraga doar publicul deja avizat si care activeaza intr-un sistem restrans de "bule".

In primul rand, exista acea respingere a ceea ce nu este cunoscut sau a ceva perceput ca un construct artificial. Fotografia presupune oricum un joc in plus cu mintea publicului fata de artele plastice, care au trecut de mult testul transparentei, pentru ca falsa perceptie a realismului cu care este deseori privita este de multe ori deja criptata in fotografie.

Oamenii par din ce in ce mai putin deschisi la a privi cu curiozitate si la a-si permite sa se imerseze in lucrarea respectiva pentru a-i descoperi valentele cu sufletul si/sau cu mintea, dupa caz. Cred ca nu exista ceva mai frumos decat un privitor care sa se conecteze cu lucrarea si astfel sa aibe un contact aproape direct cu povestea din spatele ei. Pentru ca pana la urma scopul ar trebui sa fie sa simti ce-a simtit fotograful atunci sau, si mai autentic, ce ai fi simtit chiar tu in fata scenei respective, in cazul reportajului sau a unor tipuri documentare. Sau ca privitorul sa reuseasca din nou o asemenea conexiune incat sa poata reface pasii facuti in constructia fotografiei ca un soi de reversed engineering, in cazul fotografiilor criptate din zona artistica.

Ghid personal de etica

Nu-l am afisat la intrare, dar el exista acolo undeva. Cumva si din cauza asta fac din ce in ce mai putin street. Incerc sa ma pun in locul personajelor si merg cumva dupa principiul “nu face altuia ce nu-ti convine tie”, dar nu ma rezum doar la atat. Aici deja e o problematica stufoasa. Multi zic ca e un demers artistic si atunci interesul/intimitatea personajelor decade ca importanta. Si aici e chestionabil daca chiar e un demers artistic sau nu, ce e arta si ce nu e, etc.

Altii zic ca folosesc personajele umane doar ca element de expresie, simbol sau proptea (sa-i zic asa, cred ca relevant ar fi sa ne gandim la reazemele din picturile lui Dali), in fine, deci redus la obiect de compozitie pana la urma. Ramanand tot la street care ridica cele mai multe probleme deontologice, eu nu utilizez comicul de situatie, oameni in posturi caraghioase sau improprii care sunt de altfel declicul rasului chiar si conform lui Bergson. Rasul nu este reactia pe care o urmaresc in fotografie in general si in niciun caz pe seama trecatorilor neavizati. Ar mai fi si consideratii de ordin legal aici, dar nu mai intru si in asta.

Trecand la documentar/reportaj, sunt alte complicatii. In mod normal, aici ar trebui sa-ti cunosti subiectii, sa stii ce-i reprezinta si ce nu, pentru ca tu intermediezi felul in care vor fi vazuti de un eventual public si trebuie sa fi riguros si sincer. Din nou, aici ar trebui sa avem in vedere sinceritatea fotografiei ca mediu si stiind cum poti influenta privitorul sa alegi sa nu o faci daca asta ar denatura realitatea documentata. Mie mi se pare ca e un intreg joc aici, in care e inuman sa fii total obiectiv si impartial, dar cred ca e de datoria ta sa incerci. Aici cred ca sunt cele mai multe derapaje si pentru o “poza buna” se face rabat de la deontologie de multe ori. 

Si ca sa inchei cu fotografia din domeniul corporate, aici nu e nicio deontologie sau e una inversa, fotografia e folosita ca o unealta in scopul preamaririi si infrumusetarii unei realitati mult mai plate ca un precursor al picturii puse in slujba marilor nobili in cautare de confirmare si rescrierea propriei istorii.

Trenduri in fotografie

Fotografia in Romania e o sintagma care inseamna de fapt foarte multe genuri, bisericute si tipuri de joburi, etc., care de multe ori nici nu se intersecteaza, oameni care nu se cunosc intre ei si nici nu se vor cunoaste vreodata. Si asta in principal pentru ca nu exista o forma de organizare/reglementare, deci e “la liber”. Si daca nu exista un nucleu care sa polarizeze uniform, nu se poate vorbi de o influentare unitara in domeniul asta. Sunt zeci de microclimate a caror evolutie variaza in functie de ecuatiile care le guverneaza.  Eu ma pot referi doar la arealul cunoscut oarecum mie. 

Deci, nu cred ca putem vorbi de trenduri locale de fotografie si trendurile mondiale, cu siguranta ca influenteaza fotografia din Romania pentru ca unde poti sa vezi modele de real succes (daca asta cauti), decat afara, si acelea sunt purtatoarele anumitor trenduri care astfel sunt internalizate aici. 

Alec Soth, Max Pinckers, Mustafah Abdulaziz sunt doar cativa dintre trendsetterii momentului care activeaza in zona de documentar/abstract/fine art/eseu si care par sa aibe ceva prozeliti si pe la noi. Vorbim aici de o minoritate oricum, marea masa a fotografilor par sa abordeze lucrurile de o maniera mai mult clasica, poate influentata doar de avansul tehnologic si noile gadgeturi aparute.